Maestrul

Am incercat sa imi fac tema si reporterul din mine sa scrie un articol despre concertul extraordinar dat de Gheorghe Zamfir la Casa Sindicatelor. Va dati seama ca am sters totul. Nu pot sa pun pe blog un articol de ziar, asa cum mi-e greu sa fac o stire seaca si sa o pun aici. De fapt, e chiar usor sa fac stirea. Ar putea chiar sa iasa bine. Nu pot insa sa va lipsesc de cateva impresii pe care tin sa le impartasesc cu toata lumea.
Spectacolul sustinut de Gheorghe Zamfir impreuna cu orchestra Filarmonicii din Pitesti si cu dirijorul Iulian Rusu a avut un scop caritabil, iar banii obtinuti in urma vanzarii biletelor vor fi folositi pentru a salva viata unor copii care sufera de malformatii cardiace.
Nu o sa vorbesc despre partea caritabila, o sa ma rezum la spectacol. Nu mi-a placut naiul niciodata, dar privilegiul de a-l asculta pe Gheorghe Zamfir schimba oarecum orice perspectiva asupra acestui instrument. Nici acum nu pot sa spun ca naiul este favoritul meu, dar pot sa spun ca naiul in mainile lui Zamfir face miracole.
Niciodata nu am ascultat ceva mai pur. Si nu pentru ca sala are o acustica de invidiat (ba, din contra), ci pentru ca marele artist canta cu tot sufletul. Gheorghe Zamfir nu canta la nai. El canta cu naiul, e o fiinta cu acest instrument. S-au completat perfect unul pe celalalt. Naiul l-a facut celebru pe artist, asa cum artistul a adus acest instrument pe locul intai in topul preferintelor iubitorilor de muzica din intreaga lume.
Ani de-a randul Gheorghe Zamfir a avut lumea la picioare. Nu am inteles niciodata de ce. O piesa inregistrata pe care o asculti de pe net sau de pe CD nu poate raspunde la aceasta intrebare. Dar atunci cand esti in sala, iar artistul este in fata ta, ii poti auzi respiratia. Il auzi cum sufla in nai si simti ca tot sufletul sau se scurge in acelasi timp pentru a da viata instrumentului. Si impreuna realizeaza miracolul unui sunet perfect, care trece de urechi si se opreste in suflet. Naiul lui Zamfir rascoleste, impresioneaza, calmeaza si te duce in delir pentru ca, nu-i asa, nu e nimic mai minunat decat daruirea totala in numele artei si al perfectiunii prin sunet.
Tot impreuna primesc si aplauzele. Poate cel mai frumos gest al maestrului este supunerea in fata naiului. El nu primeste aplauzele decat dupa ce instrumentul se va fi saturat de a fi adorat. Aseaza naiul in fata inimii sale, il pune intre inima sa si public. Si abia atunci intelegi de ce Gheorghe Zamfir este un maestru desavarsit. Pentru ca el este naiul, asa cum naiul e Zamfir si separat nu sunt nimic. Impreuna insa pot cuceri lumea.
In afara de piese cunoscute cantate in varianta inedita, la nai, precum "Nessum Dorma" sau "Don`t cry for me, Argentina", am putut asculta si cateva dintre compozitiile proprii ale lui Gheorghe Zamfir. "Valsul verde" sau "Tarantella" sunt doar doua din piesele cu care artistul a cucerit definitiv auditoriul. In plus, fiecare compozitie a intrat in scena cu o poveste, extraordinar expusa de insusi creatorul ei.
Printre aceste istorioare s-au strecurat si cateva amintiri ale maestrului. Nu erau laude, ci povesti despre succesul naiului si al lui Gheorghe Zamfir. Intotdeauna impreuna. Nimic nefiresc, pentru ca modestia artistului nu e prefacuta. Nu au lipsit nici regretele. Folclorul se pierde, iar muzica buna dispare. Naiul pare sa nu aiba loc in muzica moderna.
Atata vreme cat va exista Gheorghe Zamfir insa, nu cred ca naiul poate sa isi piarda farmecul. Pentru ca, asa cum spuneam mai sus, impreuna ating perfectiunea.


Acest articol este scris in cadrul concursului Asul de romb. In afara de mine vor mai participa si: Geocer, Simion Cristian, Elena Marin Alexe, Rappa_ru, Turisticus, Daniel Mihai, Iulia, Florin