Mă întreb de ce naiba mă apuc să scriu pe blog, în zilele astea în care cuvintele și-au pierdut rostul, pentru că s-au înmulțit peste măsură. Poate că a venit vremea să tăcem mai mult și mai des, să nu mai comentăm, să nu ne mai povestim unii altora banalități, să nu mai transmitem informația de la unii la alții, ca într-un lung joc Telefonul fără fir, doar că via Facebook.
Observ că oamenii își pun un gând pe Facebook nu pentru a fi dezbătut, discutat sau contrazis, ci doar pentru câteva like-uri, care să vină ca o confirmare că încă exiști, că încă ești valabil. Cu alte cuvinte, Facebook nu e loc pentru dezbateri, ci pentru confirmarea valorii individului. Și atunci, de ce mă lovesc zilnic aici de mici și mari dezbateri pe teme colosale, precum credința, Religia în școli, libertatea de exprimare sau parcul auto al BOR? Și am adus intenționat aceste teme împreună, pentru că țin agenda publică de ceva vreme, pentru că au toate în comun faptul că se fac în numele lui Dumnezeu și pentru că, deși nu le judecăm, putem să zicem și noi așa câte ceva despre ele.
Vrem, nu vrem, țipăm cât ne ține tastatura, indiferent dacă avem sau nu motiv. Uneori o fac mai mult decât alții, recunosc. E o slăbiciune de-a mea. Mă chinui să găsesc un echilibru cu mine însămi și, contrar tuturor eforturilor mele, mă trezesc într-un soi de ceartă pe tema Religiei în școli, un subiect care pe mine nu mă afectează în niciun fel. Și asta nu e un caz izolat. În numele liberății de exprimare, unii te numesc tâmpit, apoi te miros ei așa că nu ești ateu și sunt gata-gata să moară cu tine de gât că ești un primitiv care le face rasa de râs. Spune cineva că preoții au mai mult interese materiale decât spirituale și imediat sar pe el ca vulturii să povestească ei că nu s-a căutat suficient și că undeva, la marginea nu știu cărei comunități, există un preot care face și drege. Am înnebunit cu toții, ne ia valul și începem să ne vărsăm năduful și frustrările unii asupra altora pe teme care ar trebui să ne călăuzeasca, nu să ne dezbine. Care ar putea fi sursa acestei veșnice nemulțumiri?
La mine e aproape cronicizată nevoia de a mă revolta împotriva oricui împarte lumea în două și se așează într-una dintre cele două extreme. Nu aș putea să explic de ce vreau să mă revolt, pur și simplu o fac și uite așa mă trezesc în niște discuții care nici măcar nu sunt ale mele. Poate că pe mine asta mă mână în luptă, dar oare ce îi face pe ceilalți să aleagă o tabără? Mi-ar plăcea să înțeleg de unde vine toată forța asta și de ce nu o putem folosi în mod constructiv.
Cât despre temele expuse mai sus, formarea celor veșnice două tabere este cu atât mai greu de înțeles, pentru că vorbim despre credință, copii, viitor și modele de urmat. Câte puțin din tot ceea ce ne lipsește. Sunt creștin botezat, nepracticant am înțeles că mă numesc după normele moderne. Nu mă consider atee, dar am aflat de la niște oameni mai pricepuți decât mine în cuvinte că mă numesc agnostică. Mi-am botezat copilul, dar nu merg la Biserică, respect cele 10 porunci, nu înjur de Dumnezei și accept că există oameni care au alte convingeri religioase. Nu văd de ce ar trebui să umblu cu creștinismul tatuat pe frunte, nu înțeleg de ce ar trebui să fac eforturi suplimentare pentru a avea dreptul de a nu participa la niște ore de religie prost interpretate și nu pot sa înțeleg sub nici o formă de ce acceptăm că nu trebuie să facem ce zice popa, ci ce face popa. Nu sunt de acord cu nici un fel de război în numele Domnului, nici verbal, nici armat și sunt convinsă că am putea să găsim o soluție prin care copiii noștri să învețe că, deși gândim diferit, religiile noastre au multe lucruri în comun și că a crede sau nu în ceva e o alegere, nu o obligație.
Ne minunăm de calea pe care o aleg generațiile de după noi, fără să ne uităm puțin la cât de răi suntem noi înșine. Ne plângem de modelele lor, fără să ne dăm seama că, de fapt, noi suntem acele modele pe care le blamăm. Nici noi nu am prea avut de unde să ne inspirăm, e adevărat, dar am putea măcar să ne chinuim puțin și, dacă tot nu le putem oferi nimic generațiilor viitoare, măcar să nu le punem pe umeri povara judecații noastre subiective. Pentru că, în mândria noastră, le tăiem aripile, le interzicem visele și le refuzăm întrebările. Îl despicăm pe Dumnezeu, îl negociem pe masa părerologilor, îl transformăm și remodelăm ca să încapă în niște capete pe care le vrem pătrate sau seci. Pe Dumnezeu l-au modificat genetic și l-au transformat întâi în monstru care nu uită și nu iartă, apoi în marfă de vândut întru mântuire, apoi în bijuterie de pus la gât și arătat lumii. Ne mândrim cu credința noastră spoită pe garduri, uitând însă tot ce am învățat la școală, în amărâta aia de oră de religie care devine din ce în ce mai periculoasă.
Pe vremea când eram eu copil am învățat nu doar că există o mare posibilitate să ajung în Iad și că ar trebui să îmi fie frică de Dumnezeu, ci și că fariseismul, lăcomia și mândria te duc cam tot acolo. Dar toate astea le-am cernut mai târziu, că pe vremea aia nu prea înțelegeam ce și cum...
