Cu sport în câteva rânduri

Duminică ne-am plimat prin Vicenza, oraș vechi de pe vremea romanilor am înțeles citind câteva informații turistice la îndemâna tuturor trecătorilor, direct în stradă. 

Aici ne-am dus pentru ceva și am dat peste altceva și despre acel altceva vă povestesc pe scurt. Pentru că mi-a plăcut ideea. Pentru că e de preluat și de făcut. 

În primul rând vă spun că ziua a fost dedicată oarecum și sportului. Pe lângă crossul care se organizează cred peste tot pe unde au loc activități de acest gen, în orașul Vicenza am mai descoperit alte două acțiuni menite să îi îndemne pe copii la mișcare. 

1. Ziua fără mașini în centrul orașului. Cu alte cuvinte, dacă nu aveai o scuză extrem de bună, nu intrai cu mașina în zona centrală. Bine, bine, o să ziceți că nu e deloc cool. Ba e, dacă citiți continuarea. În locurile în care începea interdicția stătea un agent care te ghida către parcarea cea mai apropiată de unde puteai să iei un autobuz care să te ducă acolo unde ai treabă. Parcare gratuită, autobuz gratuit. Pentru toată lumea. Până în ora 14.00, autobuzele au circulat din 20 în 20 de minute, după amiaza, la fiecare 8 minute treceau autobuzele prin stație. Parcă începe să sune mai cool, nu?

2. Târgul cluburilor și scolilor sportive. Pam-pam. Fiecare școală și club care a dorit să participe și-a organizat un stand în parc, unde au făcut demonstrații pentru public și au explicat în ce constă activitatea lor. Partea frumoasă a fost că piticii, sub îndrumarea instructorilor și a elevilor mai mari, au avut șansa să încerce tot felul de sporturi gratuit. Florin a încercat hochei, baschet, judo, un fel de arte marțiale japoneze cu sabia, tenis și scrimă. Cel mai mult i-a plăcut la judo, unde a și primit o diplomă pentru efortul depus. 

Bineînțeles că nu toate școlile erau de top, dar îți dădeai repede seama care de unde venea, după modul de prezentare, după calitatea cursanților și după felul în care au ales să își facă demonstrațiile pe scenă. 

Nu au lipsit ofertele pentru adulți: fitness, zumba, dans, karate, ba chiar și dans la bară. 

Pentru diversitate, organizatorii au amenajat și un parc de distracții, cu câteva trenulețe, mașinuțe, tiribombe, tobogane gonflabile și alte astfel de lucruri amuzante pentru cei mici, cam cum se face și pe la noi, doar că muzica nu răsuna chiar prin tot orașul. Bineînțeles că Florin le-a încercat aproape pe toate, că doar nu era să plece acasă devreme. 

Ca să mă credeți pe cuvânt, vă arăt și poze cu Florin în acțiune. 

Pe scurt după sagra - Festa Bacalà - Sandrigo

În orașul Sandrigo, vecin cu Dueville, se sărbătorește în aceste zile Festa Bacalà, bacalà (baccalà din câte îmi dau seama este denumirea corectă) fiind numele italian pentru cod. Paradă în costume medievale, revocarea unei povești din secolul al XV-lea, o ceremonie a organizației Confraternita del Bacalà, cină în centru unde localnicii și turiștii pot gusta din mâncăruri tradiționale din pește. Normal că ne-am dus și noi, că doar nu era să mănânce un oraș întreg pește în vreme ce eu mă plictisesc acasă. Mai mult, îmi doream să văd ce gust are bacalà ăsta, care în poza de prezentare arată cam așa cum îl vedeți în imagine, iar în piață nu am avut curajul să mă apropii de el. 

Fotografia cu mâncarea tradițională, Bacalà alla Vicentina, nu era prea îmbietoare, felul de mâncare semănând mai mult cu o carne zdrențuită într-o strachină cu ulei, așezată lângă o mămăligă (polenta în varianta sofisticată). Cu alte cuvinte, normal că eram extrem de curioasă să văd și să gust felul acesta de mâncare pe care îl sărbătoresc oamenii de acolo o săptămână și mai bine. 

La Sandrigo, cortul montat pentru sărbătoare e mare cât toată piața și se umple extrem de repede, coada la standurile cu mâncare întinzându-se mult în afara spațiului amenajat. Pentru o idee mai clară, am ajuns la 7 și jumătate seara, când cortul era încă aproape gol, după cum se vede și în fotografie. Când noi am terminat de mâncat - vreo 40 de minute mai târziu - coada se întindea deja spre stradă și băncile începeau să se umple. 

Dar să începem cu începutul... 

Meniul nu e extrem de variat, adică ai de ales între paste cu pește, mămăligă cu pește, paste cu sos de roșii și încă vreo două combinații din aceleași ingrediente, plus niște cartofi prăjiți - bucuria lui Florinel, a cărui reacție față de peștele meu cu mămăligă nu a fost una prea prietenoasă. 

Pastele sunt într-adevăr unele mai puțin obișnuite, și anume bigoi al torcio, un fel de spaghete-tăiței, proaspete, pe care câțiva membri ai Confraternita dei Bigoi al Torcio le fac pe loc, în timp ce noi stăm și ne așteptăm rândul la standul cu mâncare. Cam așa ceva:

Ne minunăm, facem poze, și mergem mai departe, la standurile cu mâncare și băuturi, de unde ne luăm tăițeii intens pozați și porția de pește alla Vicentina. 

Ați zice că e  groaznic, dar de fapt e delicios, pe cuvântul meu de sclifosită! Am mâncat aproape tot, că farfuria aia era uriașă. Cu alte cuvinte, oamenii sărbătoresc frumos un fel de mâncare bun din punctul meu de vedere, un pic cam sărăcăcios după ideile altora. Bănuiesc însă că sărăcăcios ar și trebui să fie, ținând cont că acum câteva sute de ani peștele acesta le-a ținut de foame săracilor din regiune (Am citit asta în broșura editată pentru această sărbătoare, dar nu pot să spun exact despre ce perioadă era vorba). Și pentru că, în general tuturor ne plac poveștile, are și Baccalà povestea ei, pe care eu o redau atât cât am înțeles-o.

Pe la 1431, în luna decembrie, un comerciant din zona Veneției a naufragiat în apele Nordului și cu puțin noroc a ajuns pe Insula Rost, parte a Regatului Norvegiei, unde a văzut că localnicii conservau codul uscându-l în aerul rece. În primăvara anului următor, a reușit să se întoarcă la Veneția, aducând cu el noua descoperire. Peștele, numit în zona Italiei Baccalà, a devenit repede un fel de mâncare apreciat de venețieni, în special de locuitorii săraci ai zonei. De sute de ani păstrează rețetele devenite de acum specifice, inventează unele noi, au chiar organizații care protejează și promovează acest fel tradițional prin manifestări culturale și gastronomice nu doar în Italia, ci în toate localitățile în care se consumă acest pește. Am mai reținut că peștele migrează cumva din Marea Nordului spre sud, pe un drum apropiat de cel pe care l-a folosit naufragiatul pentru a se întoarce acasă și că există două denumiri în zonă pentru acest pește, folosite în funcție de modalitatea de conservare: curățat, uscat la aer rece, ținut pe lemne nu știu de care din Norvegia / curățat, pus în butoaie care se umplu apoi cu sare. 

Îmi plac poveștile, mi-a plăcut și asta, îmi place ideea de a sărbători câte ceva specific zonei într-o manieră simplă, cum am văzut la Sandrigo. E cu mâncare, e adevărat, dar, în general, în Italia, multe sunt cu și despre mâncare, așa că intră și asta cumva la specificul zonei. Peștele m-a impresionat în special prin modul în care a fost gătit. Mă așteptam la ceva tare, uscat, ațos. Am găsit în schimb o mâncare ușor sărată (suficient cât să îți deschidă pofta de vin) și grasă doar în aparență, cu gust bun, care păstrează aroma peștelui. Și că tot a venit vorba de vin, la Sandrigo au și un vin local, extrem de dulce, dar bunicel pentru desert, pe care turiștii îl pot încerca în aceeași piață. 

Detalii mai multe și direct de la sursă, găsiți aici.

Șah!

Povesteam deunăzi că am schimbat peisajul în ultima vreme. Nu mai văd dealurile când mă plimb pe lângă Pitești, mai nou văd niște munți despre a căror denumire nu vă pot povesti prea multe, pentru că încă nu m-am lămurit exact cum îi cheamă. Nu știu eu prea bine Geografia României, vă dați seama că la asta a Italiei sunt mai mult decât varză.

Și fiind nouă în cartier - sat - comuna - șamd, am purces în explorări împreună cu Roby și vestitul Foin. Ne plimbăm pe la tot felul de sărbători locale unde se mănâncă și se adună lumea să sărbătorească te miri ce: sfinți, pești, mâncăruri. 

La Marostica însă nu o să găsiți nimic din toate cele de mai sus. Pentru că ei sunt altfel. Nu mai spun că atunci când te îndrepți spre acest orășel îți vine să te oprești din drum și să spui Vreau acolo, în timp ce arăți cu degetul spre un deal înalt pe care stă semeț un mic castel medieval, mai degrabă stă mândră o cetate fortificată, cu zidurile intacte. Sau aproape intacte. Eu așa am făcut, doar ca un sfert de secundă mai târziu să aflu că, de fapt, chiar acolo trebuie să ajungem. Marostica e un orășel medieval, cu centrul păzit și acum de porțile grele și de turnurile vigilente ale fortificației. 

Parcarea e în afara zidurilor. Remarcăm mirosul de cal și ocolim urmele cu măiestrie, până la urmă e o sărbătoare medievală. 

Înăuntru, agitație. Străduțele sunt vesele, oamenii se deplasează zâmbind, magazinele sunt deschise la ora 5 după amiaza, deși e duminică. În piață este amenajată o adevărată arenă, iar turiștii veniți din toată lumea stau cuminți și privesc un spectacol desprins parcă din filme. Noi nu vedem nimic din toate acestea, bineînțeles. Am ajuns prea târziu, spectacolul a început de un sfert de oră și nu mai au bilete. Mai e unul programat la ora 9, doar e ultima zi de festival. 

Avem însă noroc cu un bărbat care vine și aruncă două bilete pe masa fetei care ne dădea veștile proaste. Avem două bilete, gratuite, dar pe rânduri diferite. Le luăm și așa, e o ocazie bună: nu așteptăm patru ore și e și gratis. Plus că pe domnul Foin îl lasă să intre fără bilet - ne ajută și înălțimea -  cu condiția să îl ținem în brațe. Acceptăm și ne îndreptăm vitejește spre cei care ne vor spune unde ne sunt locurile. Astrele chiar că s-au aliniat. Nu doar că locul unde trebuie să ajungem eu și Foin este aproape de intrare, dar ne reorganizăm pe loc și primește și Roby un scaun lângă noi. Să mai zică cineva că nu sunt oamenii prietenoși aici la Marostica. 

În arenă, o piață medievală, cu negustori, călugări, comedianți, arlechini, brânză și alte mărfuri înșiruite pe mese cu roți. Se cântă într-o limbă greu de înțeles, o combinație ciudată între latină, franceză și italiană, cu multe cuvinte pe care probabil nu le-a mai auzit nimeni niciodată. Roby îmi explică confuz că e un fel de dialect vorbit acum câteva sute de ani în zona Veneției, pe care oamenii din zonă îl mai folosesc și astăzi. Care va să zică, mai recunoaștem câte un cuvânt, mai ghicim din jocul actorilor și cum citisem povestea înainte de a ajunge la spectacol, am înțeles exact despre ce era vorba în propoziție.

Partida de șah probabil că se termină întotdeauna la fel, așa că nu vă spun cine câștigă. Vă povestesc doar că e o reprezentație extraordinară. Actorii sunt veseli, jocul se desfășoară suficient de repede cât să nu se plictisească nimeni, dar destul de încet încât să înțelegi cine unde mută, iar ca să vă faceți o idee și mai exactă adaug că până și Florin a fost fascinat de spectacol, iar pe el în general nu prea îl ține ocupat nimic pentru două ore și jumătate. 

Festivalul constă în punerea în scenă a acestei reprezentații, la care cred că participă aproape toți locuitorii orașului. Sunt probabil peste 100 de actori care participă efectiv la desfășurarea piesei, am văzut sute de costume medievale excelent lucrate și o organizare impecabilă, oamenii din echipa tehnică fiind extraordinar de bine coordonați. 

Dacă vi se face foame în timpul spectacolului, după veți mai avea puțin de îndurat pentru că o tavernă goală sau cu vreo masă liberă este foarte greu de găsit. După ce ne-am perindat prin mai multe astfel de birturi am nimerit la L'Angelo e Il Diavolo, un soi de pizzerie cu de toate unde mâncarea a fost grozavă și vinul bunicel. În sprijinul afirmației îl aduc din nou pe Florin, care nu s-a plâns de paste, plus că a mâncat din salata mea și din pizza lui Roby. Unde mai pui că i-au dat voie să își cumpere înghețată de prin vecini, că doar nu era să mănânce desert cu noi dacă se vinde și înghețată prin apropiere. 

 Și poze, nu prea grozave, că locurile au fost gratis, deci nu chiar în zona VIP. Urmăriți postarea, dacă am noroc, îmi dă Roby pozele făcute de el, care sunt muuult mai bune. 

Cititor de meserie

Canguru' mă pune la muncă și la dat timpul înapoi pentru o leapșă cu cărți. Pe Facebook era vorba de o listă cu niște cărți, cred. Sinceră să fiu, am cam ignorat subiectul, că am fost în vacanță, dar cum la blogul Cangurului era o întreagă poveste despre cum s-a făcut el mare citind, cum au fost romanele pentru el ce era spanacul pentru Popeye sau pizza pentru Țestoasele Ninja... Asta face subiectul unei alte provocări - cele 10 desene animate care v-au schimbat viața și la care voi răspunde la fel de cu mare drag, dacă o vrea cineva să ne mai streseze cu alte liste pe Facebook.

Ca o mare paranteză pătrată, mai toate cărțile din lista folosită ca punct de plecare mi se par grozave (minus Ana Karenina și ce mai era rusesc pe acolo), dar o să încerc să nu mă las influențată de ideile nimănui. 

De altfel, pe asta cu cronologia nu o să o folosesc pentru simplul motiv că eu sunt organizată haotic atunci când vine vorba să fac liste. 

Așa că să trecem la treabă. La numărul 1 și poate că e singura carte pe care o port cu mine peste tot (pe care am cărat-o de altfel pe două continente) este Micul Prinț. Nu cred să fi existat carte pe care să o fi citit-o de mai multe ori și cu cu mai mult drag. Am citit-o prima dată în clasele I-IV, dar nu îmi amintesc exact când, și am reținut eu cumva că esențialul este invizibil pentru ochi, dar știam că adevărul ăsta era scris într-o carte galbenă, cu desenele autorului, și atât. Vreo 4-5 ani, am rămas cu citatul în minte - fără să îl înțeleg neapărat - și cu galbenul în cap. Am primit apoi cartea de la un prieten, moment din care nu ne-am mai despărțit. Am dăruit apoi această carte unei persoane foarte importante, iar acum mă declar fericita posesoare a unei ediții pop-up despre care am scris pe blog aici. Și mă bate gândul de vreun an și jumătate să îmi fac un tatuaj cu unul dintre desenele lui Antoine de Saint-Exupery, dar încă nu am găsit destul curaj să las pe cineva să mă înțepe în mod repetat. Și bănuiesc că la fel îmi va schimba viața și Citadela. O am în micul meu colț de bibliotecă încropit din câteva titluri și o păstrez pentru maturitate.

Revin la leapșă. Dragă Adrian, l-am citit pe Shakespeare în limba lui și mi-am blestemat zilele că eram cu o mână la dicționar și cu mintea tot acolo. E bun, n-am ce să-i reproșez, dar nu mi-a schimbat viața. Profit de ocazie ca să nominalizez pentru listă Marile Speranțe, a lui Charles Dickens. E o carte care îți dă de gândit, îți schimbă cumva modul de a vedea lucrurile. O fi aerul acela englezesc, sau prostia lui Pip, nu știu exact, dar cert e că nu aș putea să mă gândesc la lecturile mele din trecut fără să îmi apară în minte cartea aceasta. Ca să nu mai spun că o adaptare a acestei cărți a fost primul roman citit în limba engleză, deci mi-a schimbat oarecum părerea despre mine. 

Undeva în topul topurilor preferințelor mele sunt niște cărți din genul Fantasy. Seria care nu mi-a schimbat viața, dar pentru care m-aș bate în magazin chiar și cu babele, este Cântec de Gheață și Foc, scrisă de George R.R. Martin. V-aș da și link la pagina de Facebook, dar sunt convinsă că o găsiți și singuri. Pentru cine nu a citit, nu încercați să mă înțelegeți. Pentru cei care au citit, sper să nu nimerim la aceeași coadă că și voi v-ați bate la fel ca și mine. Personajul meu preferat? Aria Stark, ca să ziceți că sunt oarecum normală. În rest, îmi place Nălucă, că e simpatic și mușcă cu precizie. Sunt obsedată de cărțile alea și de tot ce înseamnă ele - mai puțin de film, care e o porcărie și din care lipseau replici chiar din primul sezon. Chiar credea cineva că nu o să observ că lipsesc părți din dialog?

Revenind la vremurile când lectura era obligatorie dacă voiai să iei Bacul, o altă carte care m-a marcat este Cel mai iubit dintre pământeni. (Am uitat să scot Moromeții din lista cu cărți grozave.) Băiatul ăsta, Marin Preda, are un stil de a-ți băga niște idei cu de-a sila în cap, iar dacă nu ar fi scris Moromeții aș fi spus chiar că a fost un geniu. Ca să nu deviez, cartea asta e deosebită și punct. Că au tot bălăcărit-o unii și alții, din punctul meu de vedere, e mai puțin important. 

Amor, Dragoste și Sex? Nu prea sunt eu fan al genului, dar dacă ar fi să aleg niște cărți care m-au marcat aș spune Adam și Eva (Liviu Rebreanu), carte pe care am citit-o la recomandarea lui George, cred, și despre care am scris aici și Lorelei (Ionel Teodoreanu). Scrisorile lui Luli sunt cele mai frumoase declarații de dragoste pe care le-am citit vreodată și da, cartea mi-a schimbat câteva idei despre lume. Acum o să mă fac de râs, clar, dar am ajuns la Facultatea de Jurnalism din cauza (unii ar spune datorită, dar eu încă oscilez ) unei cărți scrise de faimoasa Danielle Steel, Mesaj din Vietnam. E o carte și cu sex, nu am citit prea multe din genul acesta, dar asta chiar mi-a schimbat cursul vieții. Cât despre autoare, nu comentez că nu i-am citit suficiente titluri.

Băgăm gunoiul sub preș și povestim despre cartea care mi-a marcat sfârșitul copilăriei și care mi-a îndulcit puțin niște momente mai puțin vesele, de fapt, cărțile, că în general umblu cu seria și citesc cu baxul, și anume Cireșarii lui Constantin Chiriță. Victor, Ursu, Lucia, Maria, Dănuț, Tic și Țombi sunt cei mai tari. Ba chiar scriam în clasa a opta, cred, un roman SF cu personaje inspirate de ei. Inutil să mai spun că nu am terminat niciodată de scris. 

Hmmm. Au mai rămas două și eu am deja un teanc de cărți în minte. Care să fi fost mai importantă? E greu de spus. În ultima vreme am citit numai thrillere și cărți polițiste, dar de aici nu o să aleg niciuna pentru că astfel de cărți îți schimbă ziua în bine, dar nu te transformă. O să menționez însă un titlu, pentru că autoarea mi-a schimbat viața, iar cartea este probabil cea mai bună dintre cele scrise de ea până în prezent: Crime perfecte - Dincolo de oglindă, o carte scrisă de Oana Mujea.

E greu să alegi o carte cu care să închei această listă. Atât de greu, încât o să spun că nu am uitat de poveștile cu cavaleri și muschetari și că am citit toate cărțile în care Cavalerii Pardaillan (Michel Zevaco) - tatăl și fiul - s-au bătut cu toată lumea și că n-am iertat nimic din ce aveam pe acasă din cărțile lui Alexandre Dumas (toți mușchetarii, și contele, și vicontele, și doamnele, și cei patruzeci și cinci, și războiul femeilor, și nu mai știu exact cum se mai numeau celelalte). Cu un mare semn de exclamare pentru Laleaua Neagră, o carte care impresionează, mai ales în adolescență. Le-am citit pentru că mi-au plăcut, pentru că îmi făceau zilele mai frumoase, m-au învățat că există întotdeauna o cale să îi învingi chiar și pe cei bogați, celebri, puternici sau în sutană. Erau atât de interesante în mintea mea de copil și așa de tare mă bucuram când cartea se termina cu bine, încât mă apucam de următoarea imediat doar ca să mai prind puțin din aventurile lor. Și poate că mi-au schimbat cumva modul de a gândi fără să îmi dau seama. Optimismul meu exagerat trebuie cumva să se fi hrănit și de aici, că altfel nu aș fi atât de încrezătoare. 

În loc de PS și de nominalizări, că până la ora asta oricum a primit toată lumea, vă provoc la citit și vă recomand cu drag o carte românească, care poate schimba ceva în viața oricui dacă cititorul e deschis și vrea să primească mesajele atât de frumoase ale autoarei. Cu sânge rece și albastru, scrisă de Ivona Boitan. Nu știu ce schimbă cartea asta, dar schimbă. A schimbat ceva și în mine.

Era să și uit! Sunt Ema și citesc!

Lâncezeală - Prolog la un jurnal nou nouț

Întârziată în vacanță, îmi dau seama că am destul timp să dau cu degetul în taste și pe aici. Și e bine, pentru că am niște idei, unele mai mici, unele mai mari, unele mai bune, altele nu. Dar deocamdată sunt mult prea amestecate ca să îmi dau seama care e care. 

Și ca o consecință firească, scriu la întâmplare. Că doar trebuie să fac și o introducere în peisaj, care peisaj între noi fie vorba s-a cam schimbat radical de la ultimul post. 

Pierd vremea cu grație jucându-mă, citind și gătind chestii simple, încă de vară, fără vreun efort în niciuna dintre aceste îndeletniciri. Mă consolez insă cu ideea că meritam vacanța asta cu vârf și îndesat după un an în care nimic nu prea a stat la locul lui, în care am suspinat după vacanță și după ore de somn și în care mi-am dorit să am posibilitatea să privesc unele lucruri din afara cercului.

Mă încarc pentru ceva nou nouț, abia scos din cutie, pe care sper să îl pot duce la capăt. Școala nu mă mai sperie la vârsta asta, dar în ultima vreme alte lucruri cu mult mai banale îmi dau grave bătăi de cap: ieșitul pe stradă este o aventură, de exemplu. Deocamdată dau târcoale prin parcare, urmând ca miercuri să ies singură în necunoscut. Adică până la piață, un loc la vreo trei străzi de aici. Imi doresc un loc de parcare la îndemână și un bun simț al orientării ca să mă întorc. Dar de dus, tot mă duc, că trebuie să o fac și pe asta. Nu pentru morcovi și vinete, ci pentru mine, că doar nu o să stau în casă la infinit. 

În rest, nu mă plâng. Telefonul meu e gata reparat, vineri mă întâlnesc cu el (povestea telefonului e veche, cert e că, de mai mult de o lună, nu am telefon conectat la internet, ceea ce se demonstrează a fi cu adevărat un lucru greu de digerat), o să am și o cartelă nouă tot cam atunci și asta înseamnă că voi fi din nou conectată în permanență la realitate. 

Cam atât pentru azi, că sunt încă în vacanță.