Moses primește un nume când are aproximativ 10 ani. Până atunci, nu avusese nevoie, singura ființă din viața lui fiind mama sa surdo-mută.
Este un copil crescut într-o clopotniță, din care răsunau zilnic cele mai mari clopote din regiune. Descoperă tot ceea ce îl înconjoară cu ajutorul auzului său deosebit: aude tot, de la sunetele clopotelor imense și până la respirația calmă a unui prunc adormit. Darul său îl ajută să cunoască lumea, deși de cele mai multe ori nu îi permite să îi înțeleagă toate semnificațiile. Cu toate astea, trăiește fericit alături de mama sa, furișându-se în casele oamenilor pentru a fura mâncare și a le asculta viețile.
În ce priveşte spaţiul, clopotniţa noastră era o lume foarte strâmtă– majoritatea ar fi văzut-o ca pe o închisoare pentru un copil. Dar în ce priveşte sunetul, era cea mai grozavă casă de pe pământ. Căci toate sunetele scoase vreodată erau captate în metalul clopotelor şi, în clipa-n care mama le bătea, dădea drumul în lume frumuseţii lor. Atâtea urechi auzeau prin munţi ecoul dangătului tunător. Unii îl urau, alţii erau inspiraţi de forţa lui sau atât de fermecaţi, încât rămâneau cu privirea pierdută; sau plângeau, căci vibraţiile îi făceau să-şi scuture tristeţea. Dar nu li se părea frumos. N-avea cum. Frumuseţea dangătului era destinată doar mamei mele şi mie.
Totul se sfârșește însă când tatăl său
descoperă că micuțul din clopotniță nu e nici surd, nici mut ca mama sa.
Copilul este aruncat în apele râului și ajunge să fie salvat de la înec
și dus într-o abație, unde va primi numele Moses și va descoperi muzica
și faptul că nu doar auzul său este special.
Moses, băiețelul fără nume născut într-un sătuc elvețian, va ajunge unul dintre cei mai faimoși cântăreți de operă ai vremurilor sale. „Clopotele” este povestea vieții unui musico, acoperit de rușinea de a nu fi „nici bărbat, nici femeie”, dar care nu poate trăi în absența sunetelor și a muzicii. Este o carte despre dragoste și prietenie, al cărei protagonist trebuie să învețe să accepte ceea ce nu poate schimba.
Redactat la persoana întâi, romanul păstrează vocea personajului principal. Foarte multe scene sunt redate cu stângăcia omului care vorbește rar și preferă să comunice cât mai puțin cu cei din jur. Sunt însă pline de emoție pasajele în care personajul ne descrie lumea așa cum o aude: muzica suavă a unui instrument, sunetul răscolitor și asurzitor al clopotelor, vibrația propriei voci angelice în corpul femeii iubite, sau respirația imperceptibilă a unui muribund. Nici dragostea, nici ura, nici măcar amintirea mamei rămase în urmă nu creează emoții atât de puternice precum o fac aceste descrieri ale sunetelor, menite să sublinieze oarecum unicitatea unui personaj greu de înțeles, cu un destin asemănător celui al lui Orfeu, personaj pe care îl va interpreta chiar în seara în care are loc premiera operei.
Cartea este o ficțiune, nici un castrat nelăsând vreo mărturie a vieții sale în afara scenei. Cu toate astea, autorul folosește momente din istoria operei pentru a da autenticitate poveștii și recreează cu multă acuratețe viața în Viena secolului al optsprezecelea.
„Clopotele” e o carte perfectă pentru acest anotimp, cu vreme schimbătoare și cu dimineți răcoroase. Așa că dați o fugă la bibliotecă și faceți-vă timp să descoperiți un personaj care urăște, iubește, plânge și luptă pentru ceea ce-și dorește, dar care nu se plânge, cu toate că întreaga lui viață pare să fie construită din lucruri făcute „pentru binele său”, dar împotriva voinței sale.
Voi ce mai citiți?
