Dragă femeie care nu ştii ce vrei,

Eşti minunată şi ai o viaţă întreagă înainte să te hotărăşti. Iar dacă nu ai, nu văd de ce ar mai fi atât de important să ştii ce vrei. Deci, nu te panica, aşteaptă. Nu te obligă nimeni să ştii exact ce îţi doreşti. Frustrările, întrebările, deciziile, sunt toate ale tale, nu ţi le-au lăsat prietenii la uşă când au plecat, chiar dacă tu ai senzaţia aceea idioată că ei sunt de vină. Aşa că poţi renunţa la ele, nu se va supăra nimeni. Vrei să le spui nu celorlalţi, începe prin a spune nu propriilor gânduri negative. Poate că nu funcţionează din prima, dar merită încercat. Măcar pentru diversitate.

Am întrebări şi dorinţe care se contrazic singure, unele pe celelalte, chiar şi atunci când eu nu ma obosesc să mă gândesc la ele. Şi am zile în care nu găsesc un sens pentru niciunul din lucrurile pe care le fac, de la ceaiul îndulcit şi până la renunţarea la cartofi prăjiţi sau la ţigări. Apoi sunt zile în care sunt absolut convinsă că am găsit sensul, că viaţa îmi dă acum exact ceea ce mi-am dorit. Şi aceste două zile vin, ca într-un banc prost, una după cealaltă. Şi nu ştiu ce vreau. Am încercat să dau vina pe societate - e confuză şi ne ameţeşte şi pe noi. Apoi pe prieteni - au aşteptări prea mari, oferă sprijin puţin spre deloc. Apoi mi-am canalizat energia ca să urăsc pe toată lumea - pentru că nimeni nu vrea să se facă vinovat că eu nu ştiu ce vreau. Azi nu dau vina pe nimeni. Azi îmi dau seama că e în firea noastră să ne dorim mai mereu câte ceva, să ne răzgândim, să ne chinuim. Aşa că azi nu cred că există vinovaţi. Există doar momente prielnice şi zile nefaste, în care ne-am rătăcit prin propriile planuri. Mâine s-ar putea să mă deprim că vreau un ceva care nu se poate, iar poimâine nu o să îl mai vreu. Punct.

Am citit o perioadă reviste pentru femei şi cărţi din acelea care vor să te înveţe pe tine - personaj unic - să te schimbi într-un model bine stabilit, după exemplul personal al altor persoane. Nu, mulţumesc. Vreau să rămân eu, chiar dacă asta înseamnă să am zile în care nu mă recunosc.Literatura pentru femei tâmpeşte. Faptul că nişte femei au pus mâna pe pix şi au început să deseneze în cuvinte nişte idealuri e o porcărie. Nu vreau să fiu Carrie Bradshow, nu vreau să fiu Andreea Esca, nu vreau să fiu Bianca Drăguşanu. Vreau să am personajul meu. Perfect nu înseamnă fără dezamăgiri, perfect nu înseamnă mereu cu zâmbet pe buze, cu fard pe ochi şi nici întotdeauna pe tocuri. Perfect înseamnă să fii deasupra modelelor inventate de norme doar pentru faptul că tu exişti cu adevărat în propria viaţă. Perfect înseamnă să fii optimistă, să te arunci în prăpastie cu mintea deschisă, mai ales că în viaţă nu ştii niciodată ce te aşteaptă jos. 

Scria azi cineva pe Facebook despre frică, despre vise, despre iubiri şi amintiri. E bine să ne aducem aminte. Dar draga mea femeie care aştepti, aducerile aminte nu înseamnă ca toate acele lucruri se vor şi întoarce doar pentru că tu aştepţi. Aşteaptă-te pe tine, e vreme, dar să nu crezi vreodată că viaţa îţi dă atâta timp doar ca să îl iroseşti aşteptându-i pe ceilalţi. Pentru că acele lucruri care ne dau stabilitate nu se aşteaptă, se construiesc. Uneori din nimic. Doar cu o fărâmă de optimism şi ceva imaginaţie.

Pentru că

Straniu loc mai e şi internetul ăsta. Sau, mai corect spus, stranii locuri mai sunt şi pe internetul acesta. Şi câte locuri neexplorate! De fiecare dată când descopăr un site nou sau un blog de care nu auzisem mă simt ca un Cristofor Columb mai mic, fără corabie, doar cu mouse, fără hartă, doar cu linkuri. 

Şi aşa am aflat că există nişte oameni care sunt mega vedete în online, deşi eu nu auzisem de existenţa lor. Care trăiesc pe net, din net şi cu net, care îşi câştigă admiratorii pentru că scriu. Bine, prost, este doar o chestie de gust şi alegeri. Şi oamenii aceştia se ceartă între ei. Se contestă?!? Şi asta mi-a adus aminte cât de enervanţi sunt oamenii care nu ştiu să poarte discuţii în contradictoriu pentru o idee. Dacă nu sunt de acord cu tine, nu înseamnă că am ceva împotriva ta... dar cei mai mulţi nu pot înţelege acest lucru. Pentru ei nu există adevăr dincolo de orizont, aşa cum nici Pământul nu se rotea în jurul Soarelui. 

Mă enervează oamenii ăştia pentru că se ascund. Se dau rotunzi, deschişi şi gata oricând să se contrazică fără sentimente. Şi când îndrăzneşti să spui nu, în loc să dai like, eşti tratat ca un duşman de clasă... 

Încerc să evit astfel de experienţe, pe cât posibil. Dar de fiecare dată când cad în capcană (gură mare, apucături de chihuahua) rămân cu gustul amar al dezamăgirii că astfel de oameni care se pot lupta pentru o idee până la a rupe o prietenie, nu sunt în stare să vadă că dincolo de ideea pe care o disecăm, noi suntem aceeaşi oameni. 

Comunicarea în online, fără contact direct, ne face să fim atât de categorici, sau aşa am fost dintotdeauna şi eu nu am ştiut? Asta e o temă de gândire şi de cercetare ... înapoi în amintiri. Ce era înainte de internet? ...

Oina e istorie! Jelitul morților e sportul nostru național

Aș fi vrut să sar peste acest subiect. L-au disecat deja toți și toate, am aflat tot ce se putea ști despre accidentul aviatic plus câteva bonusuri mizerabile din Can Can și Libertatea. 

Nu vreau să vorbesc despre asta. Au vorbit alții care au fost acolo, care înțeleg datele tehnice, care știu ce este căutarea prin ceață. Eu vorbesc despre ziariști, blogeri, facebookeri, știți voi, ei la calculator, eu la calculator. Îi critic doar pe cei cu care împart aceeași meteahnă de a vorbi de acasă, unde îmi beau în liniște ciocolata caldă. Numai că eu sunt convinsă că opinia mea nu va fi preluată și din prostiile mele de aici nu se vor inspira alți o sută de postaci pentru că nu sunt formator de opinie, nici trend setter, nici nimic. 

Revenind la tema mea... Nu am subiect și predicat. Am o listă incompletă că nu prea țin pasul. 

Adrian Iovan 

Laura Stoica

Sergiu Nicolaescu

Mălina Olinescu 

Mădălina Manole

Accidentul din Muntenegru 

Aurelia Ion

Habar nu am când au ieșit oamenii ăștia din viața publică, când s-au întors, cum de au fost uitați, aflați, etc. Nu mă interesează prea tare. Știam cine e Laura Stoica și îi știam muzica. Despre mașini, chiloți, viață privată, am aflat după ce a murit.

La fel despre toți, mai puțin Adrian Iovan. El a mai fost în prime time și cu alte ocazii. Să îl numim o nefericită excepție. 

Mă enervează la culme solidaritatea asta românească anume scoasă doar la înmormântări și comemorări. În restul timpului nici nu știm cine, ce, unde, când. 

Aurelia Ion era studenta care a murit în accidentul de ieri. Nu știam cine e. Până mâine am să uit că a existat. Este doar un subiect care se va pierde ca atâtea altele înaintea lui. La fel se va întâmpla și cu următoarele decese răsunătoare care vor avea ghinionul să ajungă în prime time. Ce se schimbă? Nimic. Doar noi, cei care ne umanizăm artificial în astfel de momente pentru că în rest suntem ființe fără vlagă și cu tot mai puțin discernământ în ceea ce privește înghițitul de informații nemestecate. Cartofi de canapea îndopați cu neștiri și fapte de viață care să ne facă pe noi să îi judecăm pe alții. 

De parcă noi am face altfel. De parcă nouă chiar ne-ar păsa. De parcă noi am fi fără pată.

Pentru mine, nefericitul eveniment a fost doar un accident. Care ar fi putut avea un alt deznodământ dacă... sau dacă... Cui îi pasă de acești dacă? Mie nu. Pentru că discutând despre ei nu vom schimba lumea. Acestea nu sunt dialoguri constructive, sunt monologuri care ne îmbată cu apă rece. Dacă nu am fi atât de pasivi... dar numai dacă... 

Intrebari

Nu cred că sunt  jurnalist, ziarist, scriitor în ziare, suport de microfon... nu mă regăsesc. Sunt doar un posesor de diplomă. Atât. Şi nu profesez. Nu mai profesez în acest domeniu al informării sau al perindării prin faţa camerelor pentru satisfacţia de orice fel a publicului. 

Şi recunosc că o vreme aveam frustrări din cauza asta. Acum nu mai am. Pentru că încep să înţeleg că vremea jurnalismului aşa cum l-am învăţat noi din cărţi s-a dus. Sau nu a existat decât acolo, pe hârtie. Mare păcat, mare câştig? Nu cred că are vreo importanţă pentru cineva.

Constat că nu există repere, e o meserie pe care o tot practică unii şi alţii după ureche, după reţetele altora, după interese şi câte şi mai câte. Poate că, în fond, asta e jurnalismul, iar teoria învăţată de noi e doar un ambalaj frumos pentru o realitate care lasă loc pentru toate interpretările posibile. 

Suntem bombardaţi cu informaţie. Citesc ştiri cât e ziua de lungă şi nu aflu niciodată tot în timp util. Pentru că mult şi prost a devenit un rău necesar şi pe această piaţă.

Şi în noianul de lucruri noi şi în mare parte inutile, apar acele întrebări pentru care nu am răspuns: Unde este adevărul? Care este de fapt realitatea, nealterată de dorinţa de a creşte traficul sau audienţele, care este de fapt lumea în care trăim, ce trebuie să mâncăm, unde mergem la film, care sunt priorităţile economice, sociale, politice? Cât de mult îmi influenţează viaţa această tornadă a ştirilor? 

Nu sunt jurnalist, sunt cititor. Cu toate astea, după ce îi citesc, am întrebări, nu am răspunsuri, am dubii legate de toate aceste informaţii care trec zilnic prin mintea mea şi nu am încredere. 

Nu vreau să nu îi citesc, nu vreau să mă deconectez. Vreau doar o fărâmă de bun simţ, un miez de adevăr, un dram de respect pentru că îi citesc. 

Despre clişeu. După o idee de Oana Mujea

M-am tot întrebat astăzi ce înţelegem prin clişeu. Nu vorbesc despre definiţia din DEX*, ci despre definiţia noastră, despre sensul pe care îl dăm cuvântului atunci când spunem lucruri precum "Nu sunt un clişeu" sau "Astea sunt clişee". 

Deci, pentru mine, aşa cum îl înţeleg citindu-i sau ascultându-i pe ceilalţi, un clişeu este un model, un tipar în care se încadrează o categorie mare de oameni, cărţi, expresii, etc., uneori chestii care devin banale. Dar să revenim la oameni, aceste clişee care umblă, vorbesc, gândesc, deşi oamenii nu sunt niciodată banali. Nici măcar prostia nu e banală.

Şi aprofundând puţin absurdul situaţiei în care oamenii se încadrează atât de bine în nişte şabloane încât devin ei înşişi un şablon, mă gândesc că, de fapt, nu suntem nici unul nişte clişee, ci doar devenim clişee în ochii celorlalţi, mult prea superficiali ca să vadă dincolo de nişte etichete. 

Societatea ne învaţă că e bine să fim aşa şi pe dincolo, să avem case, maşini, copii, locuri de muncă de vis şi vacanţe care să dea bine în albumele de pe Facebook. Cei care nu pot sau care pur şi simplu nu vor să se supună unor norme date de diverşi formatori de opinie vor numi toate astea clişee. Deşi, în ziua de azi, să fii revoltat împotriva normei a devenit tot un fel de clişeu, e la fel de banal să fii revoltat cum e şi să ai o familie fericită... Dacă ar şi exista cu adevărat aceste clişee atunci când vorbim de vieţile noastre. Nu vorbim aici de expresii, ci de vieţi, familii, relaţii interpersonale. Astea nu sunt clişee şi nu merită etichete, pentru că din ele devenim noi. Ori fericirea noastră nu e banalitate. 

Exemplu personal. Nu sunt un clişeu, deşi, dacă urmăm logica, de mulţi ani sunt unul sau, mai bine spus, de multă vreme mă mut dintr-un clişeu într-altul, după nişte reguli stabilite de alţii cu mult înainte să mă fi gândit eu măcar la asta. 

Să începem cu clişeul numărul x, dintr-un timp pe care îl vom considera t zero al enumerării clişeelor. Am fost o proastă care a făcut un copil în afara unei căsătorii, puţin după 18 ani. Doi, am fost o ameţită care s-a măritat pentru că avea un copil, trei - o biată amărâtă nefericită într-o căsnicie forţată care îşi merită soarta dacă a mâncat-o undeva să facă un copil înainte de vreme... Momentan sunt doar o altă curvă duduie (mai foloseşte cineva cuvântul ăsta) care iese cu un bărbat mai bătrân decât ea urmărind diverse interese. Sau sunt o femeie fericită într-o familie fericită, tot un clișeu. Şi etichetele negative sunt clişee, puţin diferite de clişeul familiei fericite cu copii, căţel sau pisică şi părinţi la ţară, dar tot un clişeu. Un alt şablon, un om construit după un model inventat de alţii pe care eu îl urmez orbeşte pentru că aşa mi-a impus societatea. 

Hai s-o tăiem ca pe maioneză. Nu sunt un clişeu. Nimeni nu e, nici măcar atunci când asta îşi doreşte. Pentru că oamenii nu sunt etichetele pe care le punem noi din frustrare sau incapacitate de înţelegere şi acceptare. Oamenii sunt fiinţe, fac alegeri, suportă consecinţe şi trăiesc. Umblă, respiră, unii dintre ei gândesc constructiv şi mişcă lumea. 

NU SUNT UN CLIŞEU pentru simplu motiv că nu mă simt astfel. Sunt o femeie care a făcut alegeri. Sunt mândră de ceea ce am ales, de fiecare etapă din viaţa mea şi de ceea ce devin în fiecare zi. Mă bucur de ceea ce am şi visez la alte provocări care să mă ajute să cresc. Pentru că atunci când lupt pentru ceea ce îmi doresc nu o fac ca să demonstrez nimic nimănui, ci pentru că îmi place să fiu fericită în primul rând cu mine. Dacă alegerile mele sunt apreciate sau judecate nu îmi pasă, pentru că sunt ale mele şi doar eu sunt cea care se duce cu efectele acestor alegeri la culcare şi astea nu sunt banalităţi, şi nici tipare. 

Şi nimeni nu e un clişeu  pentru că oamenii sunt mai mult decât etichele puse sau impuse de o societate bolnavă şi debusolată. 

* CLIȘÉU, clișee, s. n. 1. Imagine fotografică negativă (pe peliculă de film sau pe sticlă) obținută în camera obscură și după care se face reproducerea fotografică; p. ext. placă sau film fotografic impresionat, developat și fixat. 2. (Tipogr.) Planșă de metal, de lemn etc. pe care s-a reprodus sau s-a gravat o imagine, spre a fi imprimată. 3. Fig. Formulă stilistică, expresie etc. banalizată din cauza repetării excesive; șablon. – Din fr. cliché.

Şi alţii vor să citească. Dar când?

Mai avem noi timp pentru noi într-o lume care ne aleargă pur şi simplu?  Cu siguranţă că mulţi vor spune că au timp destul pentru toate. Conceptul de time management a devenit şi el unul dintre cele mai des întâlnite şi folosite. Cuvinte precum organizare, eficienţă, prioritizare ne-au invadat vieţile, nu doar vocabularul, pentru a ne convinge cu mare pricepere că da, avem timp pentru noi. 

Timpul liber este, se pare, timpul nostru, dincolo de întâlniri, şedinţe, birou, cafele şi reuniuni. De fapt, stai, cafelele sunt în timpul liber. Aici vin eu şi întreb: Oare? Timpul meu pentru mine este oare timpul liber pe care aleg să îl petrec la o cafea, bârfă, întâlnire cu gaşca? 

Nu, acela este timpul pe care eu îl ofer prietenilor mei. Pentru că acesta este răspunsul meu. Nu avem timp pentru noi. Nu îl păstrăm pentru că suntem din ce în ce mai siguri că nu ne trebuie. Reflectăm îndelung la acest aspect al timpului liber. Începând de luni ne facem planuri pentru următorul sfârşit de săptămână şi încă din februarie visăm la vacanţă, dar nu ne gândim aproape niciodată la posibilitatea de a salva timp pentru noi. De-aia nu citim, de-aia nu medităm şi de-aia nu avem timp să ne ascultăm propriile gânduri.

Ascultam astăzi la radio despre o iniţiativă amplă de promovarea a lecturii, această ultimă bucurie. Nu ai cum să promovezi o astfel de activitate într-o lume în care oamenii nu mai au timp. Constrânşi de norme sociale, joburi solicitante, prieteni, familie şi treburi casnice, oamenii nu mai timp nici măcar să gândească, cu atât mai puţin să se bucure de o carte. De fapt, ultimele două sunt, oarecum, interconectate. Deci, nu gândeşti, nu citeşti, la fel cum la fel de reală este nu citeşti, nu gândeşti. 

Nu e un text unde îmi exprim regretele faţă de oamenii care nu citesc. Nu e nici măcar un text în care îi plâng pe cei care nu au timp. E doar o constatare. Şi punct.