Încă nu m-am făcut mare

Zi senină. Nu vă arăt pozele cu brăduții care mi-au mâncat fiecare oră liberă, că aici o să vă povestesc alte alea, dar am dovada muncii depuse și vă zic săptămâna viitoare ce și cum.

Peste câteva zile vor fi șapte ani de când am scris aici prima dată. Aproape opt de când Florin, zece de când Niță nu a venit la ziua mea și aproape 14 de când îl cunosc (tot de Niță vorbesc, el fiind cea mai longevivă prezență masculină constantă). Mai mult de 20 de când m-am apucat de școală, aproape 25 de când o cunosc pe soră-mea și cred că aș putea să continui lista la nesfârșit.

28. Și eu am impresia că sunt încă 18, poate doar câteva zile mai mult. Mă gândeam azi că, într-un fel, mi-ar plăcea să pot spune despre mine că m-am schimbat. Pe de altă parte, sunt mulțumită de mine așa cum sunt. Poate că ar fi trebuit să cresc mai mult, mai repede, mai frumos. Poate că ar fi trebuit să fi fost deja mare până acum. Dar nimic din toate astea nu s-a întâmplat, din fericire.

Am cărat și car cu mine un sac de lucruri care mă definesc. Din când în când mai arunc acolo câte o nouă experiență, o nouă dorință, câteva planuri, visuri noi, oameni noi. Dar eu, cea care cară sacul, am rămas la fel. Am învățat să mă ajut și să mă accept, iar uneori las sacul jos pentru a mă odihni. La urmă, însă, îmi iau traista și merg mai departe. Tot cu mine, la fel ca pe vremuri, când încă mai credeam că oamenii pot schimba lumea. Sunt fericită.

E frumos, e o vârstă cu adevărat deosebită și am norocul să fiu la locul potrivit. În ciuda câtorva mici nerealizări, consider că în momentul acesta nu am dreptul să cer mai mult, nici mie, nici norocului. Pentru că am posibilitatea să fac ceea ce îmi place, când îmi place, pentru că învăț lucruri noi și în sfârșit am timp să am timp. Am câteva planuri pe termen scurt, câteva vise despre care nu știu nici măcar dacă sunt realizabile, dar nici nu îmi vine să renunț la ele, chef de toate și pentru toate și multe zâmbete de împărțit. Și sunt recunoscătoare pentru toate astea.

28. Nu sunt departe, nu am ajuns atât de sus pe cât se așteptau unii, nu m-am prăbușit, în ciuda previziunilor altora. Îmi caut în permanență echilibrul și mă bucur când îl găsesc, iar asta se întâmplă tot mai des. Îmi plac în continuare aceleași lucruri, aceleași cărți (probabil nu o să depășesc niciodată stadiul literaturii pentru adolescenți), aceleași filme, și, spre invidia unora, încap dacă vreau în aceleași haine (nu, nu mai am fusta aia roz din liceu, deși am purtat-o acum doi ani). Am învățat însă între timp că nu e niciodată târziu să visezi și am rămas la fel de optimistă ca pe vremea când încă mai credeam în Moș Crăciun. 

Că tot veni vorba, mai sunt patru zile până la Crăciun. Și am un tort de terminat. Deci, La Mulți Ani, mie. Bravo, fata!

Diario românesc cu brăduți și torturi

Eheee, decembrie mi-a adus în sfârșit câte ceva de făcut. Și o răceală, că m-a prins ploaia sâmbăta trecută pe afară. Gata cu plictiseala! Cursuri de cofetărie, ornamente sub formă de brăduți pentru târgul de Crăciun de la școală, cursuri de italiană. În sfârșit mai fac și eu câte ceva.

Așa, deci:

1. Cursul de cofetărie și panificație e super și încă ceva. Deocamdată am făcut doar două ședințe (dintre care la cea de azi am fost aproximatix drogată cu o mie și una de pastile care să mă țină vie), dar am învățat deja să fac două tipuri de aluat pentru prăjituri, biscuiți, cremă de tort. Sunt extrem de mândră de mine și abia aștept să ne dea și nouă ingredientele pe mână. Trebuia să începem de azi, dar ne-a făcut profesorul un tort. Execuția a durat ceva vreme, iar apoi am profitat de ocazie ca să ne premiem cu câte o felie și nu a mai rămas timp să facem și noi câte un aluat.

2. Ornamentele pentru Crăciun le fac pentru târg, unde le vom vinde pentru a strânge bani pentru școală. Clasa noastră face bentițe și agrafe pentru fetițe și ornamente sub formă de brăduți, la care lucrez cu multă plăcere - a fost ideea mea și, bineînțeles, execuția o fac tot eu. Deocamdată mi se pare foarte interesant, dar nu am făcut decât ieri două minunate mostre de artă naivă. Azi am avut rolul de murindă, așa că de cusut nu putea fi vorba cu dureri de cap și de ochi. 

3. Cursurile de italiană sunt aproape la fel de interesante. Cunosc tot mai multe persoane noi, din toate colțurile lumii. Ultima apariție: o colegă din Australia!!! Nu-i așa că devine pe zi ce trece tot mai interesant? Cât despre italiană, ce să vă spun, conjunctivul mă pune la încercare. Îmi dau seama când trebuie să îl folosesc, dar nu am învățat încă prea bine cum să îl construiesc. Studiez, studiez. 

4. Pe acasă nu mai gătesc lucruri spectaculoase. Azi am făcut o pâine cu lapte care de data asta a și crescut cum trebuie, iar în rest mă răsfăț cu brânzeturi. Multe, bune și diverse. 

5. În câteva zile demarăm operațiunea Împodebește, mamă, bradul. Sâmbătă dăm o fugă până la Berna, la Târgul de Crăciun, să casc gura pe acolo, poate să cumpăr și vreo două globulețe, sau măcar unul dacă nu mă încadrez în buget. În rest, păstrez ideea bradului alb de anul trecut. Roberto mi-a făcut deja o surpriză, vom avea doi brăduți anul acesta (câte unul pentru fiecare casă), cu explicația ca aici, la Dueville, vom face un brăduț din acela mic de câțiva centimetri, doar ca să marcăm momentul. 

Pe scurt, agitație, ploaie, răceală. Pastilată, dar bine. 

Diario românesc cu câte ceva din România

A fost un weekend lung, pentru că l-am prelungit până marți. Și am cam obosit cu atâta mișcare dintr-o parte în alta, dar am reușit să fac câte ceva din ceea ce îmi propusesem: vreo două vizite, niște cumpărături, dentist și The Hunger Games. 

Filmul nu m-a dat pe spate, dar nici nu a fost sub așteptări. Și nu era dublat, așa că pot să spun că m-am simțit în apele mele. 

În rest, ca atunci când vine cineva din excursie: toată lumea îți dă să mănânci: sarmale, ciorbă de perișoare, mai ceva ca la Crăciun. Îmi pare rău că nu am mai avut loc pentru papanași. Îi las pe data viitoare. 

România e la fel ca atunci când am lăsat-o: gri, plânsă, murdară. Și nu pentru că ploua, ci pentru că nu prea am văzut oameni care să râdă. Mai toată lumea era tristă (chiar și la film) și doar la foștii colegi de clasă ai lui Florinel am mai găsit ceva optimism. Cei care n-au motive de bucurie se plâng, iar cei care au sunt prea ocupați să se mândrească cu asta și nu au timp să se mai și înveselească.

Oamenii merg pe stradă cu capul în pământ, calcă apăsat, fiecare cărând câte ceva greu pe umeri. Asta am văzut în centrul orașului, unde singurul lucru colorat erau pavelele lui Pendiuc, dar asta nu e neapărat de bine. În rest, liniște. Prea multă liniște. 

Revenind la partea pozitivă, am ajuns exact de Black Friday, deci am dat o raită prin magazine și o să admir cât de curând în fotografii și câteva cărți pe care mi le-a cumpărat Niță online. 

Îmi pare rău că nu am avut timp să fac mai multe vizite, să merg la Filarmonică și să ajung la Gaudeamus. La anul mă organizez mai bine. 

În final, m-am bucurat când m-am văzut înapoi în Italia. Aici e mai cald, iar oamenii, chiar dacă sunt gălăgioși, sunt parcă și mai veseli.

 

Diario românesc într-o zi cu soare

În sfârșit s-a făcut lumină. După mai bine de trei săptămâni, s-au ridicat norii și am văzut din nou crestele munților. Cred că sunt Dolomiții sau, mai exact, sper să fie ei, căci geografia îmi rămâne în continuare străină, dar parcă nu aș vrea să mă înșel și să demonstrez încă o dată că nu am leac în materie de orientare. 

Nu-i mai văzusem de mai bine de trei săptămâni, timp în care a tot plouat. Azi însă erau acolo, nemișcați, netulburați, cu crestele ninse, amintindu-mi dintr-un motiv cu totul și cu totul necunoscut de Hemingway. 

Săptămâna asta nu am cursuri, așa că am profitat de ziua asta liberă ca să umblu hai hui prin piață, să casc gura pe la toate tarabele și să cumpăr aproape nimic. Dar m-am cam distrat și, cu bateriile încărcate de la atâta lume veselă, am reușit să fac lucrul pe care îl tot amânasem de multă vreme. Am terminat-o. Și acum pot să îmi văd liniștită de următoarele de pe listă și să cumpăr cu inima împăcată alte cărți de Black Friday. Margareta nu a fost atât de rea până la urmă, doar puțin dezlânată și, numai și numai prin asta, plictisitoare. E drept, a mers greu și din cauza faptului că am dus masochismul la extrem de data asta, dar e un alt prag trecut. 

Astăzi fac dulceață de morcovi cu ghimbir. O combinație interesantă despre care pot să declar sus și tare că miroase într-un mare fel. 

În rest, toate bune și frumoase. Facem bagaje. Sfârșitul acesta de săptămână îl petrecem în România.

Despre furia de a fi român

Facebookul e în delir. A câștigat unul, sau celălalt. Antena 3 face, România TV drege, diaspora e un fel de Sfântul Duh pogorât din cer, românii din străinătate sunt niște eroi. 

FALS. Am fost acolo și am votat și nu m-am simțit erou, m-am simțit prost și proastă. 

Am văzut oameni motivați de o furie surdă și absurdă, care au votat din niște motive atât de cretine că îți vine să plângi. Îi asculți vorbind și îți vine cu adevărat să urli din cauza neputinței, înțelegând că poți oricând să scoți țăranul din România, dar nu o să poți niciodată să scoți românismul din om.

Gata cu clișeele. Sunt doar furioasă pe mine și pe lume, pe prietenii mei de pe Facebook, pe colegii mei de școală, pe profesorii mei, pe lumea întreagă. Pentru că fiecare s-a pus într-un colț și au început să arunce unii în alții cu noroi și cu lături. Unii sunt creștini, alții nu. Dar împărțeala nu mai dă la fel atunci când studiem faptele. Pentru că nimeni nu mai știe că, de fapt, a fi creștin nu înseamnă să îmbraci biserici în aur, nici să le dai bani din buget preoților. Apoi unul e neamț și, deși asta nu e bine, că neamț egal nazist, e totuși bine că vorba aia, cine fură nemțește fură ceas și ne mai dă și nouă câte ceva. 

Să stăm strâmb și să judecăm drept. Dacă te lovește nenorocirea să votezi în diaspora, ai de stat la coadă (nu discut despre corectitudinea sau incorectitudinea cu care am fost tratați, că nu știu cum a fost în alți ani) împreună cu un număr destul de mare de oameni extrem de pestriți. O mulțime de români din toate regiunile țării, cu accente diferite, care au primit o educație care variază de la zonă la zonă și de la o vârstă la alta. 

Accepți diversitatea opiniilor și conceptul de libertate de exprimare, dar îți vine să îi rupi doi dinți proastei care se consideră buricul pământului pentru că studiază în Italia și care numește electoratul Ponta "analfabeți" cu ușurința cu care îți mai recită alte o sută de concepte adunate din site-uri și de pe Facebook. Și te doare că un absolvent de facultate românească e atât de deștept încât nu poate avea o amărâtă de opinie a lui și numai a lui. Apoi îți mai vine să îi bați obrazul bărbatului de 50 de ani care îți amintește că pe vremea lui Ceaușescu era mai bine, că tinerii aveau locuri de muncă în țară, nu erau nevoiți să vină să muncească în Italia. De ce să îi bat obrazul? Pentru că revoluția nu am făcut-o eu, a făcut-o el și generația lui, eu doar trag ponoasele celor înșpe mii de voturi pro Iliescu pe care le-a dat el de-a lungul vremii.

Sunt mulți și nemulțumiți. Deși toți au mașini, case, locuri de muncă, haine frumoase, telefoane mobile scumpe, copii fericiți. Își spun în cuplu "amore", împart covrigii cu străinii, apoi și cafeaua, povestesc tot feluri de nebunii. Își plătesc taxele la timp, și-au făcut case în țară, s-au sacrificat ca să fie bine. Și e binișor. Sunt niște oameni care într-un fel te fac să te simți bine. Sunt oameni buni, prietenoși, cu care simți că poți împărți coada pentru multă vreme. Păcat însă că din când în când mai iese românismul din ei, plăcerea aia cretină de a se plânge fiecare de câte ceva. Își formează opiniile la televizor și pe net și mai mai că mi se pare normal că au motive absurde pentru care votează, că îi motivează ura și nu binele. 

România e un loc al urii nejustificate. Ești prost că votezi cu ăla, ești hoț dacă îl alegi pe celălalt. Îi înțeleg pe bătrâni că votează PSD. Au nevoie de bani, nu de promisiuni că după recesiune va veni primăvara. Până ajunge România să înflorească ei vor fi murit de mult de foame sau din lipsă de medicamente. E normal să gândească pe termen scurt și să îl aleagă pe cel care le va da o sută două în plus la pensie. Asta nu îi face proști, dar ne face pe noi cretini că nu putem face cu adevărat nimic pentru ei. La fel, nu îi poți acuza pe tineri că votează cu Iohannis. O fac nu pentru că sunt pro, ci pentru că simt nevoia să fie contra înaintașilor. E normal, e firescul. Și din nou, noi suntem de vină că nu îi putem educa.

Pot însă să îi condamn pe cei care le alimentează ura, pe cei care au împărțit țara în români și trădători, în analfabeți și intelectuali, în vii și teleormăneni, în băsiști și ce o fi împotriva lor. Sunt furioasă pe toți cei care de 25 de ani nu ne schimbă programa școlară, care ne obligă să știm cine a fost Ion al Glanetașului, dar nu ne obligă să știm ce trebuie să facă Parlamentul, care ne mint pe noi despre noi și care ne alimentează această mândrie națională nejustificată. Pentru că e mai ușor să minți niște proști care se cred deștepți mimând democrația.

Iertați-mă, nu pot să fiu mândră că sunt româncă nici aici, nici în România. Pentru că românii mei nu acceptă că neamul nostru a mers desculț până în 1950. Nu suntem nici cei mai viteji, nici cei mai deștepți, suntem o adunătură de oameni needucați care încă mai cred că să fii român înseamnă să te fălești cu Mihai Eminescu în timp ce respirația îți miroase a usturoi și a mici. Dar vrem mașini și case ca în Germania, muncind 6 ore pe zi la stat, sau sugând ajutoare sociale. Așa că lăsați mândria, rușinea ar trebui să ne acopere. Că ne lăsăm prostiți de afișe luminoase, aproape luxoase. Dacă tot am tăiat copacii, ar fi fost mai utilă niște hârtie igienică. Iar în loc de pixuri și calendare, era mai bine să se împartă pastă de dinți, săpun, chestii de-astea care să ne ajute să nu ne mai trezim din nou pe ultimul loc în Europa când vine vorba despre igienă. Ar trebui să ne fie rușine că jumătate dintre bunicii noști au veceu în curte sau că se spală la lighean. Aici e mândria noastră? Eminescu, Brâncuși, George Enescu, Eliade... niște nume mari care să ne facă pe noi să nu ne mai simțim mici. 

Dar eu m-am simțit mică și neputincioasă. Pentru că stăteam la coadă alături de niște oameni "superiori", fără de care italienii ar muri de foame. Pentru că stăteam la coadă cu oameni care votează cu cine trebuie, pentru că eu aveam dubii înconjurată de mai mult de 1000 de oameni care știau sigur că la ei e adevărul. M-am simți neputincioasă, pentru că toți erau mândri de românismul, inteligența și superioritatea lor. Și mi-a fost milă de mine și de ei. Pentru că noi nu am avut de fapt de ales azi. Am mimat un vot cinstit. Am ales între o zebră albă cu dungi negre și o zebră neagră cu dungi albe.

Diario românesc cu ploi

Plouă mult și bine, aproape zilnic și chiar de mai multe ori pe zi. Nu mă plâng, că îmi place ploaia, mai ales că nu mi-am uitat niciodată umbrela acasă pe luna asta. Când nu plouă, e cald. Sunt dimineți în care termometrele arată 16 grade. Nu mă urâți, nu poate fi de bine. Nici italienilor nu li se par temperaturi normale. 

Pe ușa de la intrarea în casă s-au așezat acum ceva vreme două lăcuste. După ce au stat îmbrățișate vreo săptămână (să mai zică cineva că nu e mișto să fii lăcustă), s-au pus la o distanță considerabilă una de cealaltă. Acum două zile, lăcusta cea mare a dispărut, lăsând-o pe aia mai mică să se agite singură pe ușă. 

Facem în continuare pâine, pizza, paste, ba chiar și cozonaci am făcut în weekend-ul trecut. Apoi teme, tenis, școală. Merg la cursurile de italiană de trei ori pe săptămână și, pentru că am destul timp liber, m-am înscris la niște cursuri unde voi învăța să fac pâine și prăjituri. Asta așa, ca să ne perfecționăm puțin tehnicile. O să le fac în decembrie și ianuarie. Până atunci, fac și dulcețuri. Am mestecat trei zile într-o dulceață de gutui, apoi am expediat repede într-o seara câteva borcane cu dulceață de cachi. Am talent.

Nici de data asta nu vă dau vestea cea mare. Nici măcar nu am mai deschis cartea cu Margareta. Mi-am mai luat niște cărți, între timp. Mă uit la ele, le admir, le răsfoiesc. Dar nu pot începe niciuna. Asta ar însemna că renunț la Margareta. Dar nu pot, deși a murit. De ce trebuie să o mai citesc în continuare??? 

Săptămâna viitoare dăm o fugă până în România. 

Am votat pentru președinte. Trăiască Regele!

Până la ora asta toată suflarea românească știe că în diaspora s-a votat și nu prea pentru că "nește" miniștri mândri nevoie mare de cât sunt ei de români s-au hotărât că nu prea le place de cei care votează în afara granițelor.  Că ei, săracii, nu sunt așa mândri.

Nu despre mine e vorba aici, că nu produc nimic nici pentru țară, nici pentru Europa, iar de bine de rău, la Verona ne-am mișcat cu talent. E vorba despre toți acei oameni care nu au plecat de bine ce le era prin România, care au venit cu copii mici (câteva luni, doi, trei ani) și au stat la coadă în frig să pună o ștampilă pe un nume. E adevărat că majoritatea spuneau că votează Victor Ponta doar așa, să mai facem câte o glumă, să ne mai treacă timpul, dar asta nu justifică în niciun fel decizia de a nu organiza mai eficient secțiile de votare.

Încep însă povestea mea, că despre restul lumii ați citit și răscitit până acum. Am pornit spre Verona la ora 4 după amiaza (secția de votare a fost organizată într-o clădire în spatele unei biserici din centru). O oră mai târziu stăteam deja la coadă. O curte întreagă era plină de români când am ajuns, spre bucuria lui Florin. Stăteau deja acolo de mai bine de o oră. Completaseră declarațiile pe propria răspundere și povestea fiecare câte ceva despre ce văzuse la televizor sau pe net: cozile de la Paris, rezultatele din Noua Zeelandă, orele la care se vor închide urnele. 

Sunt oameni de toate vârstele: cei trecuți de 45, care au familii acasă, în România, povestesc despre situația din țară în zona din care provin, cei mai tineri au copiii cu ei, micuți de nici un an sau elevi de la I-IV. Părinții vorbesc între ei în românește, dar cu copiii mai mereu în italiană. Doar cei puțin mai măricei reușesc să se exprime coerent în limba română. Cu toții au venit să voteze. Deși sunt multe, secțiile de votare din Italia sunt insuficiente. Sunt oameni care fac zeci și chiar sute de kilometri pentru a vota. Și asta într-o țară care găzduiește aproximativ un milion de români.

Până la 7 seara votaseră aproape 1500 de români la secția de votare organizată la Verona. Este ora la care președintele comisiei a ieșit să liniștească oamenii adunați în curtea clădirii. Ne-a spus că de votat vor vota toți în cele două ore rămase. Când am plecat, însă, coada era mai lungă decât fusese cu două ore în urmă.

În timpul cât am așteptat să îmi vină rândul, am auzit multe povești, despre case, familii, bani cheltuiți în România. Deși se plâng de situația generală a țării și de modul în care sunt tratați când se întorc să își rezolve problemele administrative, românii pe care i-am întâlnit astăzi repetă obsesiv că trebuie să meargă acasă să își plătească taxele. Despre faptul că stau la coadă câte două ore ca să voteze nu s-a plâns nimeni. Au fost mici comentarii, e adevărat, dar nu a renunțat niciunul.

Pentru cârcotașii care mă vor întreba de ce nu ne-am dus de dimineață, fac precizarea că la Verona a fost coadă toată ziua. Merge destul de greu, datele sunt trecute manual în tabele și sunt doar cinci cabine de vot.

După ce am reușit, în sfârșit, să votez răul cel mai mic (?! - a se citi pe cel care s-a chinuit ceva mai mult pentru a inventa niște minciuni cât de cât credibile), m-am întors acasă. Mai mult de 150 de kilometri parcurși și 4 ore folosite pentru a vota. Și o să mă duc din nou peste două săptămâni. Sper că va fi la fel, deși intuiesc că va fi mult mai rău, ținând cont de rezultatele estimate. Concluzia? E în titlu.

Răul cel mai mic. Votez, ce dracu` sa fac?!

Recunosc, azi sunt unul dintre acei proști și mulți care fac pe deștepții. Prost pentru că nu înțeleg lumea asta a "oamenilor mari" care candidează, dar deștept pentru că înțeleg cumva că votul meu nu e important, deși absența mea ar putea totuși să fie de folos cuiva. Cui nu trebuie. 

Se încheie campania și eu încă nu am aflat cu cine vreau să votez. Și de ce mă gândesc mai mult la asta, îmi dau seama că nu vreau să votez, dar sunt cumva obligată să aleg răul cel mai mic. 

Nu e expresia mea, din păcate. E inclusiv expresia candidaților cu care defilăm, candidați despre care nu aș putea să spun cu exactitate pe cine reprezintă. 

Candidatul de dreapta nu e de dreapta, că n-are cum. Un veșnic bugetar e de stânga oricât s-ar bate cu cărămida în piept că e liberal. Despre candidatul de stânga n-am ce să spun. Dacă îl întrebi despre stânga, ar fi în stare să spună rușinat că asta nu e adevărat și că e doar o invenție a lui Traian Băsescu, ca să îl discrediteze. Vrea, dar nu poate, poate, dar nu vrea. Are, n-are, cine are mai multe. Pe vremea lui Năstase se numărau ouăle și toată lumea era scandalizată. Acum când se numără casele, totul e de un mare și nerușinat firesc. 

Ailaltă are. Din păcate, nu ce trebuie, că țâțe și cur au multe și nu se mai laudă. A fi mai bună ca țelina nu te face mai bună și decât restul candidaților, oricât te-ai chinui. Și nu zic că nu e deșteaptă, că până la urmă și a fi un om practic e tot o formă de inteligență, dar pe bune, a existat o femeie în România care din proasta satului a ajuns expert în chimie pentru că se culca cu președintele. Pe lângă asta, a obține o funcție de ministru e chiar nesemnificativ. 

Monica. A venit de nicăieri și se duce niciunde, ca o cometă. Mătură îi mai trebuie, că pisici are. Pe ea nu a învățat-o mama ei că atunci când stai în troacă te mănâncă porcii? O armată de oameni se chinuie să facă din ea un om votabil, dar mie tot mi se pare că și-ar vinde și sufletul ca să fie președinte și să "popească" și ea pe câțiva. Și dacă nu, măcar să capete ceva vizibilitate.
Asta cu troaca și cu porcii e valabilă și pentru Tăriceanu. Păcat de el, săracul. Părea om bun. A murit de tânăr, politic vorbind. Cred că suferă de aceeași boală care l-a răpus și pe Mircea Geoană.

Aș putea să motivez acum de ce nu pot vota cu Dan Diaconescu, dar nu cred că e cazul. 

Vadim candidează? Dacă îl auziți vreodată că se ia de Iliescu cum că nu se retrage din viața publică, dați-i una peste bot. Și nu, Iliescu nu mi-e simpatic. 

Care mai sunt? A! ungurii. N-am nimic cu ei, dar să le explice cineva cum e treaba cu majoritățile și minoritățile. Restul pănă la 14... nu știu, nu mă înteresează. E dreptul lor să candideze, e dreptul meu să nu îi iau în seamă. 

Revenind. Aleg răul cel mai mic, acela de a mă duce să votez, ca să nu voteze alții și pentru mine. Pentru că varianta corectă ar fi să nu mă prezint. Nici eu, nici restul cetățenilor cu drept de vot. A vota înseamnă a valida această adunătură de jivine care vor, vor, vor și iar vor. Mă scârbește faptul că Guvernul taxează benzina, dar Ponta mărește pensiile. Mi-e silă de cele multe milioane care o fac pe Elena bună pentru România. Mă întreb cu îngrijorare unde se vede Traian Băsescu peste 5 ani. Mă crucesc când citesc articolele, editorialele, reportajele din toate ziarele și revistele online și mă îngrozește faptul că după fiecare trebuie să stau să caut apartenența politică a autorului/publicației ca să îmi dau seama cât de mult a mințit și cam care ar putea fi adevărul. Să nu ne mai mințim! Nu ne putem vinde țara, pentru că am dat-o de pomană! Și acum trăim tot din pomeni. Și nu e vina niciunuia dintre cei care ne-au zâmbit de pe afișele electorale. E vina noastră a celor care alegem răul cel mai mic. Dar dacă ne învârtim în cerc, să ne fie de bine!

Diario românesc. Cursurile de italiană

A trecut ceva vreme de când am început cursurile astea și nu prea am apucat să vă povestesc mare lucru despre ele. 

Asta și pentru că încă nu pot să spun că au devenit rutină. Prea mare distracție nu e pentru că nu ne cunoaștem între noi deocamdată și nici nu prea avem timp de socializare. Facem două ore, de două ori pe săptămână, miercurea și vinerea, de la 9.30 la 11.30. Plănuiesc să merg și joia, la același curs, doar că pentru nivelul următor, așa încât la sfârșitul anului să pot termina ambele nivele și să mă pozez pentru Facebook cu certificatul meu de absolvent și vorbitor de limbă italiană. Aproape toți colegii mei fac deja asta, deci o să mă încadrez perfect în peisaj.

Până atunci însă, învăț. 

Italiana nu e o limbă extrem de grea, deși seamănă foarte mult cu limba română. Ceea ce se traduce prin excepții la multe reguli gramaticale, timpuri verbale, moduri verbale, declinări, grade de comparație ale adjectivului etc. Pe-astea toate le știu pentru că am răsfoit cărțile, eu deocamdată am parcurs doar regulile de despărțire în silabe și încă încerc să mă lămuresc când se dublează literele. Pentru început, la școală facem și exerciții pentru a învăța cum să folosim perfectul compus și imperfectul, deși teoretic ar fi trebuit să știm deja astea din moment ce am trecut examenul pentru a ajunge la cursul acesta.

Doar așa, ca să mă laud, mai am câteva pagini și termin, în sfârșit, Maestrul și Margareta, activitate care mi-a mâncat extrem de mult din timpul pentru învățat. Cert e că am reușit să îmi îmbogățesc simțitor vocabularul italian, deși încă mai păstrez obiceiul de a inventa cuvinte. 

Revenind la cursul de italiană, cel mai interesant mi se pare faptul că suntem o grupă numeroasă, cu elevi de foarte multe naționalități. Am colegi din Spania, Maroc, Tunisia, China, Brazilia, Rusia, Polonia, Republica Moldova, Kosovo și Turcia. Asta face cursurile extrem de interesante, mai ales că avem foarte des ocazia să povestim câte ceva despre gramatica fiecărei limbi sau despre cum funcționează anumite lucruri în țările noastre. 

Pe lângă toate astea, mă mândresc că ajung singură la școală, am învățat drumul și am noroc de fiecare dată de un trafic lejer. În plus, și semafoarele mă cam plac și acționează în consecință. Bine, bine, știu că toți mergeți sau ați mers singuri la școală după ce v-ați făcut mari, dar pentru mine e o mare realizare. Cam tot atât de mare ca și mine, pentru că acum două luni nu aveam tragere de inimă să ies singură nici în parcare.

Cam atât deocamdată despre cursuri. Dar vă mai povestesc și cu alte ocazii.

[eˈlena ˈudre̯a]

O invidiez pe Elena Udrea câteodată. Pentru că mi-ar plăcea să am câteva dintre poșetele și perechile ei de pantofi. Textul următor nu l-am scris însă din invidie, ci pentru că, din punctul meu de vedere, locul  Elenei Udrea este în pagina 5, lângă Bianca Drăgușanu. Monica Lewinsky a ținut prima pagină a ziarelor o săptămână, două, poate trei. Elena Udrea este un personaj care îmi consumă timpul de 10 ani, fără a fi câștigat în timp consistență. Faptul că o astfel de nulitate are curajul să își depună candidatura pentru Președinția României și că are pretenția să mă reprezinte în fața celor mai puternici oameni din lume sunt consecințele faptului că a fost intens promovată în toate media. Că de bine, că de rău, despre Elena Udrea s-a vorbit în permanență. Pentru rating, tiraj sau număr de accesări, pentru a atrage atenția de la alte subiecte mai importante sau doar pentru că subiectul e ușor și nu cere prea multe resurse. Cert e că până și ultimul client de la Cârciuma lui `Nea Gelu de la Cucuieți știe cine e Elena Udrea și ar vota-o, bineînțeles, dacă doamna i-ar trece prin fața porții, că până la urmă a fi amanta Președintelui nu e la fel de grav precum sunt hoțiile altora despre care presa scrie sau vorbește la modul serios. Amestecul ăsta de monden și tabloid în presa politică a făcut dintr-o ... (completați, după preferințe) un om politic. Asta este impardonabil. 

A citit cineva programul electoral al Elenei Udrea? Eu nu, pentru că nu mă convinge ca politician. Deci, deși habar nu am cu cine o să votez anul acesta, despre Elena Udrea nu voi citi nimic. Pentru că eu cred că locul ei nu e la Cotroceni în calitate de președinte. Ce altceva face ea acolo nu e problema mea. 

De ce vorbesc despre Elena Udrea? Pentru că nu e un subiect, cum nu ar fi trebuit să fie nici Elodia. Dar e peste tot. Și nu găsesc nici măcar un motiv pentru asta. 

Să presupunem, deci, că Elena Udrea nu are nici o calitate pentru a fi politician, dar este amanta președintelui și că toți știm asta. De aici rezultă că este doar una din multele alte amante sau soții puse în funcții publice. Mai sus, mai jos în linia ierarhică, nu e important. Dacă a pune o rudă fără competențe într-o funcție publică e greșit, atunci toate numirile pe acest criteriu sunt greșite. Așa că Traian Băsescu a greșit când a făcut-o tot ce a făcut-o el acolo și el trebuie judecat.

În momentul de față Elena Udrea e un fel de William Brânză (poate comparația e nefericită pentru domnul în cauză, mă scuzați): foști sau actuali deputați mediocri spre slabi, fără realizări notabile, candidați la Președinția României, pe care nu îi întrebăm cum au făcut primul milion. Și atât. Deci Elena Udrea nu trebuie să apară în nici o publicație serioasă. Să lăsăm tabloidele să își facă treaba. CONTRADIȚIE. 

Singura cale prin care am putea să o atacăm se referă strict la relația cu Președintele țării, dar atunci întrebarea corectă ar fi Este Traian Băsescu amantul Elenei Udrea? Are Traian Băsescu relații extraconjugale? De ce nu punem noi această întrebare? Pentru că societatea noastră nu are astfel de prejudecăți. În România, barbatul care e barbat, ii cade caciula din cap, o ia, o scutura si o pune iar la loc, deci în lipsa unei societăți care să condamne adulterul și preacurvia în rândul bărbaților această întrebare nu este justificată. De unde rezultă că iar nu avem un motiv să scriem despre ea în ziarele quality mai mult decât scriem despre domnul Brânză, candidat și el în aceeași bătălie electorală. 

De ce mă enervează pur și simplu subiectul Elena Udrea și, mai ales, de ce mă jignește orice articol care aduce în discuție viața ei sexuală? Din două motive:

1. Femeia este o căpușă (am presupus deja de la început că e doar o amantă care face bani buni și mulți pe spinarea mea). Cu toate astea, nimeni nu o spune fără perdea, fără ocolișuri, cu acte și dovezi, iar dacă o spune cineva e repede trecut în linia a doua, subiect de presă mult mai important fiind viața ei sexuală. Singurele acuze se referă doar la faptul că se îmbracă scump, neadecvat și că pozează în altceva decât e. Să fii curvă în această formă nu e ilegal. Asta fac multe femei din România, în funcții publice sau nu, și acest gen de comportament nu le anulează dreptul să se viseze președinți. Scrie negru pe alb:

ARTICOLUL 37
(1) Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc condiţiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit articolului 40 alineatul (3).

(2) Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele administraţiei publice locale, vârsta de cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în Senat şi vârsta de cel puţin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al României.

ARTICOLUL 37
Dreptul de a fi ales
(1) Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc condiţiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit articolului 40 alineatul (3).
(2) Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele administraţiei publice locale, vârsta de cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în Senat şi vârsta de cel puţin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al României.

Detalii: http://legeaz.net/constitutia-romaniei/articolul-37-constitutie

2. Atâta vreme cât nu îl puteți condamna pentru adulter, viața privată a Președintelui nu mă interesează. Traian Băsescu a futut țara. A legat-o cu lanțuri, a încuiat-o în pivniță și a violat-o în mod repetat în ultimii 10 ani. El și toată gașca lui de prieteni de pahar ne-au supus țara la toate perversiunile posibile. Și prin asta ne-a cam violat și pe noi, cei care nu l-am votat niciodată. Prin urmare, a vorbi despre episoadele de sex consimțit din viața lui Traian Băsescu doar pentru că undeva sunt trei oameni care dau doi bani pe infidelitatea acestui bărbat este un act de cruzime care mă afectează emoțional și mă jignește.

Diario românesc - povești despre nimic

Începe să îmi placă viața la comună. Oameni puțini, comunitate mică, toată lumea se cunoaște cu toată lumea, etc. Am descoperit că în apropiere locuiesc trei familii de români, acum trebuie să îi mai și identific. În general vorbind, nu ar trebui să fie chiar atât de greu. Florin are un fel de detector de români care funcționează perfect.

În afară de asta, socializez. În parc, la școala lui Florin, la cursurile de italiana, la piață, mai exact pe unde apuc. E de bine.

Cursurile de italiană se anunță foarte interesante. Mi-am completat pentru moment biblioteca cu niște cărți de gramatică, un manual pentru curs și ceva beletristică, așa doar în cazul în care o să îmi fac curaj să îmi recunosc că nu o să termin niciodată Maestrul și Margareta.

Vremea e în general frumoasă, toamna pare mai degrabă o poveste de pe vremuri, nu o realitate. Au apărut însă gutuile, așa că mă bucur din plin de anotimp. Lui Roby nu îi plac chiar atât de mult. Așteaptă să fac dulceața :) Aruncați cu rețete, deci, că dulceață de gutui nu am mai făcut până acum.

În bucătărie experimentăm tot felul de rețete de pâine, fascinați fiind de noua mașinărie. Între noi fie vorba, până acum nu ne-a ieșit decât o singură dată și asta cu semnul întrebării că încă nu am gustat-o - stă cumințică să se răcească. 

Tricotez în continuare, dar nu mă strofoc, că nu aș vrea, Doamne ferește, să îi termin ațele femeii de la care cumpăr. Asta și faptul că mi-am făcut provizii impresionante de seriale. Grimm, Anatomia lui Grey, The Mentalist. Aștept să se adune și ceva mai multe episoade din PLL și Once Upon a Time. Viață grea...

Eu am învățat ceva din afirmația Gabrielei Firea

M-am tot gândit ieri și azi dacă să scriu sau nu despre acest subiect. M-am tot întrebat dacă e politically correct să scriu despre politică după ce mai bine de un an și jumătate am lucrat mai mult sau mai puțin în ograda PSD. Răspunsul corect nu l-am găsit. Cert e că m-am hotărât să votez și anul acesta, deși mai mult ca sigur că în localitatea în care locuiesc nu se va organiza o secție de vot și o să trebuiască să îmi mișc fundul spre un oraș mai mare. Așa că pot să am o părere, dacă tot votez, nu? 

Normal că vreau să vorbesc despre doamna Gabriela Vrânceanu Firea. Toată lumea o face. Toată lumea o acuză pentru că a făcut afirmații la limita bunului simț în spațiul public, în lupta pentru Președinția României. Și nu zic că nu au dreptate. Dar adevărul e că mi-e mai mult milă și mă gândesc cu regret că a fost odată un model. Trist e că pentru unii mai este încă.  

Era un timp în care multe dintre noi, studentele de la Jurnalism, visam, printre altele, că am putea deveni un soi de Gabriela Vrânceanu Firea. Stătea undeva, acolo sus, în aceeași galerie cu Andreea Esca sau Mona Nicolici. Niște femei care reușiseră într-o meserie care mai era încă a bărbaților. Urmărea subiecte importante, lua politicieni la întrebări, era un model. Bun, prost, noi astea mici ne uitam la ea și ne gândeam că poate într-o zi o să fim și noi acolo, să schimbăm lumea.

Apoi a urmat lupta Antenelor cu puterea și, încet,încet, Gabriela Firea a înțeles că e mai mult social-democrat decât jurnalist. Și-a călcat meseria în picioare de câteva ori, dar apoi a ales. Politica. Și nimeni nu ar fi crezut atunci că face rău. Le avea pe toate: tânără, corectă, bine ancorată în realitate și extrem de ambițioasă. 

Nu i-am urmărit parcursul politic în amănunt, din când în când îi mai dau câte un like pe Facebook, mai mult în amintirea a ceea ce a fost decât pentru ceea ce face în prezent. Dar m-am trezit ieri citind pe mai multe site-uri despre afirmațiile ei împotriva unuia dintre candidații la Președinție. Și m-am mirat că un astfel de om poate face o greșeală de începător. Normal că prima mea reacție a fost "s-a prostit și asta". Am crezut că o să uit episodul, dar nu e ușor să treci peste o temă care e de două zile pe Facebook, prin toate ziarele, de scandal sau nu, pe bloguri și cam peste tot pe unde dau click. 

Gabriela Firea tocmai și-a atras susținerea unei întregi galerii de părinți frustrați care dau vina pe copii pentru că ei sunt incapabili să își găsească un loc pe lume. Cu alte cuvinte "n-am de-aia și de-ailaltă pentru că am copii" și "nu am făcut aia și aia în viață că am făcut copii și m-am dedicat lor" au de acum o voce. O voce care îi condamnă din păcate pe alții, pe cei diferiți, care, la polul opus, au și au făcut. Nu o să știm niciodată câte case ar fi avut Iohannis dacă ar fi avut copii. Dar acum, datorită vocii Gabrielei Firea, o armată de părinți frustrați știu că ar fi avut mai mult dacă nu făceau copii. Îți mulțumim, doamnă senator al României, pentru acest lucru, la care dumneata nu te gândești pentru că ai avut șansa să agonisești câte ceva, chiar dacă ai făcut copii. Ar fi trebuit, după atâția ani de presă, să știi că astfel de afirmații nasc monștri. Sau îi cresc artificial pe cei deja existenți. 

Să uităm însă de aceste consecințe. Să presupunem că ele există doar în mintea mea, că doar am și eu frustrările mele. Și să zicem că a fost o greșeală amărâtă, izvorâtă într-un moment de neatenție. Nu mă interesează latura etică al acestui tip de luptă politică. Accept că în dragoste și război totul e permis. Mai ales cu o astfel de miză. Vorbim totuși despre Președinția unei țări nu prea bogate, dar cu potențial. România este încă o vacă de muls. 

Și așa ajung la al doilea aspect important pe care voiam să îl ating. O înțeleg pe doamna Gabriela Firea. E o luptă grea, dumneaei are un rol important, iar armele nu sunt nici pe departe pe măsura unei astfel de lupte. Bătălia politică în România se face încă pe genunchi. Trebuie să fie frustrant pentru un om care are totuși o experiență profesională destul de vastă să fie nevoit să scoată de la naftalină mici și josnice detalii din sfera cea mai intimă pentru că nu are alte arme la îndemână. Situația politică e așa cum e, economia României zace inconștientă pe podeaua Guvernului în vreme ce toți politicienii spun liniștiți că e doar o răceală, salariile sunt bune doar dacă nu le compari cu prețul benzinei ș.a.m.d. Am spus-o la fiecare campanie. E trist să vezi că nu există o dezbatere adevărată în România, e și mai trist că nu există suficienți oameni care să o ceară. Și de-aia cred eu că suntem mai vinovați decât Gabriela Firea. Că omul trebuie să se lupte cu ce are, dar noi nu suntem obligați să și acceptăm această manifestare. 

Am respectat-o pe Gabriela Firea, am admirat-o și am vrut să fiu ca ea. Acum mi-e rușine de rușinea ei. Și îmi pare rău că un om atât de valoros a făcut un astfel de compromis. Doamna Senator e o lecție de așa nu pentru noi, toate femeile, indiferent de profesie. Pentru că oricât de murdare ar fi cele pe care le facem pentru noi înșine și pentru cariera noastră, ar trebui să ne păstrăm cumva dreptul să putem spune nu. Un drept pe care, mai mult ca sigur, Gabriela Firea nu îl mai are. Pentru că, undeva în mintea mea, știu sigur că Gabriela Vrânceanu Firea pe care am admirat-o nu ar fi făcut această afirmație dacă ar fi avut de ales.

 

Sunt niște oameni care mă enervează pe Facebook și unfriend nu e suficient

Nu, nu le scriu numele aici, că nu e frumos. Dar vă povestesc despre trei dintre cei mai nașpa utilizatori de Facebook pe care îi cunosc. 

1. Deținătorul adevărului absolut.

În general găsește diverse instituții sau persoane și începe să ne povestească nouă cât de greșite sunt  acțiunile acestora. Citează din diverse legi, regulamente și idei despre bunul simț culese de cine știe pe unde (care sunt scrise tot de oameni, deci încă există posibilitatea să fie greșite). Activează cel mai probabil într-o organizație și în general își alege victimele din rândul concurenței. Dacă îl contrazici, ești prost. Iar ideile tale sunt greșite, tot pentru că ești prost. Și, mai mult decât atât, nu are niciodată argumente pentru că nu are nevoie. Toate afirmațiile lui sunt axiome. E homofob, xenofob și alte astfel de chestii care se termină cu fob. 

2.Vânătorul de greșeli. 

Ai mâncat o literă? Ai scris â în loc de ă? Nu ai pus virgulă după vocativ? Nu-i nimic! E el acolo să te anunțe public că ești un prost agramat care nu merită aerul pe care îl respiră. Mai mult ca sigur că nu a citit mai mult de trei cărți în toată viața lui! Altfel ar cunoaște pe de rost suficiente cuvinte încât să discute despre subiectul pe care îl tratezi, nu despre punctuație. 

3. Criticul. 

Preferatul meu. El a fost modelul lui Dumnezeu când a fost creat omul, el a inventat bunul simț, moda, pantofii cu toc și probabil și Coca Cola. În general, are o problemă cu tot ce mișcă. Ești prea grasă, prea slabă, porți ghete cu rochie de dantelă, te dai cu parfum la dânsa. Nu e bine! Știe el mai bine cum să te îmbraci, ce să mănânci, la ce filme să te uiți. Probabil are și metoda perfectă cu care să te speli la fund, dar cum e un educat nu ți-o povestește pe Facebook. E un finuț și îți aruncă subtil tot ce e nașpa la oamenii cu care intră în contact, dar nimic din toate acelea nu e greșit la propria persoană.

De ce e preferatul meu? Pentru că nu îi place Capatos, dar știe cine a fost invitat în emisiune și ne spune nouă pe Facebook a doua zi cât de nașpa e. Toate grasele merg la fast food, lucru care nu e sănătos și e de prost gust, dar el știe toate astea tocmai pentru că a fost acolo. Urăște femeile ușoare, dar lista lui de prietene pe Facebook este plină de astfel de specimene. E snob și mai mereu e cel mai deștept din curtea școlii pentru că a avut grijă să o umple din timp cu păpuși de paie și curci.

Nu mai strâmbați din nas, și pe voi vă enervează câte unul din aștia din când în când. 

Diario românesc, adică un fel de jurnal

Noutăți neinteresante despre viața la comună :) 

A venit și octombrie și cu el se apropie și cursurile de italiană. De săptămâna viitoare, mai exact de miercuri, o să îmi mișc fundul de două ori pe săptămână la Vicenza (cum am spune noi, la oraș) pentru cursurile de italiană pentru adulți. Acum, partea în care mă laud singură: trebuia să fac cursurile la Dueville, dar la testul dat acum două săptămâni m-am descurcat extraordinar de bine, așa că profesoara a hotărât că pot să trec direct la nivelul următor (B1), care se organizează într-o școală mai mare. Îmi dă emoții, bineînțeles, plimbatul de colo-colo, din singurul motiv că nu mă prea pot orienta în spațiu. Nu am aplicația asta instalată, ce să-i faci? Încercăm cu ajutorul unei aplicații pe care culmea! telefonul o are, dar sunt tare curioasă cum am să mă descurc și cu tehnologia asta. 

Despre Foin: își face prieteni încet-încet, învață lucruri noi, se descurcă binișor la școală și azi merge la o lecție de tenis, că mai nou pare să fie sportul său preferat. 

Despre ce mai gătesc: nimic nou. Paste, paste, orez, paste și foarte rar alte minuni. Am făcut totuși săptămâna trecută o cremă de zahăr ars delicioasă. 

Citesc tot Maestrul și Margareta - în sensul că țin cartea pe noptieră. Presimt că voi termina cartea asta cândva foarte aproape de niciodată. Și mai am atât de puțin... dar nu mai am tragere de inimă. 

Ultima găselniță - tricotez. Lucrez de zor, stric, iar lucrez... încerc să îmi amintesc niște chestii pe care le-am învățat la școală acum 15 ani. Nu e greu, dar cere timp. Vedem ce iese. 

În rest, Italia îmi amintește des de România. Încă ne chinuim cu acte, deci ghișee, funcționari, cozi. Ca acasă. 

Cu sport în câteva rânduri

Duminică ne-am plimat prin Vicenza, oraș vechi de pe vremea romanilor am înțeles citind câteva informații turistice la îndemâna tuturor trecătorilor, direct în stradă. 

Aici ne-am dus pentru ceva și am dat peste altceva și despre acel altceva vă povestesc pe scurt. Pentru că mi-a plăcut ideea. Pentru că e de preluat și de făcut. 

În primul rând vă spun că ziua a fost dedicată oarecum și sportului. Pe lângă crossul care se organizează cred peste tot pe unde au loc activități de acest gen, în orașul Vicenza am mai descoperit alte două acțiuni menite să îi îndemne pe copii la mișcare. 

1. Ziua fără mașini în centrul orașului. Cu alte cuvinte, dacă nu aveai o scuză extrem de bună, nu intrai cu mașina în zona centrală. Bine, bine, o să ziceți că nu e deloc cool. Ba e, dacă citiți continuarea. În locurile în care începea interdicția stătea un agent care te ghida către parcarea cea mai apropiată de unde puteai să iei un autobuz care să te ducă acolo unde ai treabă. Parcare gratuită, autobuz gratuit. Pentru toată lumea. Până în ora 14.00, autobuzele au circulat din 20 în 20 de minute, după amiaza, la fiecare 8 minute treceau autobuzele prin stație. Parcă începe să sune mai cool, nu?

2. Târgul cluburilor și scolilor sportive. Pam-pam. Fiecare școală și club care a dorit să participe și-a organizat un stand în parc, unde au făcut demonstrații pentru public și au explicat în ce constă activitatea lor. Partea frumoasă a fost că piticii, sub îndrumarea instructorilor și a elevilor mai mari, au avut șansa să încerce tot felul de sporturi gratuit. Florin a încercat hochei, baschet, judo, un fel de arte marțiale japoneze cu sabia, tenis și scrimă. Cel mai mult i-a plăcut la judo, unde a și primit o diplomă pentru efortul depus. 

Bineînțeles că nu toate școlile erau de top, dar îți dădeai repede seama care de unde venea, după modul de prezentare, după calitatea cursanților și după felul în care au ales să își facă demonstrațiile pe scenă. 

Nu au lipsit ofertele pentru adulți: fitness, zumba, dans, karate, ba chiar și dans la bară. 

Pentru diversitate, organizatorii au amenajat și un parc de distracții, cu câteva trenulețe, mașinuțe, tiribombe, tobogane gonflabile și alte astfel de lucruri amuzante pentru cei mici, cam cum se face și pe la noi, doar că muzica nu răsuna chiar prin tot orașul. Bineînțeles că Florin le-a încercat aproape pe toate, că doar nu era să plece acasă devreme. 

Ca să mă credeți pe cuvânt, vă arăt și poze cu Florin în acțiune. 

Pe scurt după sagra - Festa Bacalà - Sandrigo

În orașul Sandrigo, vecin cu Dueville, se sărbătorește în aceste zile Festa Bacalà, bacalà (baccalà din câte îmi dau seama este denumirea corectă) fiind numele italian pentru cod. Paradă în costume medievale, revocarea unei povești din secolul al XV-lea, o ceremonie a organizației Confraternita del Bacalà, cină în centru unde localnicii și turiștii pot gusta din mâncăruri tradiționale din pește. Normal că ne-am dus și noi, că doar nu era să mănânce un oraș întreg pește în vreme ce eu mă plictisesc acasă. Mai mult, îmi doream să văd ce gust are bacalà ăsta, care în poza de prezentare arată cam așa cum îl vedeți în imagine, iar în piață nu am avut curajul să mă apropii de el. 

Fotografia cu mâncarea tradițională, Bacalà alla Vicentina, nu era prea îmbietoare, felul de mâncare semănând mai mult cu o carne zdrențuită într-o strachină cu ulei, așezată lângă o mămăligă (polenta în varianta sofisticată). Cu alte cuvinte, normal că eram extrem de curioasă să văd și să gust felul acesta de mâncare pe care îl sărbătoresc oamenii de acolo o săptămână și mai bine. 

La Sandrigo, cortul montat pentru sărbătoare e mare cât toată piața și se umple extrem de repede, coada la standurile cu mâncare întinzându-se mult în afara spațiului amenajat. Pentru o idee mai clară, am ajuns la 7 și jumătate seara, când cortul era încă aproape gol, după cum se vede și în fotografie. Când noi am terminat de mâncat - vreo 40 de minute mai târziu - coada se întindea deja spre stradă și băncile începeau să se umple. 

Dar să începem cu începutul... 

Meniul nu e extrem de variat, adică ai de ales între paste cu pește, mămăligă cu pește, paste cu sos de roșii și încă vreo două combinații din aceleași ingrediente, plus niște cartofi prăjiți - bucuria lui Florinel, a cărui reacție față de peștele meu cu mămăligă nu a fost una prea prietenoasă. 

Pastele sunt într-adevăr unele mai puțin obișnuite, și anume bigoi al torcio, un fel de spaghete-tăiței, proaspete, pe care câțiva membri ai Confraternita dei Bigoi al Torcio le fac pe loc, în timp ce noi stăm și ne așteptăm rândul la standul cu mâncare. Cam așa ceva:

Ne minunăm, facem poze, și mergem mai departe, la standurile cu mâncare și băuturi, de unde ne luăm tăițeii intens pozați și porția de pește alla Vicentina. 

Ați zice că e  groaznic, dar de fapt e delicios, pe cuvântul meu de sclifosită! Am mâncat aproape tot, că farfuria aia era uriașă. Cu alte cuvinte, oamenii sărbătoresc frumos un fel de mâncare bun din punctul meu de vedere, un pic cam sărăcăcios după ideile altora. Bănuiesc însă că sărăcăcios ar și trebui să fie, ținând cont că acum câteva sute de ani peștele acesta le-a ținut de foame săracilor din regiune (Am citit asta în broșura editată pentru această sărbătoare, dar nu pot să spun exact despre ce perioadă era vorba). Și pentru că, în general tuturor ne plac poveștile, are și Baccalà povestea ei, pe care eu o redau atât cât am înțeles-o.

Pe la 1431, în luna decembrie, un comerciant din zona Veneției a naufragiat în apele Nordului și cu puțin noroc a ajuns pe Insula Rost, parte a Regatului Norvegiei, unde a văzut că localnicii conservau codul uscându-l în aerul rece. În primăvara anului următor, a reușit să se întoarcă la Veneția, aducând cu el noua descoperire. Peștele, numit în zona Italiei Baccalà, a devenit repede un fel de mâncare apreciat de venețieni, în special de locuitorii săraci ai zonei. De sute de ani păstrează rețetele devenite de acum specifice, inventează unele noi, au chiar organizații care protejează și promovează acest fel tradițional prin manifestări culturale și gastronomice nu doar în Italia, ci în toate localitățile în care se consumă acest pește. Am mai reținut că peștele migrează cumva din Marea Nordului spre sud, pe un drum apropiat de cel pe care l-a folosit naufragiatul pentru a se întoarce acasă și că există două denumiri în zonă pentru acest pește, folosite în funcție de modalitatea de conservare: curățat, uscat la aer rece, ținut pe lemne nu știu de care din Norvegia / curățat, pus în butoaie care se umplu apoi cu sare. 

Îmi plac poveștile, mi-a plăcut și asta, îmi place ideea de a sărbători câte ceva specific zonei într-o manieră simplă, cum am văzut la Sandrigo. E cu mâncare, e adevărat, dar, în general, în Italia, multe sunt cu și despre mâncare, așa că intră și asta cumva la specificul zonei. Peștele m-a impresionat în special prin modul în care a fost gătit. Mă așteptam la ceva tare, uscat, ațos. Am găsit în schimb o mâncare ușor sărată (suficient cât să îți deschidă pofta de vin) și grasă doar în aparență, cu gust bun, care păstrează aroma peștelui. Și că tot a venit vorba de vin, la Sandrigo au și un vin local, extrem de dulce, dar bunicel pentru desert, pe care turiștii îl pot încerca în aceeași piață. 

Detalii mai multe și direct de la sursă, găsiți aici.

Șah!

Povesteam deunăzi că am schimbat peisajul în ultima vreme. Nu mai văd dealurile când mă plimb pe lângă Pitești, mai nou văd niște munți despre a căror denumire nu vă pot povesti prea multe, pentru că încă nu m-am lămurit exact cum îi cheamă. Nu știu eu prea bine Geografia României, vă dați seama că la asta a Italiei sunt mai mult decât varză.

Și fiind nouă în cartier - sat - comuna - șamd, am purces în explorări împreună cu Roby și vestitul Foin. Ne plimbăm pe la tot felul de sărbători locale unde se mănâncă și se adună lumea să sărbătorească te miri ce: sfinți, pești, mâncăruri. 

La Marostica însă nu o să găsiți nimic din toate cele de mai sus. Pentru că ei sunt altfel. Nu mai spun că atunci când te îndrepți spre acest orășel îți vine să te oprești din drum și să spui Vreau acolo, în timp ce arăți cu degetul spre un deal înalt pe care stă semeț un mic castel medieval, mai degrabă stă mândră o cetate fortificată, cu zidurile intacte. Sau aproape intacte. Eu așa am făcut, doar ca un sfert de secundă mai târziu să aflu că, de fapt, chiar acolo trebuie să ajungem. Marostica e un orășel medieval, cu centrul păzit și acum de porțile grele și de turnurile vigilente ale fortificației. 

Parcarea e în afara zidurilor. Remarcăm mirosul de cal și ocolim urmele cu măiestrie, până la urmă e o sărbătoare medievală. 

Înăuntru, agitație. Străduțele sunt vesele, oamenii se deplasează zâmbind, magazinele sunt deschise la ora 5 după amiaza, deși e duminică. În piață este amenajată o adevărată arenă, iar turiștii veniți din toată lumea stau cuminți și privesc un spectacol desprins parcă din filme. Noi nu vedem nimic din toate acestea, bineînțeles. Am ajuns prea târziu, spectacolul a început de un sfert de oră și nu mai au bilete. Mai e unul programat la ora 9, doar e ultima zi de festival. 

Avem însă noroc cu un bărbat care vine și aruncă două bilete pe masa fetei care ne dădea veștile proaste. Avem două bilete, gratuite, dar pe rânduri diferite. Le luăm și așa, e o ocazie bună: nu așteptăm patru ore și e și gratis. Plus că pe domnul Foin îl lasă să intre fără bilet - ne ajută și înălțimea -  cu condiția să îl ținem în brațe. Acceptăm și ne îndreptăm vitejește spre cei care ne vor spune unde ne sunt locurile. Astrele chiar că s-au aliniat. Nu doar că locul unde trebuie să ajungem eu și Foin este aproape de intrare, dar ne reorganizăm pe loc și primește și Roby un scaun lângă noi. Să mai zică cineva că nu sunt oamenii prietenoși aici la Marostica. 

În arenă, o piață medievală, cu negustori, călugări, comedianți, arlechini, brânză și alte mărfuri înșiruite pe mese cu roți. Se cântă într-o limbă greu de înțeles, o combinație ciudată între latină, franceză și italiană, cu multe cuvinte pe care probabil nu le-a mai auzit nimeni niciodată. Roby îmi explică confuz că e un fel de dialect vorbit acum câteva sute de ani în zona Veneției, pe care oamenii din zonă îl mai folosesc și astăzi. Care va să zică, mai recunoaștem câte un cuvânt, mai ghicim din jocul actorilor și cum citisem povestea înainte de a ajunge la spectacol, am înțeles exact despre ce era vorba în propoziție.

Partida de șah probabil că se termină întotdeauna la fel, așa că nu vă spun cine câștigă. Vă povestesc doar că e o reprezentație extraordinară. Actorii sunt veseli, jocul se desfășoară suficient de repede cât să nu se plictisească nimeni, dar destul de încet încât să înțelegi cine unde mută, iar ca să vă faceți o idee și mai exactă adaug că până și Florin a fost fascinat de spectacol, iar pe el în general nu prea îl ține ocupat nimic pentru două ore și jumătate. 

Festivalul constă în punerea în scenă a acestei reprezentații, la care cred că participă aproape toți locuitorii orașului. Sunt probabil peste 100 de actori care participă efectiv la desfășurarea piesei, am văzut sute de costume medievale excelent lucrate și o organizare impecabilă, oamenii din echipa tehnică fiind extraordinar de bine coordonați. 

Dacă vi se face foame în timpul spectacolului, după veți mai avea puțin de îndurat pentru că o tavernă goală sau cu vreo masă liberă este foarte greu de găsit. După ce ne-am perindat prin mai multe astfel de birturi am nimerit la L'Angelo e Il Diavolo, un soi de pizzerie cu de toate unde mâncarea a fost grozavă și vinul bunicel. În sprijinul afirmației îl aduc din nou pe Florin, care nu s-a plâns de paste, plus că a mâncat din salata mea și din pizza lui Roby. Unde mai pui că i-au dat voie să își cumpere înghețată de prin vecini, că doar nu era să mănânce desert cu noi dacă se vinde și înghețată prin apropiere. 

 Și poze, nu prea grozave, că locurile au fost gratis, deci nu chiar în zona VIP. Urmăriți postarea, dacă am noroc, îmi dă Roby pozele făcute de el, care sunt muuult mai bune.