Focaccia cu suc de portocale

Îmi place să mănânc și să gătesc cu portocale, așa că rețeta de focaccia cu suc de portocale a devenit repede cap de listă la categoria experimente. 

Rezultatul este fantastic, iar rețeta e destul de rapidă, ținând cont că se face cu drojdie. Singura focaccia mai bună decât cea preparată astăzi va fi cea de data viitoare, când voi avea mai mult timp la dispoziție și o voi lăsa să crească pentru încă o jumătate de oră. 

Dacă vreți să încercați minunea, vă trebuie 250 grame de făină pentru pâine (sau cozonac, sau altceva care trebuie să crească), 160-180 ml apă călduță (sub 40 de grade), drojdie (cât vă spune producătorul), o jumătate de linguriță de sare, 6 linguri de ulei de măsline, o portocală, puțin rozmarin și, doar dacă vă plac, câteva măsline negre. 

Puteți începe cu dizolvarea drojdiei în puțină apă, în funcție de tipul de drojdie pe care îl folosiți. Eu mă feresc de tot ce se vinde la plic, dar asta depinde de obiceiurile fiecăruia. Dacă folosiți cubulețe, o puteți dizolva sau fărâmița direct în făină.

Amestecați drojdia, dizolvată sau nu, cu făina, apa, două linguri de ulei de măsline și sarea. Coca va crește mai bine dacă adăugați sarea la sfârșit, când aluatul deja începe să se formeze. Dacă știți că există posibilitatea să uitați de sare (cum mi se întâmplă mie mai mereu), adăugați-o de la început. 

Aluatul va fi puțin moale, așa că puneți ceva mai multă făină pe blatul de lucru. Încercați să faceți o bilă și lăsați-l să crească o oră, o oră și jumătate, până se dublează. Cât stă la crescut, castronul în care țineți coca trebuie să fie acoperit ori cu folie de plastic, ori cu un prosop de bucătărie ud.

Când s-a dublat aluatul, răsturnați-l în tavă (se poate pune și hârtie de copt, dar nu e musai) și întindeți-l cu degetele. La final, ar trebui să aibă mai puțin de un centimetru în grosime. Am uitat să îi fac poze, dar normal ar trebui să aibă urme de degete prin el. Cam așa: 

Amestecați sucul de la o portocală cu 4 linguri de ulei de măsline și niște rozmarin tocat și ungeți toată suprafața aluatului. Eu l-am vărsat pe tot peste focaccia și apoi l-am întins cu o pensulă. Dacă vreți, adăugați măsline negre și puțină sare mare. Eu am sărit peste măsline că nu îmi plac, iar la sare am renunțat de data asta că voiam să fie mai puțin sărată. 

Lăsați aluatul să mai crească o jumătate de oră și apoi coaceți la 200 de grade pentru vreo 20 de minute, sau până când se rumenește. 

E cam urâțică, dar nu am avut timp să o mai las să crească înainte de a o coace. Data viitoare o voi lăsa să se umfle puțin înainte să o bag în cuptor. În rest e bună, pufoasă și aromată, ușor dulce de la portocală, dar cu un accent puternic de rozmarin, ca să nu o confunde nimeni cu desertul.

 

De ce îi judecăm pe ceilalți?

O facem vrând-nevrând, când bem o cafea cu un prieten, când ne uităm la televizor, când citim știri pe net sau pur și simplu când stăm la coadă la Poștă. Judecăm tot ce ne trece prin fața ochilor, femei, bărbați, tineri, bătrâni, oameni urâți și oameni frumoși deopotrivă.

Câteodată încercăm să ne controlăm acest impuls, dar mai mereu ne surprindem gândind lucruri rele despre oameni, în funcție de ceea ce ni se spune sau descoperim despre ei, fără să ne punem întrebări sau să încercăm să înțelegem acțiunile celor din jur.

Toți avem prejudecăți  

Am citit câteva articole pe această temă și am ajuns la concluzia că o facem pentru că așa am fost învățați în copilărie. Deci, pe lângă ”natura umană”, este vorba și despre un obicei învățat.  

Un studiu desfășurat în cadrul unei universități din New York a demonstrat că o parte din creierul nostru ”judecă” dacă o persoană este sau nu de încredere într-un timp extrem de scurt, aproximativ 30 de milisecunde. Practic, înainte ca noi să avem imaginea clară a feței celui care stă în fața noastră, creierul are deja o idee despre cât de multă încredere putem avea în persoana respectivă. Din concluziile studiului, reiese că inconștient apreciem oamenii în funcție de forma sprâncenelor și a oaselor feței, fără să precizeze dacă suntem învățați să avem încredere în anumite trăsături, sau e o deprindere înnăscută. 

Căutând un răspuns la această întrebare, am găsit informații despre stereotipuri pe care nici nu știm că le folosim. Profesorul Anthony Greenwald de la Universitatea din Washington spune că folosim stereotipuri tot timpul, de cele mai multe ori fără să ne dăm seama. Astfel, chiar dacă noi avem impresia că nu avem prejudecăți, este foarte posibil ca o anumită parte din creierul nostru să le aibă fără ca noi să fim conștienți de ele. 

O posibilă explicație face referire la societatea în care trăim. Până la 5 ani, creierul nostru învață cum funcționează lumea absorbind informații din surse diverse, de la televizor, din desene animate, din mediul înconjurător. Pe scurt, chiar dacă părinții nu ne învață să disprețuim anumite categorii de persoane, faptul că ele nu fac parte din viața noastră în acești 5 ani ne va determina să le vedem în mod diferit. Așa ajungem să îi judecăm pe ceilalți în funcție de sex, de culoarea pielii, de greutatea corporală, de modul în care vorbesc sau cum se îmbracă. 
Vi se pare ciudat? Tot la Universitatea din Washington, un experiment care a implicat peste 4,5 milioane de oameni a demonstrat că aproape 80% dintre persoane tind să arate mai multă considerație unui tânăr decât unui bătrân și că peste 75% dintre persoanele albe sau asiatice manifestă mai multă simpatie pentru oamenii albi decât pentru cei cu pielea neagră. Faptul că societatea ne influențează preferințele este evidențiat în cadrul studiului prin faptul că s-au înregistrat persoane care se revoltă împotriva categoriei din care fac parte. Oameni de culoare au manifestat preferințe pentru albi, in vreme ce persoane cu o greutate corporală peste medie apreciază mai mult o persoană slabă decât una corpolentă. 

Ne place senzația de putere

Judecăm oamenii din cauza fricii, mai spun specialiștii. Lucrurile pe care nu le putem controla ne fac să îi judecăm pe oameni. Un exemplu în acest sens sunt banii. Îi judecăm pe cei bogați și să îi catalogăm ca avari sau corupți, dar în același timp îi vedem pe săraci ca fiind leneși sau needucați. În ambele cazuri, se pare că motivul pentru care o facem este frica de faptul că nu putem controla câți bani ajung în buzunarele noastre. 
Efectul este pozitiv în aparență, dar are efecte negative asupra noastră și a relațiilor cu cei din jur. Cu cât îi judecăm mai mult pe ceilalți, cu atât suntem mai siguri de noi și de calitățile noastre. Acest lucru este cauzat de senzația de putere pe care o avem atunci când gândim rău despre alții, în special pentru că avem impresia că putem controla lucrurile din jur. 
Pe lângă frică, alte cauze menționate de specialiști sunt invidia și nevoia să ne justificăm pe noi înșine. Este posibil de multe ori să judecăm un om pentru faptele sale, deși noi facem aceleași lucruri fără să ne dăm seama. Un alt obicei care intră în aceeași categorie este acela de a vedea într-o lumină negativă acele trăsături pe care ni le dorim, dar pe care nu le avem sau nu suntem capabili să le evidențiem.

Cum ne vindecăm? 

Psihologii spun că e normal să judecăm, dar ne sfătuiesc să învățăm să controlăm aceste instincte. A emite păreri despre un om sau o categorie socială este un act conștient, care ar trebui controlat înainte de a face rău altor persoane. 

Am ales câteva dintre metodele propuse de specialiști pentru a controla nevoia de a da glas judecăților noastre:

• Gândește-te că persoana pe care o judeci e la fel ca tine. Mai exact, și el/ea are o familie, o casă, prieteni pe care îi apreciază. Oamenii au mai multe lucruri în comun decât își dau seama. 
• Nu lua nimic personal. Faptul că o persoană are o părere diferită nu înseamnă că e ceva în neregulă cu ea și, mai ales, nu înseamnă că persoana respectivă acționează împotriva ta. Există mai multe modalități de a trăi frumos. Faptul că nu urmăm toți aceeași cale nu înseamnă că unii dintre noi s-au rătăcit. 
• Privește lucrurile în context. Comportamentul unei persoane poate fi determinat de o anumită situație. Oamenii au soluții diferite la aceeași problemă, așa că nu strică să îți păstrezi mintea deschisă și să încerci să îi înțelegi pe cei din jur.
• Gândește-te la propriul comportament. Uneori s-ar putea să îi judeci pe oamenii din jur pentru lucruri pe care și tu le faci. Așa că ar trebui să te întrebi ce ai face dacă ai fi în locul persoanei pe care o judeci și să fii mai înțelegător cu ceilalți pentru că s-ar putea să nu reacționezi diferit într-o situație asemănătoare. 
• Fii mulțumit cu tine însuți. Un om mulțumit și fericit cu ceea ce are își petrece mai puțin timp judecându-i pe ceilalți. În plus, ceea ce spui despre o persoană reflectă mai mult personalitatea ta decât pe cea a celui despre care vorbești. 

Nu putem să nu mai judecăm pe nimeni, pentru că de multe ori o facem fără să vrem. Dar e în puterea noastră să ne gândim de două ori înainte de a ne arunca judecățile în spațiul public. Cuvintele rostite sau scrise nu se mai pot întoarce, așa că poate ar fi mai sănătos să învățăm să ne controlăm instinctele. 

E ușor să judecăm o persoană, mai ales dacă nu am fost niciodată într-o poziție asemănătoare, dar hai să nu ne mai lăsăm purtați de val și să încercăm să îi înțelegem pe cei din jurul nostru. Citeam pe undeva că nimeni nu se trezește dimineața cu planul de a fi prost sau grețos. Pur și simplu se întâmplă pe parcursul zilei. Voi ce părere aveți?

7 întrebări despre cazul copiilor bolnavi din Argeș

Vestea că mai mulți copii cu grave probleme de sănătate din Argeș au fost transferați la București s-a răspândit repede și a devenit rapid subiect de interes național. Cauzele acestui sindrom rămân necunoscute după aproape două săptămâni, timp în care speculațiile ne-au ținut ocupați. Și în vreme ce site-urile numără clickuri, eu pierd vremea pe Facebook și încerc să înțeleg de ce am mai multe întrebări decât răspunsuri.

1. De ce există atât de multe informații contradictorii pe Facebook?

Cazul a făcut vâlvă încă din prima zi, pentru că s-a speculat foarte mult asupra faptului că sursa problemelor ar fi Spitalul de Pediatrie Pitești. În aceste condiții, normal că subiectul a atras atenția miilor de cititori care au început să se gândească tot mai serios la ce ar fi de făcut pentru a ocoli acest spital în caz de nevoie.

Apoi au început informațiile ”pe surse”: de vină e bacteria din spital, vaccinul X, portocala de la supermarket, apa plată, apa de la fântână, laptele, supermarketul, alte alimente. 

Am citit mai multe site-uri de știri și până acum tot nu mi-e clar: câți copii sunt la București, câți la Pitești, de unde sunt și ce au în comun. La fel de neclar îmi e dacă micuții sunt afectați de o bacterie sau de un virus și ce putem face pentru a ne feri de eventuale noi cazuri. Nu a publicat nimeni sfaturi pentru părinții care cumpără apă plată, portocale, morcovi și lapte praf zilele astea. Mă gândesc că mulți părinți sunt foarte stresați din această cauză. Probabil că nici medicii de familie nu sunt prea fericiți, bombardați cu telefoane la orice oră pentru fiecare posibil semn de boală.

La început am înțeles că micuții ar fi de aceeași vârstă, apoi alt site spune că au vârste cuprinse între șapte luni și doi ani. Observ că cele mai multe informații se bazează pe speculații și pe niște comunicate de presă făcute să nu spună nimic, interpretate în mod subiectiv de ziariști și comentatori pe Facebook. 

2. Cine sunt toate aceste surse?

Știu că protejarea sursei e treabă serioasă, dar mie îmi miroase a inventarea surselor mai degrabă. Sunt prea multe contradicții în declarații și cam multe declarații off the record, așa că încep să cred că mulți mai și inventează povești.

3. Care e rostul împrăștierii de informații semi-adevărate? 

Nu am citit nicăieri un articol cu cap și coadă pe acest subiect. Update: am primit un articol foarte interesant care reia aspecte importante ale cazului și clarifică o parte dintre nelămuri. Toți sunt atât de grăbiți să publice cât mai repede informații la cald. Nu contează că sunt zvonuri sau prostii băgate pe gât de câte o instituție, important e să dea oamenii click. Apoi mai vezi câte un titlu de tipul ”Mama bebelușului mort refuză să vorbească cu jurnaliștii”. Cred și eu, o avea alte lucruri de făcut, nu să stea de vorbă cu niște oameni care nu mai au nici măcar interesul public în vedere, doar clickurile și unicii. Unde e interesul public să pui pe Facebook articole cu jumătăți de adevăruri? Unde e interesul public când se generează panică?

4. Cât de inuman să fii să îți faci imagine pe acest subiect?

Unii politicieni, probabil doar întâmplător candidați la primărie sau la vreo funcție, au început să ceară demisii, fiecare după posibilități. Singurele lucruri mai scârboase decât aceste declarații sunt cuvintele lui Șerban Valeca, cel care a ieșit public să declare că partidul lui, PSD, nu sprijină incompetența. Nu știu ce culori politice stau pe scaunele de la DSP, DSV, Prefectură, CJ și alte litere, dar am impresia că declarația ar trebui să îi facă până și lui silă. Înțeleg că nu se mai înțelege Ana cu Caiafa, dar e cazul să înceapă toți să își asume responsabilitatea pentru oamenii cu care lucrează și pe care îi propun pentru diverse funcții.

5. Ce poate fi mai scump decât viața unor copii?

Refuz să cred că toată criza pornește de la rea voință. Probabil că o greșeală a dus la contaminarea a ceva, încă neelucidat, care mai departe a degenerat în copii foarte grav bolnavi și în pierderea unor vieți absolut nevinovate. 

Nu pot să nu observ însă tendința permanentă de a băga gunoiul sub preș, mai cunoscut la nivelul acesta sub numele de mușamalizare. Pot înțelege orice greșeală, cu toții greșim. Ne ajută să învățăm, să evoluăm și să ne amintim încă o dată cât trebuie să îi apreciem pe medicii care greșesc atât de puțin și de rar, pentru că astfel de situații sunt excepții, nu reguli.

Atunci când se întâmplă însă, nici pedepse nu sunt, nici învățăminte nu se prea adaugă la experiență. Multe cazuri cu morți din spitale au fost anchetate superficial. Îmi vine în minte acum asistenta care plătește moartea nou născuților de la maternitatea Giulești și care nu era singura vinovată de situație. Mă gândesc la situația de la Curtea de Argeș, când Andrei a murit dintr-o greșeală pe care nimeni nu vrea să și-o asume și să o corecteze. E aceeași poveste și acum, la fel de macabră, și se poate rezuma la același lucru: o greșeală ascunsă sub preș, care a generat probleme grave. 

Ce poate fi mai scump decât viața unor copii: o funcție, un salariu, tone de portocale, lapte, apă, pierderea clienților, respectul asistentelor sau al altor medici, ploconirea pacienților? Ce poate fi atât de prețios încât să nu poți ieși și spune ”Am greșit. Trebuie să retragem de pe piață produsul X”?

6. De ce e demisia o soluție?

Aș vrea să înțeleg argumentele celor care tot cer demisia cuiva. Nu ar fi mai simplu și eficient să ceri demiterea lui? Bineînțeles, cei care sunt în măsură vor decide dacă este sau nu cazul să se ia astfel de măsuri. Dar simpla demisie nu e o soluție, va crea doar o a doua problemă: cine conduce în caz de criză, dacă șeful își pune biroul în cutie și pleacă acasă. Și cunoscând realitatea, asta va deveni prioritar oricărei anchete, că e rău de urât să ai scaun neocupat în vremuri de criză.

7. De când ziariștii trebuie să îndemne la proteste?

Ziarele ar trebui să scrie despre proteste, nu să le organizeze sau să îndemne la ieșit în stradă. Treaba ziaristului e să răspundă la multele întrebări legate de acest caz, să organizeze anchete paralele și alte chestii de-astea, nu să se ducă în piața publică să strige împotriva cuiva. Din câinele de pază, presa cam devine câine care latră și nu mușcă. Sau poate e doar o părere (de)formată de Facebook, vă rog să mă iertați dacă scriu prostii. 

Aceste întrebări mă determină să mă gândesc mai degrabă la ce nu se spune și nu se scrie, decât la ceea ce am citit pe ici pe colo. Nu sunt adepta teoriei conspirațiilor și mă îngrozesc articolele despre virusuri ascunse în pădure și vaccinuri care provoacă autism, dar nu pot să cred sub nicio formă că după 13 zile și zeci de teste nu se poate da măcar un set de ipoteze credibile privind cauzele acestui sindrom.