Pâine cu fulgi de ovăz și miere

Am încercat rețeta ieri, din dorința de a folosi o parte din muntele de fulgi de ovăz pe care l-am cumpărat acum mai bine de o lună, pentru o plăcintă cu mere. Rezultatul a fost peste așteptări. Pâinea cu fulgi de ovăz e moale, pufoasă, puțin dulce și cu un parfum ușor de miere. 

Am început cu:

• 235 ml apă  
• 43 g fulgi de ovăz 
• 85 g miere 
• 15 g unt 
• 6 g sare 

Apa fiartă se toarnă peste fulgii de ovăz, iar deasupra se adaugă celelalte ingrediente. Amestecul trebuie lăsat cam o oră să se răcească. 

Pentru a face aluatul e nevoie de: 

• 270 g făină 
• 60 ml apă 
• drojdie (cât recomandă producătorul pentru cantitatea de făină)

Peste amestecul de fulgi de ovăz se pun aproximativ jumătate din cantitatea de făină, drojdia și apa, adăugând restul de făină în cantități mai mici în timp ce se frământă aluatul. Eu am folosit doar făină albă, pentru că am vrut să înțeleg cum modifică gustul fulgii de ovăz, dar se poate folosi un amestec de făină albă și făină integrală. Data viitoare voi încerca cu trei părți făină albă și o parte integrală. Apa trebuie să fie călduță, dar fără să depășească 40 de grade. 

Când aluatul e gata, trebuie pus într-un bol uns cu puțin ulei și acoperit. Eu am pictat aluatul cu ulei și deasupra, ca să fiu sigură că nu se lipește de folia de plastic când se umflă. L-am lăsat să crească până și-a dublat volumul (cam o oră și 20 de minute, dar depinde de calitatea drojdiei și de făina folosită). 

 

Când a crescut suficient, am împărțit aluatul în două părți aproximativ egale și le-am rulat pentru a le face loc în două forme de cozonac micuțe, din aluminiu, unse cu o picătură de ulei. În rețeta originală foloseau altfel de tăvi, dar le recomandau pe cele de aluminiu pentru că mențin umiditatea pâinii și sunt mai ușor de folosit. 

 

Le-am mai lăsat să crească aproximativ 50 de minute, până s-au dublat din nou. Înainte de a le coace, pe una am pus puțin lapte și am mai presărat niște fulgi de ovăz deasupra. Rețeta originală spunea să aștept până sunt gata, să le ung cu miere și să pun apoi fulgii, dar am ajuns la concluzia că astfel pâinea ar fi fost prea lipicioasă și ar fi avut o aromă prea puternică de miere. 

 

Le-am copt la 175 - 180 de grade, pentru 25 de minute. Cuptorul meu o mai ia razna, așa că nu aș putea să spun exact cât ar trebuie să stea. În general, urmăresc suprafața pâinii și o scot din cuptor când e frumos colorată. După câteva minute, am scos pâinile din forme și le-am lăsat să se răcească acoperite, ca pe cozonaci.

E o rețetă simplă, dar cere destul de mut timp. Rezultatele merită efortul. Pâinea are gust bun și, contrar așteptărilor, nu este chiar atât de dulce. Noi am păstat-o pentru micul dejun. E bună simplă, dar și în combinații mai puțin sănătoase, cu Nutella sau cu dulceață de caise ori căpșune. 

 

Dayan. Pelerina. La umbra unui crin. Mircea Eliade

Cum se apropie sfârșitul anului școlar, m-am hotărât să îi ofer profesoarei de italiană ceva care să îi amintească de cursurile noastre, mai exact o carte românească. Ușor de zis, greu de făcut pentru că nimic din ce trecusem eu pe un soi de listă cu cărți „potrivite” nu a fost tradus în italiană sau, dacă o fi fost, nu e de găsit online. 

Norocul a fost că m-am nimerit în oraș în același timp cu Târgul Internațional de Carte de la Torino, așa că am găsit ceva surse de inspirație la standul României. L-am ales, cu greu ce-i drept, pe Eliade drept ambasador în materie de literatură română: Dayan și alte povestiri, o carte publicată în 2015, care conține nuvelele fantastice Dayan, Pelerina și La umbra unui crin. De ce cu greu? Pentru că, vorba unui prieten cu care am comentat ulterior decizia, Eliade în italiană e de neînțeles. Sau cel puțin așa credeam înainte să deschid cartea.

Am sărit peste proza fantastică a lui Eliade în tinerețe, așa că am aruncat curioasă un ochi peste povestirile traduse, mai mult ca să fiu sigură că am făcut o alegere bună. A trecut ceva vreme de când nu mai pusesem mâna pe o carte de Eliade și recunosc că l-am redescoperit cu plăcere într-o ipostază pe care nu o mai întâlnisem până acum două zile.

Am fost uimită de ușurința cu care am parcurs întâmplările la granița dintre absurd și fantastic, într-o lume aparent reală. Povestirile încep la fel, cu câte un fapt banal, aproape de neînțeles, care apoi este dezvoltat într-o intrigă asemănătoare celor din romanele polițiste. Fiecare nou capitol aduce detalii care pot fi descrise absurde sau fantastice, în funcție de cât de mult ești dispus să te lași dus de val. Dayan, un matematician strălucit, face o călătorie fantastică în căutarea celei mai importante ecuații, o pelerină neobișnuită aduce indicii importante într-o investigație cu implicații internaționale, în vreme ce o întâlnire la umbra unui crin poate aduce lumină asupra unor fapte aparent inexplicabile. E o lume ușoară ca un fulg, în care matematica, logica și politica sunt sucite și răsucite până la absurd, pentru a crea un univers fantastic, în care toți par să înțeleagă, fără să fi înțeles însă nimic din șirul întâmplărilor. 

Fiecărei povești i se pot atribui numeroase semnificații, așa că nu pot să spun că am înțeles exact ce a vrut Eliade să transmită în fiecare. Dar bănuiesc că asta e și ideea ambiguității, să îmi las imaginația să zboare în căutarea explicațiilor și să visez cu ochii deschiși la călătorii dincolo de spațiu și timp. O să profit de această ocazie ca să mai explorez câte ceva din proza fantastică a lui Mircea Eliade și să recuperez ce n-am citit în copilărie. Deci, dacă vreți să evadați din cotidianul sufocant și uneori prea monoton, reîntoarceți-vă la Eliade, că bănuiesc ca majoritatea nu ați sărit peste „La țigănci”, cum am făcut eu.

Sistemul suntem noi

Se vorbește mult despre spitale, medici și infecții. Nu știu însă cât avem dreptul să ne plângem de sistem, pentru că sistemul suntem noi. 

Am știut că în spitale sunt viruși și cred că pe undeva știam toți că nu se fac toate dezinfectările așa cum ar trebui. Am știut și eu, ați știut și voi. Am știut toți, chiar dacă nu aveam dovezi sau nu voiam dovezi. Am fost acolo, am intrat cu o boală și am ieșit cu două sau am fost norocoși și ne-am vindecat, dar i-am mulțumit Divinității pentru asta, convinși fiind că sistemul nu are nicio contribuție și că doar soarta ne-a protejat de infecții și viruși.

Cât am stat în spital, am văzut toalete murdare în care miroase puțin mai bine decât în gară, dar inferioare multor cârciumi fără pretenții, și mopuri atât de negre că acasă nu am fi spălat cu ele nici dacă era nămol pe jos. Au făcut televiziunile ani de zile audiență cu imagini din spitale care arătau ca după război, cu paturi rupte din care ieșeau saltele pătate și murdare, cu pereți nespălați și crăpături peste tot. Și ca să nu ziceți că astea s-au întâmplat demult, vă aduc aminte că mai ieri umbla pe Facebook un set de poze făcut în nu știu ce spital prin țară unde părea că nu s-a mai spălat nici măcar cu apă chioară de pe vremea regilor. 

Fiecare dintre noi a vizitat cel puțin o dată o rudă bolnavă într-un spital în care nimeni nu ar rămâne peste noapte de bună voie. Chiar a fost vreunul dintre noi atât de naiv să creadă că dincolo de o anumită ușă se sfârșeau toate astea și începea ”Anatomia lui Grey”? Am fost atât de naivi încât să credem că bacteriile rămân cuminți la poartă, lângă câinii fără stăpân?

Acum ne ridicăm toți poalele în cap, nevinovați și șocați, că în spitale nu se dezinfectează. Am citit zeci de articole în care voci revoltate se întrebau impersonal de ce nu s-a făcut nimic până acum. Fiecare are ceva de spus despre nemernicii care au știut și au tăcut sau despre cei care au contribuit cumva la tragedie. Pe bune? Dăm vina pe politicieni, pe Guvern, pe oricine vedem pe Facebook că primește lovituri zilele astea. Dar NOI unde am fost? De câte ori ați refuzat internarea copilului pentru că v-a fost frică că va pleca și mai bolnav din spital? Eu de două ori. Pentru că AM ȘTIUT! Și au știut-o mulți. 

Îmi amintesc că am încercat să povestesc de câteva ori cum e cu intri cu o boală, ieși cu mai multe. Am fost sfătuită să nu mă mai plâng, că alții au pățit-o mai rău și nu se mai vaită. Am fost îndrumată să aleg clinici private dacă fac pe marea doamnă și nu sunt mulțumită. Câțiva apropiați mi-au sugerat să încetez cu dramele, că doar nu e chiar așa grav și, până la urmă, cum acceptă alții ar trebui să accept și eu. Sunt sigură că nu doar eu am auzit placa asta. Și am tăcut. Toți. 

Mizeria a devenit normalitate. Iar atunci când pe undeva răsărea câte un spital în care erau respectate regulile, ne-am făcut cruce și ne-am uitat lung. Am încercat să încălcăm regulile, uneori. De câte ori ați dat 10 lei unei asistente sau infirmiere ca să vă lase să intrați într-un salon când nu ar fi trebuit să fiți acolo? Eu am făcut-o de câteva ori. O să spuneți că nu are legătură cu nesimțiriea celor care au diluat cu bună știință. Cam are. Pentru că principiul de bază este același: merge și așa, oricum nu se întâmplă nimic, noi suntem speciali.

Așa că acum nu putem, nu avem voie să dăm vina pe ceilalți pentru că și noi am contribuit, fiecare cu câte puțin, la ceea ce azi face rating și trafic. Am contribuit și individual, și ca nație. Am acceptat mizeria pentru că și asistentele sau infirmierele sunt oameni și sunt plătite puțin, am acceptat disprețul și relele tratamente ale medicilor pentru că au mai multă școală decât noi, am plătit ca să intrăm în salon cu pantofii de afară, cu oalele cu mâncare și fără săpun sau pastă de dinți. Ne-am dus la medic nespălați, am urlat în sala de așteptare că avem drepturi, fără să ne pese că altul care a venit după noi avea mai multă nevoie de atenție, și am tăcut atunci când ar fi trebuit să vorbim. 

Nu vrem să recunoaștem că am făcut toate astea împreună, cu indiferență față de ceilalți și mereu cu ideea că doar noi merităm atenția și munca medicilor, pe care ”îi plătim din banii noștri”. Câtă ironie! Fiecare dintre cei care se vaită că nu are bani de pâine plătește din banii lui toți medicii, polițiștii și profesorii care îi ies în cale! Săracul popor bogat!

Suntem deseori nerăbdători și nesimțiți și în sala de așteptare, și în cabinet la consultație, și mai ales pe Facebook unde acuzăm și arătăm cu degetul spre ceilalți, convinși de nevinovăția noastră. Nu ar trebui să deschidem gura cu revoltă, ci doar cu regret, pentru că ne-am făcut-o cu mâna noastră. Ne-am semnat singuri sentința când am plătit bani pentru ca fii și fiicele noastre să intre la Medicină și apoi să o termine, spunându-ne de mii de ori că ”șpaga” din viitor merită sacrificiul din prezent. Ne-am săpat groapa și mai adânc când am acceptat ca în instituțiile de control să conducă oameni puși politic, care acum nu pot fi trași la răspundere pentru lipsa verificărilor pentru că nu știm sigur pe a cui amantă o luăm la rost. Ne-am îngropat când am văzut toate astea și am tăcut sau am mormăit în barbă.
Ne-am făcut toate astea singuri, mai ales când am acceptat fără să ne revoltăm ca absolut orice dezbatere publică să devină circ politic. Am acceptat ca țara să fie guvernată, condusă și administrată din studiourile de televiziune. Ne-a plăcut. Și acum ne place. În vreme ce ne îngrozim teatral la rezultatele anchetei, ne uităm la televizor și așteptăm declarații publice, discuții pe tv, interviuri. Noi nu vrem să învățăm din greșeli. Noi vrem sânge și show, care ne țin loc și de pâine și de dezinfectanți.
Așa că să scriem! Să urlăm cu patos că am fost mințiți, înșelați și furați de conducătorii care ne-au vândut țara, în vreme ce noi vedeam totul roz și credeam că suntem în siguranță! Să facem zgomot și să ne plângem de milă! Să fim ocupați cu scrisul ca să nu avem timp să ne aducem aminte cu ce am contribuit noi! Individual, om fi și buni, și drepți, și deștepți, și ce vreți voi. Împreună, suntem sistemul.

Tânăr dependent de Facebook, independent politic vs Pensionar fără Facebook, dependent politic

Din când în când, cam când ies urșii din bârlog și te roagă frumos să le aplici o ștampilă prin părțile esențiale, ne aducem noi aminte că anumite categorii sociale nu ar trebui să aibă drept de vot. Și în vreme ce umplem Facebookul și blogurile cu noile idei mărețe, ne plângem că Parlamentul, Guvernul și administrațiile locale nu înțeleg democrația. Eu nu știu cum aș putea desena mai evident de atât incoerența. 

Între „cine nu are un bătrân să-și cumpere” și „pensionarilor inactivi ar trebui să le fie retras dreptul de vot” e o linie mai subțire decât siroposul pas dintre iubire și ură. Acest mic adevăr îmi dă senzația că probleme mai grave avem noi, ăștia care încă nu ne putem asuma responsabilitatea pentru alegerile și voturile noastre și aruncăm în permanență vina în curtea și așa ponosită a celor cu mai mulți ani și mai puține puteri. 

Tinerii și politica, o glumă proastă

Cui i se pare că peste 20, 30, hai 40 de ani va avea o soartă mai bună și mai blândă greșește. Pentru că, cel puțin din umilul meu punct de vedere, această stare de fapt nu se va schimba pentru vreo câteva zeci de ani de acum înainte. Doar că alții vor fi tinerii mânați de idealuri patriotice, iar bătrânii vom fi noi, cei care azi trăim cu impresia că am descoperit mersul pe jos. De ce zic asta? Pentru că majoritatea populației tinere de azi habar nu are ce votează, pentru ce votează, ce ar trebui să facă cel pe care l-a votat, în afară de un bancomat fără PIN-uri în centrul comunei. 

Și ca să nu credeți că exagerez, vă povestesc pe scurt ce scria pe Facebook o tânără candidată la o funcție de consilier județean: promitea un oraș mai curat și mai îngrijit. Care oraș? Există un singur oraș în județul respectiv? Bănuiesc că nu. Înțeleg că era pe listă pentru că anumite partide și-au impus să aibă o anumită cotă de femei și de tineri pe locuri eligibile, iar dacă dumneaei se încadrează și colo și colo, partidul împușcă doi iepuri cu o lovitură. Cred însă că partidul ar putea măcar să-i scrie o listă cu mesaje de pus pe Facebook și să îi explice că un Consiliu Județean nu trebuie să se preocupe de spațiile verzi din cartiere.
Doamna aceasta este reprezentantul unei întregi generații de oameni care a învățat democrația de la televizor. Și acum candidează, pentru că tinerii sunt viitorul. Iar soluția noastră la oferta slabă a partidelor care e? Să nu mai voteze pensionarii, de parcă ei ar pune oameni pe liste. Motivul e veșnic același: uleiul și făina. Ar trebui să miroasă a gogoși în toată țara de la cât ulei și câtă făină s-au pomenit în ultimii 15 ani, dar din păcate singurele gogoși de care ne lovim sunt cele electorale. 

„Vedem care ne dă ceva”

Este argumentul suprem pentru orice om care a descoperit că există viață și după ce se stinge televizorul. L-a auzit undeva, ba în stația de autobuz, ba la piață, iar acum defilează cu el pentru a-i demonstra oricui că teoria cu dreptul de vot pentru populația activă este nu doar justificată, ci și esențială. Degeaba încerci să îi explici omului că democrația presupune altceva, că oricum lui statul i se pare o clădire de birouri unde șeful are întotdeauna dreptate și unde aerul condiționat e plătit din ce muncește el, nu din banii produși cumva și de amărâtul fără BAC din producție. 

Dar să revenim la bătrânii inactivi și la faptul că îl votează pe cel care „le dă ceva”. E și normal să o facă. Pentru că ăla care le dă ceva e singurul care vorbește limba lor. A învățat-o repede și le-a povestit că 100 de lei în plus la pensie le va face viața mai bună. Asta în vreme ce „educatul” din clădirea de birouri le-a spus că sunt proști și că din vina lor țara merge prost. 

Vorbim de oameni care au reușit cumva să ajungă la pensie. Mică, mare, lungă, scurtă e o pensie pe care noi reușim să le-o plătim cu greu azi. Pe vremuri ne dădeau bani de dulciuri, de haine sau de pantofi. Azi vrem să îi reducem la nimic pentru că nu e corect să decidă ei pentru noi. Surpriză! Nu decid pentru noi, decid pentru ei că e și țara lor, nu doar a noastră. 

Încă învățăm. Toți 

Pensionarii de azi nu știu democrația nici măcar de la televizor. Dar au înțeles că e dreptul lor să voteze și o fac cu aceeași conștiinciozitate cu care își plătesc taxele la timp. Lucru care nu se prea poate spune despre tineri. De unde se poate trage o concluzie părtinitoare și voit subiectivă că, oarecum, pensionarii înțeleg ce înseamnă să fii cetățean mai bine decât noi. Noi care avem impresia că drepturile oamenilor se dau și se iau după cum ne vine nouă pofta și că votul este o fiță, nu o obligație. 

Dar până să învățăm democrația, trebuie să ne amintim cum să fim oameni, cum să acceptăm o părere diferită de a noastră, cum să discutăm fără să ne batem, cum să gândim mai mult cu mintea noastră și mai puțin cu a celor pe care îi citim.

E normal să existe incoerență. Încă învățăm și democrația, și politica. Oamenii care se joacă de-a politicienii acum sunt ingineri, medici, avocați și încearcă să modeleze politica după nevoile personale, în loc să se adapteze la noul loc de muncă. Pentru că a fi politician e o meserie, nu un hobby cu care să mai faci un ban în plus, cinstit sau necinstit.  

Nici noi nu știm exact ce așteptări să avem. Azi vrem salarii mai mari, mâine vrem autostrăzi, apoi ne răzgândim și vrem iar salarii. „Poporul” e mulți și anesteziați de grija zilei de mâine: rate la casă, rate la mașină, grădiniță privată, vacanță la mare, trei nunți în august. De multe dintre ele nu avem nevoie, dar am intrat în horă... și pentru că păstrăm ce e mai prost din tradiții, jucăm până la capăt și așteptăm să ia alții atitudine.

Bătrânii, cam ca și copiii, sunt oglinda noastră 

Societatea civilă e doar un apendice al politicului , iar presa a murit în fașă de la o supradoză tot de politică. Hienele sunt peste tot: în instituții deconcentrate în care politica stă tolănită pe toate scaunele din piele, în administrație, unde interesul cetățeanului contează doar dacă e membru de partid, în televizoare, unde politica editorială este dictată de contractele de publicitate controlate și ele politic. Nu vrem să recunoaștem, dar și noi suntem tot niște hiene: ne desconsiderăm prietenii pe criterii politice și citim doar ziarele care sunt pe aceeași lungime de undă cu noi, închizând ochii la faptul că și ziarele alea scriu ce scriu pe bază de factură și chitanță. 

Și noi vrem ca pensionarii să voteze cu gândul la binele nostru. Noi, în schimb, votăm cu gândul la cât de grozavi suntem. Cu cât e candidatul mai independent, cu atât ne simțim noi mai deștepți votându-l. Dovadă că înțelegem perfect cum funcționează toate. De parcă un independent ar reuși să facă ceva în fața unui consiliu local/ județean de membri de partid care, surpriză!, nu votează tot ce propune primarul, ci ceea ce „trebuie”. Da, da, în caz de primar independent, lista aia de consilieri pe care punem ștampila fără să o citim e extrem de importantă. Și degeaba ai unul strălucitor pe listă pe poziția 1,2,3, dacă în spatele lui stau aceleași lipitori gata să ucidă orice urmă de bune intenții.

Până vom învăța câte ceva despre astea, ar trebui să lăsăm ciocul mai mic, că nu suntem noi la putere. Puterea înseamnă cunoaștere, iar faptul că știm pe de rost manualul de istorie de-a opta pare să nu ne ajute prea mult dacă nu ne hotărâm să și înțelegem ce-am memorat. Cum am spus și mai sus, nu prea ne putem baza că ne vor învăța alții, că nu prea are nimeni interesul să ne deschidă ochii. Suntem amuzanți și inofensivi, așa ocupați să ne înjurăm pe Facebook și să ne dăm șmecheri cu independența noastră.