4 legume pe care le-am descoperit la bătrânețe

Toamna a adus multe schimbări în farfuriile noastre, mai ales de când încercăm să mâncăm legume de sezon și să renunțăm la evergreenul crescut mai mult în supermarket decât pe câmp sau în grădini. 

Au rămas puține roșii, castraveții și dovleceii au dispărut aproape de tot, iar fasolea verde e deja amintire. Am trecut și noi, deci, la mâncarea de toamnă, bogată în vitamine de tot soiul și, foarte important pentru obsedații ca mine, săracă în calorii. 

Curioasă și pregătită sufletește pentru strâmbăturile care ar fi putut să vină odată cu combinațiile noi de gusturi, am început să încerc aproape tot ce au vecinii de la grădină de vânzare și tot ce găsesc interesant la piața producătorilor locali. 

Broccoli 

Am descoperit conopida asta verde din întâmplare, acum vreo patru ani. Bine, știam că există încă de pe vremea când tot vedeam broccoli prin desenele animate, dar cum majoritatea copiilor desenați îl urau din tot sufletul, am decis că nu merită atenție și l-am trecut pe lista cu alimente fără gust, făcute să enerveze oamenii.

După ce l-am mâncat din greșeală mi-am dat seama că e chiar bun și de anul acesta am început să îl gătesc mai des. Suntem în plin sezon de verze și ... (care e pluralul pentru conopidă?), așa că folosesc des broccoli pentru supe cremă, ciorbe de legume sau tarte sărate. Mi-am plantat și eu câțiva, de mai multe feluri chiar, ca să îl motivez pe Florin să mănânce cu mai mult entuziasm. 

E verde, știu. Dacă l-ați fi întrebat pe Florin acum câteva luni ar fi spus cu intonație chiar că supa arată scârbos de-a dreptul. Acum s-a obișnuit și nu mai comentează, ba chiar cere o a doua porție când e în toane bune. 

Broccoli e plin de vitamine și minerale, având în același timp un număr mic de calorii, așa că e un must have pentru cine e la dietă sau pur și simplu vrea să se mențină în formă. Practic, găsești cam tot ce vrei în această legumă când vine vorba de minerale și vitamine, plus că o porție de broccoli furnizează mai multă vitamina C decât o portocală.

Fenicul  

E una dintre cele mai aromate legume pe care le-am mâncat vreodată. L-am încercat prima dată când am ajuns în Italia, acum vreo trei ani. Apoi am învățat să îl gătesc, iar în această toamnă l-am și cultivat în grădină. Părea firav la început, dar acum începe să semene cu ce cumpăr de la piață și cred că în vreo 2-3 săptămâni o să pot consuma din producția proprie.

Feniculul are puține calorii, dar e plin de fibre și minerale, fiind o sursă bună de potasiu, sodiu, calciu, magneziu și vitaminele A, B6 și C. Specialiștii spun că poate avea unele efecte benefice asupra organismului, așa că încercați-l măcar din când în când.  

Îmi place și crud, simplu sau în saltă, dar e bun și gratinat, în supe sau creme. De asemenea, ceaiul de fenicul e printre preferatele mele.    

Dovleac 

Am crescut cu dovleci în grădină, dar singurele preparate pentru care îi foloseam erau plăcinta și dovleacul copt. Între timp, am învățat să îl folosesc mai des în bucătărie, în supe cremă, orez, tocănițe de legume și paste. Acum câteva zile am descoperit și o rețetă de pâine cu dovleac, cu care plănuiesc să experimentez începând de săptămâna viitoare.  

Florile de dovleac sunt și ele comestibile, le-am gătit de câteva ori vara asta la cuptor, umplute cu brânză, sau în sosul pentru paste. Am fost reticentă când am primit un mănuchi de flori prima dată, dar chiar e o experiență culinară care merită încercată măcar o dată. Despre semințe nu vă mai povestesc, că pe astea le cunoaștem toți din fragedă pruncie.  

Și cum tot goliți dovlecii de Halloween azi mâine, vă mai dau încă un motiv să experimentați în bucătărie. Și dovleacul este o sursă gustoasă de minerale, pe care ni le oferă cu un număr foarte mic de calorii. Atenție însă la dovlecii ornamentali, care nu sunt comestibili. Aici intră, din câte am înțeles, tărtăcuțele și orice dovleac cu coaja foarte dură sau aspră. 

În general, un dovleac bun are un miros plăcut, iar pulpa e portocalie, ușor de tăiat și puțin făinoasă. Eu îl mănânc și crud, când îl curăț și îl pregătesc pentru mâncare, pentru că mi se pare că seamănă la gust cu pepenele galben. Ba chiar și lui Florin îi place, deși gătit nu vrea să se atingă de el. Deocamdată.

Varza neagră - Kale 

E cea mai nouă descoperire. Citisem despre kale, dar nu prea știam eu ce e și cum se mănâncă. Apoi am văzut varza neagră în grădinile vecinilor, am întrebat cum se gătește, am primit câteva frunze cadou drept răspuns și, cum nu era să refuz, le-am găsit repede un rost în tigaie.

Despre kale am citit pe net că a fost la modă în anii trecuți, primind numele de „superfood”, dar că de fapt nu ar fi cine știe ce. În comuna unde locuiesc acum, nu e nici o fiță. Pur și simplu crește repede și e destul de rezistentă, iar cum în perioada asta nu prea ai așa mare varietate de legume (practic ai de ales între varză și varză), mănânci tot ce se poate. Nu cred că o mâncăm chiar degeaba totuși, mai ales că zice lumea pe net că are de toate.

Varza neagră mi se pare o struțo-cămilă, ceva între varză și ștevie, dar are gust bun, care mă trimite puțin cu gândul la miezul de nucă. Se gătește relativ ușor și rămâne crocantă chiar și după fierbere. Până acum am folosit-o într-o tartă sărată și într-un sos cu legume, dar o să încerc rețete noi în perioada următoare pentru că îmi place mai mult decât varza tradițională.  

Completăm porțiile de legume cu cartofi, morcovi, praz, varză, păstârnac, salată verde, țelină și, uneori, cartofi dulci, deși deocamdată Florin nu e foarte încântat de ei. 

Voi ce mai gătiți?

The Sweetness of Tears. Nafisa Haji

Am găsit cartea rătăcită pe unul dintre rafturile de la bibliotecă și am avut o surpriză plăcută, mai ales că nu mai citisem de multă vreme o poveste scrisă în tonul legănat și parfumat al scriitorilor cu rădăcini orientale, care cunosc ritmul nostru occidental, dar reușesc să păstreze ceva și din armonia și liniștea unei alte lumi. Iar Nafisa Haji chiar are talentul de a pune în paginile cărții o fărâmă din sufletul ei, al unui om crescut la interferența dintre două culturi, cea estică și cea vestică.

Cartea este o împletitură simplă între Orient și Occident, o poveste despre oameni din două culturi diferite, a căror existență se întrepătrunde mai mult printr-o înșiruire de întâmplări, decât din propria voință. 

Jo este o tânără creștină americană care descoperă semnificația din spatele lecțiilor de genetică pe propria-i piele, atunci când află că din doi părinți cu ochi albaștri, cum sunt ai ei, nu se pot naște copii cu ochi căprui, cum au ea și fratele său geamăn. 

Cu îndoiala în suflet, Jo pornește pe un drum lung și dificil al aflării adevărului și a propriului eu și ajunge în Pakistan, locul unde s-a născut tatăl ei. Va fi o călătorie lungă, marcată de atacul terorist din 11 septembrie. După multe ocolișuri și câteva întâmplări extraordinare, tânăra Jo va reuși însă să își reunească familia și să își ajute fratele să depășească dramele războiului. 

„Lasă lacrimile să cadă. Simți gustul acestor lacrimi vărsate din iubire? Închide ochii și le vei putea gusta cu inima. Treci peste amărăciune și peste durere. Lacrimile acestea sunt dovada că în lume există iubire. Ele sunt amare doar atunci când, egoiști, plângem pentru noi înșine. Când uităm dulceața iubirii din care provin. Când lăsăm durerea să se transforme în furie. Când oamenii plâng unii pentru ceilalți, însă, lucrurile stau cu totul altfel. Să nu încerci niciodată să oprești lacrimile izvorâte din iubirea pe care o porți în suflet. Lasă să curgă aceste lacrimi dulci, pentru ca ele să îți aducă aminte că ești om, conectat cu toți ceilalți.”

„The Sweetness of Tears” tratează teme de actualitate: credința, religia, războiul antiterorist și legăturile de familie în situații de criză. Personajele sunt construite astfel încât să devină simboluri pentru toate extremele, bune sau rele, pe care le întâlnim în dezbaterile pe aceste teme. Bunica musulmană este imaginea femeii nedreptățite de viață și de propria religie, care găsește însă forța să creadă în continuare în bunătatea lui Dumnezeu, în vreme ce bunica maternă, creștină, reprezintă tot ce e mai frumos în creștinism. 

„Întoarcerea la vechile obiceiuri pentru a le folosi împotriva femeilor de astăzi nu e legea lui Dumnezeu. Singura lege care semnifică cu adevărat ceva și care ar putea avea vreo legătură cu Dumnezeu este legea vie, care se bate pentru dreptate în condițiile prezentului. Altfel, legea este moarte, o armă în mâinile celor care au puterea, îndreptată împotriva celor neputincioși.”

Unchiul teleevanghelist ne arată o față mai puțin frumoasă a Bisericii și a habotniciei, în vreme ce mama lui Jo este imaginea celor mai multora dintre noi, care preferăm să ascundem problemele sub preș în speranța că se vor rezolva singure sau că vor rămâne pe veci ascunse. 

Mai mult decât oricare dintre aceste personaje m-a impresionat însă fratele lui Jo care, împreună cu o galerie întreagă de alte personaje secundare, ne arată adevăratele drame din spatele unui război crud, purtat și în numele credinței și al lui Dumnezeu. 

„Când ești orb în fața realității nu e credință, e dogmă. E o certitudine dincolo de care nu reușești să mai vezi. Înseamnă să îți spui „Eu cred în asta” și apoi orice nu se încadrează aici să îți devină dușman. Credința e revelație. Și pentru a o simți e nevoie de o minte deschisă. Dogma e închidere în sine, o minciună povestită pentru ca lumea să fie așa cum ai decis că ar trebui să fie. Credința adevărată e acțiune, e verb. E adevărul care ți se arată în fața ochilor. Trebuie să fii deschis pentru ca asta să se întâmple, nu te poți ascunde. Nu poți scăpa acoperindu-ți urechile și urlând în toate direcțiile propriile convingeri. Aia nu e credință, e lașitate, frică de adevăr, care te face să îți fie teamă doar atunci când combați pentru a te împiedica cu orice preț de la aflarea adevărului.”

Povestea este relatată la persoana I, în fiecare capitol din perspectiva altui personaj. Cititorul trece astfel printr-o serie de stări, de la agitație, la durere, la bucurie și înapoi. Cartea miroase a parfum de ceai cald și de biscuiți, deși are pasaje în care smulge o lacrimă sau un oftat. Mi-au plăcut mult și poveștile despre diversitatea de limbaj și modul cum limba maternă ne influențează modul de gândire. La fel de interesante mi s-au părut și prezentările oarecum subiective ale mai multor limbi asiatice și africane, precum araba și urdu. 

„Orice limbă străină ai studia, adevăratul test vine odată cu poezia. Aceasta caută adevărul dincolo de cuvinte și e aproape imposibil să înțelegi întru totul o poezie scrisă în altă limbă. A traduce o poezie e mai mult decât a reda niște cuvinte. În poezie, cuvintele depășesc mecanismele normale de înțelegere, trec dincolo de barierele minții și ating direct sufletul.” 

Fragmentele redate aici sunt aproximative. E traducere după traducere, iar eu sunt un amator. În România nu știu dacă a fost încă publicată această carte. Dacă dați peste ea pe undeva totuși, ar fi păcat să nu profitați de ocazie.