Potcoave

Am fost azi la fierarie si am vazut cum se fac potcoavele si topoarele.
Pe scurt, ca nu e vreme de povesti acum, e cald si greu si foarte obositor si de privit si de muncit. Cel mai mult m-a impresionat tanti Maria, o femeie putin mai mare decat mine care ridica barosul de 10 kilograme si bate fierul si cald si rece de zici ca nu-i adevarat... Pare o scena ireala, dar chiar asa se intampla. Nu va povestesc prea multe. Joia viitoare o sa vedeti cu proprii ochi cum sta treaba la fierarie si ce e in stare sa faca o femeie trecuta de 60 de ani cu un baros si cu dorinta de munca.

Mai e putin

A mai ramas putin pana la nunta... Mai exact, patru zile si un pic. Asa cum va imaginati, au mai ramas de pus la punct cateva detalii.
Oricum, nunta pare urmarita de sindromul modificarilor de ultima ora. Dupa ce am schimbat restaurantul -ca tot a venit vorba, Vatel s-a dovedit a fi o alegere foarte buna pentru ca fac o mancare delicioasa - acum trebuie sa gasesc niste fete de masa care sa se asorteze cu sala. Am cateva variante, trebuie doar sa o aleg pe cea potrivita.
Asa cum va imaginati, nu am mai avut timp de postat pe blog. Probabil voi scrie ceva maine, cand vin de la filmare, dar nu promit. Tot maine am si alte multe treburi de facut, legate tot de nunta, bineinteles.

Aparente

Vreau sa vorbesc astazi despre onoare si despre aparente. Si despre cum vad eu ca sta treaba cu ce va zice lumea despre ...
In primul rand as vrea sa amintesc despre onoarea familiilor alea vechi de prin romane, onoare care trebuia aparata chiar cu pretul vietii. Cu siguranta fiecare a citit un astfel de roman macar o data in viata, pe vremea cand eram mici si inca mai credeam in povestile cu happy end. Intre timp ne-am facut mari si am inteles ca la noi problema nu e onoarea, ci aparentele sunt cele ce conteaza. Adica cui ii pasa ce fel de om esti, atata timp cat din afara esti aproape perfect. Un job bun, cu un salariu care nu conteaza atata timp cat iti permiti de toate pentru toti, o masina de Doamne ajuta si un costum de firma. Mai adaugam o casa, sau un apartament, dupa buget si gata! Avem omul perfect. Musai sa aiba o familie cu care sa mearga la reuniuni plictisitoare sau in vizite de lucru. Cui ii pasa ca la intoarcerea acasa fiecare isi vede de ale lui? Atata timp cat in fata lumii totul merge bine... aparentele sunt salvate si gata! Ne-am facut datoria de membri ai societatii din care cu mandrie si onoare facem parte.
Traim pentru altii, noi nu contam decat atunci cand ne facem damblaua, departe de ochii lumii, bineinteles. Si apoi trebuie sa ne intoarcem la calea cea dreapta, mereu atenti la ce zice lumea.
La final suntem nefericiti... Dar nu asta e important, ci faptul ca parem fericiti in fata prietenilor si a neamurilor de la tara care nu stiu cum sta treaba acum la oras. Ca doar nu am vrea sa se auda in satul in care oricum nu mergem decat rar ca noi nu suntem chiar asa perfecti cum parem sa fim.
De ce scriu toate acestea? Pentru ca m-am saturat sa mi se ceara sa fac lucrurile cum se cuvine ca sa nu isi puna lumea semne de intrebare. Sa si le puna si poate atunci se vor intreba daca si ei ar face la fel in cazul meu. Cei mai multi insa nu ar renunta la aparente pentru a fi ei insisi, pentru ca aparentele sunt cele pentru care traiesc.

Obiceiuri

M-am hotarat sa nu mai scriu, cel putin pentru o perioada, lucruri triste... Asa ca astazi va voi povesti o intamplare din cartierul meu, si anume Gavana 3... Intr-o seara mergeam cu Alin sa luam apa de la izvor - cea de la chiuveta e cam lesinata si nu vrem sa facem limbrici, iar cea plata e in siguranta la supermarket. Langa izvor, o banca si 7 pusti care radeau de zor. Un al optulea, statea in picioare pentru ca nu mai avea loc pe banca si din discutii am dedus ca se cheama Liviu. La izvor, o tanti cam la 60, poate 65 de ani... Cu ochelari si parul facut permanent. Purta o pereche de pantaloni de trening de culoarea visinei putrede (adica un fel de grena) si un tricou galben, tricotat.
Si in timp ce ne apropiam, tanti incepe... "Si ale ma-tii cum sunt, ma? Nu tot lasate?" Baietii de pe banca rad si mai zgomotos... "Nesimtitule, continua tanti, razi de mine ca am tatele lasate, dar ma-ta cum le are ma? Tu de unde ai supt?!"... M-am facut mica si am asteptat sa termine Alin de umplut sticla. Deja simteam ca sunt undeva la mijloc intre tanti si gasca de baieti care se prapadea de ras. Am uitat sa va spun... fizic, chiar eram asezata intre ei... M-am dat intr-o parte, dar tot eram in aria vizuala a batranei.
"Auzi, ma Liviule, cu tine vorbeste"...Dar nici tanti nu se lasa mai prejos. Au urmat epitete pentru toate gusturile. Nu au lipsit "magarule", "tampitule", "prostule" si ''needucatule"... Probabil credeti ca tanti si-a luat sticla si a plecat... Dar nu! Pentru ca femeia a trebuit sa treaca pe langa banca si sa le mai zica vreo doua baietilor...
- Asa ma handicapatilor, pai ce ma n-ati mai vazut tate lasate... ? Pai ma-ta are tate lasate... Nu va e rusine ca sunt femeie batrana!
- Doamna, aveti grija cum vorbiti! Stiti cu cine vorbiti?!
- Ce, ma? Ma ameninti tu pe mine... Nu ti-e ma rusine? Cine esti ma tu? Un putoi de 15 ani...
- Ai grija cum vorbesti, mamaie... Cate clase ai?
- Da tu, ma, tampitule? Nu ti-e ma rusine?
- Am 13... si rasetele se intetesc, urmate de un cor de chiuituri din partea asistentei...
In fine tanti e hotarata sa nu ii mai bage in seama. Pana la coltul strazii insa a tot bombanit ceva de needucati, tate lasate si ma-sa care i-a dat sa suga...
Probabil ca dialogul nu a fost redat chiar asa cum a avut loc, dar au trecut deja 2 zile de atunci... Eu am ramas cu un gust amar dar nici nu pot sa imi stapanesc un zambet in coltul gurii... Nici baietii nu au cu ce, dar nici cu tanti nu mi-e rusine...
Ce sa mai! Asa-i de frumoasa si de colorata viata in cartierul meu... Ca imi vine sa ma mut ...

Pofta de inghetata

Eram astazi prin centru si brusc mi s-a facut pofta de o inghetata... Si cum treceam prin fata unui magazin din asta estival de inghetaturi din centru mi-am zis ca e o ocazie buna sa imi fac cinste cu o inghetata... Tiramisu si pepene galben... Un adevarat deliciu. Am platit, iar vanzatoarea mi-a pus cornetul cu inghetata pe un suport undeva acolo sus, pe tejgheaua ei. Mi-am aranjat banii si m-am uitat spre ea zambind...
Ce a urmat? Glasul meu mieros si ..."Imi dati si mie inghetata de acolo de sus, ca nu ajung." Mi-am primit produsul si am plecat multumita... Ciudat mod sa vinzi inghetata ... Si daca nu eu, ci un copil era cumparatorul? Tot acolo pe suport ii punea inghetata? :))

Ganduri dupa ploaie

M-a prins ploaia astazi...Un sentiment nu prea placut... cu toate astea, m-am bucurat de fiecare picatura de apa. Parca venise sa ne curete strazile de mizerie si sa ne racoreasca orasul asta imbacsit de caldura si de poluare.
Traim intr-o lume in care nimeni nu mai are nimic decat dorinta de a se intoarce in trecut... pentru ca ieri era mai bine... De fapt, nu era mai bine dar macar azi stim sigur ca am trecut de ziua de ieri. Oamenilor nu le mai pasa de nimic si nu mai au niciun pic de consideratie pentru semenii lor. Ma uitam chiar azi in autobuz. Calatorim atat de aproape unii de ceilalti, ba chiar uneori, din cauza sistemului public de transport in comun care e de ca*at, inghesuiti unii in altii ca niste sardine. Cu toate astea ne suntem straini si nu facem niciun efort sa ne zambim macar cand parasim cutia aia blestemata in care nu functioneaza aerul conditionat desi afara temperaturile sunt destul de ridicate. Asta este insa o alta dilema, din alta poveste.
Sa revenim la oameni ... deodata am devenit asa de trecatori prin lumea pe care chiar noi am creat-o. Privim mai mult inapoi decat inainte. Nu ne pasa de copii, dar ne legam cu dintii de parinti si de bunici intr-o incercare disperata de a fi cat mai bine integrati intr-o societate care oricum nu ne vrea... Ne renegam unii pe ceilalti. Nu ne vorbim decat daca ne stim de la coafor sau de la vreo sindrofie. Altfel riscam sa ne facem de ras intrand in contact cu vreo oaie neagra a societatii. Tinem atat de mult la aparente de parca in jurul nostru s-ar invarti o lume intreaga. De fapt, viata noastra este importanta doar pentru noi. Restul sunt doar preocupati sa placa, exact cum facem cu totii.

Epilog la europarlamentare

S-a dus si marea zi a Europarlamentarelor. Unii am votat, altii am considerat ca Europa nu merita atata consideratie si au stat cuminti acasa... In rest, o zi ca oricare alta. Cald, vara... si o gramada de treburi. Au fost Rusaliile azi, sunt si maine, asa ca ne bucuram de zile libere si ne doare in c*r de prostii aia care stau si pazesc urnele de ochii Europei, aceasta baba stresanta care ne bate la cap cu tot felul de tampenii.
De fapt, suntem niste amarati mediocri care cred cu tarie ca au intotdeauna dreptate. Basescu este un om bun care face dreptate, Becali e un cioban prost, dar "face bine la oameni", iar Vadim e dus cu pluta... Asta stie omul despre clasa politica. Restul? Sunt toti niste hoti, niste banditi care nu vor decat sa ne fure tot ce avem si sa se imbogateasca... Iar Europa e un fel de Baba Cloanta moderna care ne ia si pielea de pe noi... si ne trimite in schimb criza si "the porcina gripa".
Am ajuns ca vai de noi! Niste pseudointelectuali care cred tot ce vad la televizor si asteapta sa le spuna Dan Diaconescu cu cine sa voteze. Bunica mea a spus azi ca nu merge la vot pentru ca nu a venit nimeni la ea la poarta sa ii spuna care este miza alegerilor. I-au adus un pix, dar nu i-au explicat cum si de ce e important ca europarlamentarii romani sa n-aiba botox in bot sau silicoane la tate. Si de ce ma gandesc mai bine, imi dau seama ca are dreptate.
La tara nu merge nimeni dezinteresat sa promoveze ideea de vot secret si dat aceluia care il merita cu adevarat. Nu merge nimeni in scoli sa ii invete pe tinerii aproape majori ca unul dintre drepturile noastre constitutionale(?!) este in acelasi timp si o obligatie. Merg toti sa imparta pixuri, dar nimeni nu propune ca oamenii sa fie educati in spirit democratic si sa invete sa voteze.
Si pana la urma la ce bun? Daca ii educam, poate se trezesc si au asteptari... Si atunci, cine ii mai voteaza?

Idei

M-am trezit intr-o dimineata cu o pofta nebuna sa schimb lumea. Sa ii fac pe oameni sa se opreasca putin din zumzetul lor in mare parte inutil si sa se gandeasca si la altceva decat la propriile interese. Ideea asta nu a venit si cu instructiuni de asamblare si functionare asa ca s-a pierdut ca multe alte surate ale ei mai vechi sau mai recente. Dar m-am gandit sa va spun si voua ideea mea, ca poate aveti voi instructiunile. Cum sa ii faci pe oameni sa isi dea seama ca noi nu prea avem dreptul sa ne batem joc de pamant, de vazduh sau de ape. Tara nu are nicio legatura. Pamantul a fost inaintea Romaniei, sau Italiei, sau mai stiu eu carei tari si va fi si dupa ce aceste impartiri se vor fi pierdut in istorie. Am uitat sa pretuim natura si acum dam vina pe Dumnezeu ca ne da canicula sau furtuni. De fapt, Divinitatea nu are nimic de-a face cu asta, ci raul din noi, pentru ca tot ceea ce se intampla este rezultatul faptelor noastre. Cati dintre noi ar fi dispusi ca macar o data pe saptamana sa lase masina acasa si sa mearga cu autobuzul? Optzeci de oameni intr-un singur autobuz polueaza mai putin decat 80 de oameni care pleaca dimineata cu masina la serviciu. E doar un infim exemplu dintr-un ocean de solutii. Nu putem renunta la ce avem, dar putem sa invatam sa folosim totul cu masura, si fara sa ne facem rau... Si as putea sa continui, dar deja cei mai multi dintre noi au mai auzit din astea si pe la televizor, si prin ziare. Doar prostii precum sunt si pacea in lume si salvarea balenelor. Ineptii de fatuci proaste care dau din fund si ajung Miss...

De la sate

Am fost astăzi să fac un reportaj despre o biserică de lemn din comuna Coşeşti. O sa îl vedeţi săptămâna viitoare. Am găsit în satul Jupâneşti - unde e şi biserica - o istorie bogată şi foarte multă pasiune pentru trecut. Locul e plin de legende şi, poate cel mai important, de oameni care le cunosc şi care abia aşteaptă să le povestească. Aşa am aflat cum s-au aşezat primii locuitori ai satului şi care este povestea lui Radu, un haiduc celebru din cântecul la fel de cunoscut.
Ca un bonus, vă voi povesti pe scurt legenda Râului Doamnei, pe care nu o veţi vedea în reportaj. Râul se numea pe timpuri Râul Negru pentru că era de patru ori mai mare decât este acum, iar apa lui era iute şi tulbure. Aceasta se întâmpla în vremea lui Vlaicu Vodă. Legenda spune că Doamna Clara, mama vitregă a Domnitorului, a fugit de la Curte când a aflat că urma să fie ucisă pentru că a ordonat ridicarea unei biserici catolice în capitala ţării. Oamenii povestesc că mergea spre Câmpulung pentru a ajunge în Transilvania şi din cauză că apele râului erau foarte mari şi învolburate trăsura ei s-a răsturnat, iar doamna Clara s-a înecat. Şi de atunci, râul a primit denumirea de Râul Doamnei.
Vă asigur că omul care mi-a povestit-o a fost mult mai atent la detalii, dar eu am încercat să surprind esenţialul pentru a face economie de cuvinte.

O ciocolata pentru un copil

Am trecut azi prin centru. Si am vazut o gramada de copii fericiti. De ce? Pentru ca au primit cate o ciocolata...
Cateodata ma gandesc ca e bine sa te multumesti cu ceva mai mic si sa fii fericit, decat sa tanjesti pentru o vesnicie dupa mai mult... pentru ca mai mult inseamna infinitatea de posibilitati... Adica nu il vei avea niciodata.