The Fifth Gospel. Ian Caldwell

În primele pagini, se omoară un expert într-un domeniu legat de istorie și religie. Partea asta trebuie să se întâmple neapărat în ploaie, ca să crească suspansul și, în caz că se va face vreodată un film, să se ude hainele personajelor principale. Apoi se adaugă puțină dramă personală și ceva poveste cu orfani, copii care se cresc unul pe altul, o prietenie în care nu știi dacă sacrificiul înseamnă să omori pentru celălalt sau să îl omori pe celălalt, poate și o nevastă dispărută. Se adaugă niște preoți, de preferat de cât mai multe neamuri și feluri, ca să dea greutate poveștii. Dacă se întâmplă să se petreacă toate astea la Vatican, avem deja un bestseller.

Pentru partea cea mai importantă, se alege un obiect sfânt în jurul căruia să se țeasă o plasă deasă și încurcată de mistere, detalii care nu se leagă și legende în care există un miez de adevăr. În cazul de față, autorul a ales Giulgiul din Torino. Se condimentează cu puțină conspirație și se pomenește cât de des se poate cuvântul „secret”. 

Cam asta a fost rețeta pentru „The Fifth Gospel”, o carte interesantă, dincolo de faptul că în aparență au mai scris-o și alții înainte și o vor mai scrie câțiva după. Probabil că fanii lui Dan Brown o vor găsi cel mult acceptabilă,  sătui și ei, mă gândesc, de ideea că în curte la Vatican zace mereu ceva putred. Cum eu am cam ocolit astfel de povești până acum, am citit-o cu atenție și fără să mă plictisesc neapărat.

Titlul face referire la o a cincea Evanghelie, scrisă din îmbinarea celorlalte patru deja cunoscute, care, bineînțeles, ascunde un secret. Cât de important este secretul și cine are interesul la Vatican să țină ascunsă informația din paginile acestei cărți? Am fi tentați să spunem că toți, inclusiv vreo 2-3 organizații secrete, masonice, biblice și religioase. În realitate, nu pare să fie chiar așa cum ne-am aștepta și de asta cred că Ian Caldwell e departe de Dan Brown din anumite puncte de vedere. Practic, cel mai interesant lucru la cartea asta e că speculează ideile mai vechi și demonstrează că uneori aparențele sunt cu atât mai înșelătoare cu cât ne lăsăm purtați mai departe de teoria conspirației.

Cartea lui Ian Caldwell nu este, deci, o copie, deși folosește aceeași rețetă deja celebră a adevărului ascuns cu ajutorul unei armate de preoți. Împrumută câteva idei și scene din „Codul lui DaVinci” (filmul, că pe distinsa carte nu am citit-o încă), dar își construiește propriul fir narativ, cu mai puține conspirații decât lasă impresia la început, cu ceva mai multe conflicte interioare și o poveste a unui preot de origine greacă, care trăiește la Vatican, și a familiei sale atât de ciudate că ai putea să juri că există pe undeva. 

Una peste alta, avem doi preoți, unul romano-catolic și unul greco-catolic, frați, care trec printr-o serie de întâmplări oarecum ciudate. Partea frumoasă este că întreaga încrengătură de fapte este departe de a schimba lumea, așa cum se așteaptă cititorul deja obișnuit să răsară copii ai lui Hristos și organizații milenare la fiecare sfârșit de roman. Răsare ceva mult mai profund, dar nu vă spun ce, că e musai să mai și citiți. 

Nu e o carte de temelie, dar ținând cont că a venit primăvara, e soare și cititul pe bancă în parc e o plăcere, „The Fifth Gospel”  poate fi o alegere interesantă pentru a intra în atmosfera lecturilor de vară. Mai ales că îți aduce aminte că, deși nimic nu e ce pare a fi, misterele complicate au mai mereu o soluție simplă.

Voi ce mai citiți?

Numele trandafirului. Umberto Eco

În general, după ce termin o carte îmi vine cheful de scris și de povestit. După „Numele trandafirului” însă, am simțit nevoia să tac și să tot mestec mesajele. Încă mă mai gândesc la anumite scene și idei, fără să îmi dau seama exact cât e propria-mi interpretare și cât era cu adevărat scris în paginile romanului. Pentru că, așa cum scria și Umberto Eco pe undeva, cel mai important nu e ceea ce spune cartea, ci ce ceea ce vrea să spună. 
Am terminat romanul acum câteva zile. Am citit încet, cu pauze lungi în care am ales să îmi umplu timpul cu alte cărți, mai ușor de digerat. A fost greu: cuvinte vechi, construcții greoaie pentru un începător ca mine, mult spațiu pentru interpretare, mesaje ascunse, istorie, ceva latină și un thriller care mută deseori atenția cititorului de la sacru la profan. 
Cartea e o colecție impresionantă de mesaje și de dialoguri filosofice despre Biserică, credință, păcat, rolul cărților și diferența dintre bine și rău, toate ascunse într-o plasă subțire țesută din indicii, supoziții și suspiciuni, care dau un roman polițist medieval. Practic, ai momente în care te gândești la sensul vieții și la semnificația păcatului, pentru ca un minut mai târziu să te pierzi în mrejele întrebării celei mai vechi, „ a cui e vina?”. Întrebarea îi aparține tot lui Umberto Eco, eu nu am niciun merit. 

Încercasem să citesc un alt roman de același autor acum mai bine de zece ani, dar cred că eram prea tânără să înțeleg ceva și a fost una dintre puținele cărți abandonate înainte de al treilea capitol. Acum înțeleg de ce. Umberto Eco e un maestru al cuvintelor scrise și, mai ales, a celor pe care nu le așterne pe hârtie, dar le lasă să se contureze singure printre rânduri. Am simțit, deci, că am o mare libertate de a interpreta cele scrise, libertate care de multe ori a creat o oarecare confuzie și m-a făcut să reiau diverse pasaje. Mă gândesc că o parte din vină a avut-o și faptul că au fost cuvinte cărora mai mult le-am ghicit semnificația, nefiind ușor de stabilit care sens din dicționar li s-ar potrivi mai bine. 

Nu credeam să fie ceva mai greu decât să citești „Numele trandafirului” până când nu m-am decis să și scriu despre această carte. Am citit cărți mai bine cotate care m-au impresionat mai puțin. O să așez această carte în aceeași categorie în care am pus și „Micul Prinț”, la cărți cu multe semnificații, pe care le înțelegi altfel de fiecare dată când recitești povestea. 
Firul poveștii e simplu, ca în aproape oricare alt roman polițist. Complexitatea cărții e dată de temele adăugate cu atenție în jurul conflictului, de dezbaterile „medievale” pe temele actuale ale secolului al paisprezecelea și de dialogurile dintre Guglielmo și ceilalți călugări. Contextul istoric ajută mult la îmbogățirea poveștii, aducând personaje noi și întâmplări pline de semnificații, care să dea peste cap și mai mult viața călugărilor și să încurce firul poveștii. 
Autorul era pasionat de istoria medievală și a reușit să dea autenticitate întâmplărilor descrise în roman, fiind greu de spus cât e ficțiune și cât adevăr în cele relatate, așa că e ușor să îți imaginezi că totul s-a întâmplat exact așa cum povestește personajul Adso, „vocea” romanului.
Povestea e în permanență în echilibru. Există o moderație în dialog, probabil specifică epocii, și se creează un ritm aproape monoton al faptelor și al investigației, dat și de faptul că întreaga acțiune este cronometrată folosind instrumentele bisericești ale vremii pentru exprimarea timpului. Crimele par să respecte un tipar, pe care îl intuiești ca cititor, fără a putea însă să exprimi exact ceea ce crezi că știi. Argumentele personajului principal, așa cum sunt ele percepute de Adso, sunt uneori mai puternice decât lasă impresia la prima vedere și de multe ori te lași purtat de discursul său, acceptând concluziile uneori greșite fără a pune prea multe întrebări. 
Finalul, la fel ca întreaga poveste, îi lasă cititorului libertatea de a interpreta faptele. Binele și Răul par să se întrepătrundă, fiind greu de trasat o linie clară între cele două noțiuni. Cât de departe poți merge pentru a-ți susține credința? Ce anume poate justifica o crimă? Este cunoașterea un păcat sau o datorie? Sunt întrebări pe care chiar dacă le-ai ratat de-a lungul cărții, le regăsești subliniate în dezbaterea finală, dintre două personaje la fel de avide de cunoaștere, dar cu idei atât de diferite despre lume și despre sensul vieții.
Eu am văzut în carte un îndemn la a evita orice extremă. Libertatea pe care le-o lasă autorul cititorilor, în cazul meu, s-a concretizat în identificarea unei zone în care poți fi și bun și rău în același timp. Atât criminalul cât și Guglielmo greșesc, deși ambii încearcă să facă ceea consideră și au fost învățați că e Bine și pe placul lui Dumnezeu. În fiecare dintre cei doi există dorința de a-și demonstra punctul de vedere și nevoia de a avea dreptate cu orice preț, pentru a putea justifica fapte, întâmplări și raționamente. 
Plănuiesc să recitesc cartea peste ceva timp, când voi fi învățat suficient de bine limba italiană pentru a-l înțelege mai mult pe Umberto Eco. Citate nu am, dar îmi vin în minte două idei: cărțile sunt despre alte cărți scrise înainte și o carte care nu ajunge la cititori nu valorează mai nimic, ambele exprimate în cuvinte mai elevate pe care acum nu mi le amintesc.