N-am mai scris despre ce au scris altii de cand eram mica. Incepe chiar sa mi se para un exercitiu complicat. O fac insa de data asta pentru ca nu e orice carte, e "Jucatorul" Oanei Stoica-Mujea, pe care o asteptam de ceva vreme, fiind mare fan al Iolandei Stireanu. Asta si faptul ca am citit undeva pe Facebook ca as putea primi o carte gratis, dar acum nu reusesc sa mai gasesc linkul.
Nu m-am hotarat inca daca mi-a placut, pentru ca e atat de diferita fata de precedentele incat nu sunt inca pregatita sa ii pun o eticheta clara. Imi pare mai degraba o carte de tranzitie, un fel de paranteza intre cartile de pana acum si ceea ce va urma, daca va urma. Este o carte a justificarilor, un fel de inviere a Iolandei Stireanu, care ar trebui sa redevina politist dupa ce s-a jucat de-a curva in scopuri profesionale. Zic ar trebui pentru ca finalul e departe de orice ar astepta cititorul in primele pagini.
Adevarul e ca atunci cand cunosti autorul e greu sa fii obiectiv, iar cand mai cunosti si personajele devine chiar sinistru sa citesti ca prietenul tau cel mai bun ia trei ani cu suspendare pentru complicitate la crima. Dar Oana Mujea are un simt al umorului aparte si e musai sa recunosc ca unele pasaje m-au facut sa rad cu pofta, mai ales cand apar unele dintre personajele construite pornind de la persoane reale.
Iolanda e cu totul alta in aceasta carte, a patra sau chiar a cincea daca numaram si "Sarutul mortii". Femeia nebuna a devenit umana. E drept, e si amnezica, dar tot umana se numeste: plange si simte frica de necunoscut si oarecum si de ea insasi, sau macar asta am inteles eu din anumite monologuri si amintiri. Are creierul usor amortit si gandeste mai incet, cu virgula intre subiect si predicat, dar banuiesc ca asa se intampla dupa ce esti impuscat in cap. Nu face diferenta intre zi si noapte, uneori incurca si anotimpurile, dar reuseste totusi sa rezolve o crima (atat de ciudata ca e greu de crezut ca s-ar fi putut intampla), sa traga in tavan si sa isi aminteasca cum a fost tradata. (Nu va spun de cine, e musai sa cititi). Exista personaje complicate, unele putin greu de inteles, mai ales pentru ca apar de nicaieri si par aparent fara insemnatate, dar rastoarna situatia cand ti-e lumea mai draga. E, cred, o provocare pentru Oana sa scrie cu personaje semi-reale, mi-ar placea insa sa le dezvolte putin mai mult, pentru ca multe dintre ele sunt foarte bine alese. Imi dau seama insa ca e greu pentru un autor atat de obisnuit cu personajele sale sa inteleaga ca cititorul nu le cunoaste la fel de bine si are nevoie de lamuriri.
La plusuri sunt, ca de obicei, dialogurile. Oana se pricepe sa scrie dialog, e clar. Pacat ca Lala e amnezica; daca si-ar fi amintit si doua injuraturi ar fi fost perfect. Sau or fi fost si nu le-am remarcat atenta fiind sa nu pierd firul povestii. Oricum compenseaza cu simtul umorului, cum spuneam si mai sus, plus niste politisti inteligenti, jocuri de carti, citate, mitologie, filosofie, pe scurt, de toate, pentru toti. A! Era sa uit: si politicieni, droguri, legaturi periculoase, plus ceva mai mult sex decat precedentele (dar banuiesc ca asta ii intereseaza doar pe obsedatii ca mine).
