Pe dos. Doar niste idei

Răducu ieși din casă fără să se uite vreo clipă peste umăr. Cui îi trebuia să verifice dacă becurile erau stinse? Lui în niciun caz pentru că îi tăiaseră lumina de trei zile. Ar fi plătit el acum factura că făcuse rost de bani, dar nu mai era suficient. Taxa de branșare era cam de trei ori mai mare decât valoarea facturii. Ce oameni fără logică! Dacă nu a avut 50 de lei să plătească pentru energie, de unde ar fi făcut rost de banii pentru rebranșare? 

Lumea asta era oricum prea mică pentru el. Avea să plece și de acolo fără remușcări. Al treilea apartament anul acesta. Câtă tragedie pe bieții proprietari. Zâmbi. Era doar cadoul lui pentru cei care nu realizau ca au prea mult. Dacă era destul cât să aibă și el un loc sub unul dintre acoperișurile lor, aveau și pentru rebranșări. Nu-l durea inima. Nu pentru atâta lucru. 

Părinților le spunea că îi merge bine. Job de la 9 la 5, haine frumoase, telefon nou. De fapt, lucra din când în când, atât cât era nevoie pentru a trăi corect, împrumuta costumul și pantofii de la un fost coleg de facultate și cumpăra din amanet pentru câteva zile câte o jucărie mai acătării, să le ia ochii părinților. 

Alesese să trăiască liber și să se prefacă un om de succes câteva zile pe trimestru. Era mai bine decât în varianta inversă, în care totul merge ca pe roate și el doar ar mima că are vreun rol în viața lui. Era protestul lui față de lume și cadoul făcut sieși. 

Și ne-am înmulțit. Din plastic doi

Pentru că plantele mele au început să răsară una câte una, am prins ceva mai mult curaj. Cresonul de grădină crește ca Făt-Frumos. E încă prea mic să înțeleagă că e de fapt o producție de balcon, dar ca o mamă bună ce sunt îi voi explica în curând că asta îl face oarecum special, dar nu suficient de special încât să scape de farfurie. Asta dacă o să mă lase inima să le curm viața în scopuri culinare. M-am atașat de plantele mele, așa că am început să adopt tot felul de semințe de prin magazine, mai ceva ca Angelina Jolie. 

Am pornit vitează pentru tura a doua încurajată fiind, cum vă spuneam, de rezultatele primei campanii de grădinărit: trei din patru plante răsărite - creson, mărar și busuioc/măghiran că nu știu încă ce e acolo mic și verde -, două fire rahitice de cimbru crescute pe o margine de pahar de iaurt - între timp a apărut și al treilea în cel de-al doilea pahar - și niște cepe semețe mai ceva ca stejarul din Borzești.

Dovezi: 

 Aici se pot observa pâlcurile de chestii verzi, crescute în sistem haotic, exact cum au fost plantate. În sesiunea a doua am reținut aspectul și am plantat organizat.

Au trecut cred cinci săptămâni de la plantare. Nu m-am decis încă dacă e cazul să pun alte semințe. Probabil și din cauza faptului că încă nu știu care plantă trage chiulul. Cele două pahare de iaurt din partea dreaptă sunt fericitele posesoare ale unor fire minuscule de cimbru.

Ceapa. Acest experiment care pare să îmi dea peste nas și să crească văzând cu ochii, contrar așteptărilor mele.

Alegerea semințelor la supermarket nu a mai ținut cont de criteriu. Cu alte cuvinte, am luat tot ce era frumos și colorat în poza de pe ambalaj. Așa m-am trezit că plantez cimbrișor, salată verde (?!), oregano, coriandru, și chiar ardei gras și roșii cherry. Nu mă certați, am plantat doar câte trei sau patru semințe. Plănuiesc să le mut după ce răsar și se înzdrăvenesc în niște recipiente mai mari, fiecare la casa ei, ca o mamă bună ce sunt. Sper doar să îmi ajungă balconul. Bineînțeles, Roby, ca un bărbat matur și prevăzător, a schimbat punga mea de 5 litri de pământ cu una de 10, moment în care am simțit un aprig impuls să mai adaug niște semințe la grămadă. Așa că am trei borcane de iaurt cu fasole verde. O să vă spun cum i-am spus și lui Roby: Nu vă faceți griji, nu are nicio șansă să ajungă la maturitate în balcon, dar eu o să o iubesc și așa, doar pentru că e verde. 

Au rămas încă neplantate semințele de pătrunjel și de ciboulette, pentru că nu au mai rămas tăvițe pentru recipiente, urmând să mă ocup de ele cu prima ocazie când îmi mai pică ceva plastic în mână. Unde o să țin atâtea plante mature încă nu știu. Poate că nu mă stresez tocmai din cauza faptului că nu trag prea multe speranțe că vor crește toate cum o face cresonul. 

Alte dovezi: 

Aici am semințe de salată verde, plantate oarecum organizat, câte una, două semințe spre colțuri și alte două în mijloc. Asta ca să respire și ele săracele, nu ca surorile lor mai mari. 

Borcanele de pe rândul din mijloc conțin câte un bob de fasole din care sper să răsară, normal, fasole verde. Câte din trei, vom vedea cât de curând. Recipientul de pe rândul trei a rămas cu conținut necunoscut. Am stabilit cu Roby, care bineînțeles că m-a ajutat la plantat, să reținem ce și unde, dar nu am reușit să îmi păstrez mintea organizată în permanență.

Iar în ambalajul acesta de sticks am pus semințele de ardei gras. Câteva, rarefiate, urmând să își schimbe domiciliul când se fac mai mari. 

La final, am numărat mai multe semințe în pungile de hârtie decât în pământ. Dar gândesc cumva în perspectivă: pe unele plănuiesc să le plantez mai târziu, tot în balcon, dacă acestea deja plantate se vor dovedi prea leneșe, iar restul mai mult ca sigur că vor ajunge la țară, unde vor avea ocazia să înflorească în adevăratul sens al cuvântului.

Dans, dans și dans

Cu atâtea pe cap în ultima vreme, am uitat să mai trec și pe aici, deși îmi propusesem o oarecare disciplină a postărilor. Ce să zic și eu, întotdeauna se găsește o scuză. Azi am o idee, dar nu am timp, ieri am avut timp, și, ce să vezi, nu era ideea.

Nici azi nu am timp, dar aseară am avut o revelație. Mă rog, revelația am avut-o mai demult, acum doar a venit ideea că aș putea să povestesc aici. 

Despre ce e vorba? Despre faptul că în fiecare zi va exista un ceva care să îmi dea feng shuiul peste cap. Câteodată sunt chestii importante, o răceală serioasă, probleme cu Florin, încurcături la muncă. Alteori sunt doar banalități, câte o unghie ruptă, un comentariu absolut cretin pe Facebook, una bucată picior dat din repezeală dulapului cu haine, o chiuvetă murdară, o vecină nefutută cu chef de harță. În general mă enervează toate în același timp pentru că, deși aleg să le ignor când vin pe rând, aceeași minte selectivă mi le aduce pe toate în fața ochilor când ceva chiar mă scoate din pepeni. Deci nebunie sigură scrie pe mine.

Dar am dansul. Și cu asta fac față oricărei provocări. Mă apuc și dansez de nebună. Un minut, două, și îmi trece. Pe muzica din capul meu, fără spectatori, fără un motiv aparent. Și e bine! 

Cel mai tare mă bucură că sunt zile în care pot să o fac organizat și că într-un fel pot oarecum să dau mai departe ceva din energia mea atunci când dansez. 

 Dansul e o stare de spirit. Și sunt o norocoasă că nu visez doar la un loc în care să fiu acasă cu cei pe care îi iubesc, ci am și vise despre cursuri de dans și nopți petrecute în ritm de salsa sau orice altceva îmi trece prin cap. Cel mai important, norocul nu vine din faptul că visez la asta, ci din sentimentul că acest vis mi se va împlini.

Fiecare are câte un hobby care îl deconecteză de la micile și marile dezamăgiri și nu face din asta un lucru important, știu, dar avantajul meu e că nu pot fi niciodată tristă când dansez. Mă face fericită.