Diario românesc cu câte ceva din România

A fost un weekend lung, pentru că l-am prelungit până marți. Și am cam obosit cu atâta mișcare dintr-o parte în alta, dar am reușit să fac câte ceva din ceea ce îmi propusesem: vreo două vizite, niște cumpărături, dentist și The Hunger Games. 

Filmul nu m-a dat pe spate, dar nici nu a fost sub așteptări. Și nu era dublat, așa că pot să spun că m-am simțit în apele mele. 

În rest, ca atunci când vine cineva din excursie: toată lumea îți dă să mănânci: sarmale, ciorbă de perișoare, mai ceva ca la Crăciun. Îmi pare rău că nu am mai avut loc pentru papanași. Îi las pe data viitoare. 

România e la fel ca atunci când am lăsat-o: gri, plânsă, murdară. Și nu pentru că ploua, ci pentru că nu prea am văzut oameni care să râdă. Mai toată lumea era tristă (chiar și la film) și doar la foștii colegi de clasă ai lui Florinel am mai găsit ceva optimism. Cei care n-au motive de bucurie se plâng, iar cei care au sunt prea ocupați să se mândrească cu asta și nu au timp să se mai și înveselească.

Oamenii merg pe stradă cu capul în pământ, calcă apăsat, fiecare cărând câte ceva greu pe umeri. Asta am văzut în centrul orașului, unde singurul lucru colorat erau pavelele lui Pendiuc, dar asta nu e neapărat de bine. În rest, liniște. Prea multă liniște. 

Revenind la partea pozitivă, am ajuns exact de Black Friday, deci am dat o raită prin magazine și o să admir cât de curând în fotografii și câteva cărți pe care mi le-a cumpărat Niță online. 

Îmi pare rău că nu am avut timp să fac mai multe vizite, să merg la Filarmonică și să ajung la Gaudeamus. La anul mă organizez mai bine. 

În final, m-am bucurat când m-am văzut înapoi în Italia. Aici e mai cald, iar oamenii, chiar dacă sunt gălăgioși, sunt parcă și mai veseli.

 

Diario românesc într-o zi cu soare

În sfârșit s-a făcut lumină. După mai bine de trei săptămâni, s-au ridicat norii și am văzut din nou crestele munților. Cred că sunt Dolomiții sau, mai exact, sper să fie ei, căci geografia îmi rămâne în continuare străină, dar parcă nu aș vrea să mă înșel și să demonstrez încă o dată că nu am leac în materie de orientare. 

Nu-i mai văzusem de mai bine de trei săptămâni, timp în care a tot plouat. Azi însă erau acolo, nemișcați, netulburați, cu crestele ninse, amintindu-mi dintr-un motiv cu totul și cu totul necunoscut de Hemingway. 

Săptămâna asta nu am cursuri, așa că am profitat de ziua asta liberă ca să umblu hai hui prin piață, să casc gura pe la toate tarabele și să cumpăr aproape nimic. Dar m-am cam distrat și, cu bateriile încărcate de la atâta lume veselă, am reușit să fac lucrul pe care îl tot amânasem de multă vreme. Am terminat-o. Și acum pot să îmi văd liniștită de următoarele de pe listă și să cumpăr cu inima împăcată alte cărți de Black Friday. Margareta nu a fost atât de rea până la urmă, doar puțin dezlânată și, numai și numai prin asta, plictisitoare. E drept, a mers greu și din cauza faptului că am dus masochismul la extrem de data asta, dar e un alt prag trecut. 

Astăzi fac dulceață de morcovi cu ghimbir. O combinație interesantă despre care pot să declar sus și tare că miroase într-un mare fel. 

În rest, toate bune și frumoase. Facem bagaje. Sfârșitul acesta de săptămână îl petrecem în România.

Despre furia de a fi român

Facebookul e în delir. A câștigat unul, sau celălalt. Antena 3 face, România TV drege, diaspora e un fel de Sfântul Duh pogorât din cer, românii din străinătate sunt niște eroi. 

FALS. Am fost acolo și am votat și nu m-am simțit erou, m-am simțit prost și proastă. 

Am văzut oameni motivați de o furie surdă și absurdă, care au votat din niște motive atât de cretine că îți vine să plângi. Îi asculți vorbind și îți vine cu adevărat să urli din cauza neputinței, înțelegând că poți oricând să scoți țăranul din România, dar nu o să poți niciodată să scoți românismul din om.

Gata cu clișeele. Sunt doar furioasă pe mine și pe lume, pe prietenii mei de pe Facebook, pe colegii mei de școală, pe profesorii mei, pe lumea întreagă. Pentru că fiecare s-a pus într-un colț și au început să arunce unii în alții cu noroi și cu lături. Unii sunt creștini, alții nu. Dar împărțeala nu mai dă la fel atunci când studiem faptele. Pentru că nimeni nu mai știe că, de fapt, a fi creștin nu înseamnă să îmbraci biserici în aur, nici să le dai bani din buget preoților. Apoi unul e neamț și, deși asta nu e bine, că neamț egal nazist, e totuși bine că vorba aia, cine fură nemțește fură ceas și ne mai dă și nouă câte ceva. 

Să stăm strâmb și să judecăm drept. Dacă te lovește nenorocirea să votezi în diaspora, ai de stat la coadă (nu discut despre corectitudinea sau incorectitudinea cu care am fost tratați, că nu știu cum a fost în alți ani) împreună cu un număr destul de mare de oameni extrem de pestriți. O mulțime de români din toate regiunile țării, cu accente diferite, care au primit o educație care variază de la zonă la zonă și de la o vârstă la alta. 

Accepți diversitatea opiniilor și conceptul de libertate de exprimare, dar îți vine să îi rupi doi dinți proastei care se consideră buricul pământului pentru că studiază în Italia și care numește electoratul Ponta "analfabeți" cu ușurința cu care îți mai recită alte o sută de concepte adunate din site-uri și de pe Facebook. Și te doare că un absolvent de facultate românească e atât de deștept încât nu poate avea o amărâtă de opinie a lui și numai a lui. Apoi îți mai vine să îi bați obrazul bărbatului de 50 de ani care îți amintește că pe vremea lui Ceaușescu era mai bine, că tinerii aveau locuri de muncă în țară, nu erau nevoiți să vină să muncească în Italia. De ce să îi bat obrazul? Pentru că revoluția nu am făcut-o eu, a făcut-o el și generația lui, eu doar trag ponoasele celor înșpe mii de voturi pro Iliescu pe care le-a dat el de-a lungul vremii.

Sunt mulți și nemulțumiți. Deși toți au mașini, case, locuri de muncă, haine frumoase, telefoane mobile scumpe, copii fericiți. Își spun în cuplu "amore", împart covrigii cu străinii, apoi și cafeaua, povestesc tot feluri de nebunii. Își plătesc taxele la timp, și-au făcut case în țară, s-au sacrificat ca să fie bine. Și e binișor. Sunt niște oameni care într-un fel te fac să te simți bine. Sunt oameni buni, prietenoși, cu care simți că poți împărți coada pentru multă vreme. Păcat însă că din când în când mai iese românismul din ei, plăcerea aia cretină de a se plânge fiecare de câte ceva. Își formează opiniile la televizor și pe net și mai mai că mi se pare normal că au motive absurde pentru care votează, că îi motivează ura și nu binele. 

România e un loc al urii nejustificate. Ești prost că votezi cu ăla, ești hoț dacă îl alegi pe celălalt. Îi înțeleg pe bătrâni că votează PSD. Au nevoie de bani, nu de promisiuni că după recesiune va veni primăvara. Până ajunge România să înflorească ei vor fi murit de mult de foame sau din lipsă de medicamente. E normal să gândească pe termen scurt și să îl aleagă pe cel care le va da o sută două în plus la pensie. Asta nu îi face proști, dar ne face pe noi cretini că nu putem face cu adevărat nimic pentru ei. La fel, nu îi poți acuza pe tineri că votează cu Iohannis. O fac nu pentru că sunt pro, ci pentru că simt nevoia să fie contra înaintașilor. E normal, e firescul. Și din nou, noi suntem de vină că nu îi putem educa.

Pot însă să îi condamn pe cei care le alimentează ura, pe cei care au împărțit țara în români și trădători, în analfabeți și intelectuali, în vii și teleormăneni, în băsiști și ce o fi împotriva lor. Sunt furioasă pe toți cei care de 25 de ani nu ne schimbă programa școlară, care ne obligă să știm cine a fost Ion al Glanetașului, dar nu ne obligă să știm ce trebuie să facă Parlamentul, care ne mint pe noi despre noi și care ne alimentează această mândrie națională nejustificată. Pentru că e mai ușor să minți niște proști care se cred deștepți mimând democrația.

Iertați-mă, nu pot să fiu mândră că sunt româncă nici aici, nici în România. Pentru că românii mei nu acceptă că neamul nostru a mers desculț până în 1950. Nu suntem nici cei mai viteji, nici cei mai deștepți, suntem o adunătură de oameni needucați care încă mai cred că să fii român înseamnă să te fălești cu Mihai Eminescu în timp ce respirația îți miroase a usturoi și a mici. Dar vrem mașini și case ca în Germania, muncind 6 ore pe zi la stat, sau sugând ajutoare sociale. Așa că lăsați mândria, rușinea ar trebui să ne acopere. Că ne lăsăm prostiți de afișe luminoase, aproape luxoase. Dacă tot am tăiat copacii, ar fi fost mai utilă niște hârtie igienică. Iar în loc de pixuri și calendare, era mai bine să se împartă pastă de dinți, săpun, chestii de-astea care să ne ajute să nu ne mai trezim din nou pe ultimul loc în Europa când vine vorba despre igienă. Ar trebui să ne fie rușine că jumătate dintre bunicii noști au veceu în curte sau că se spală la lighean. Aici e mândria noastră? Eminescu, Brâncuși, George Enescu, Eliade... niște nume mari care să ne facă pe noi să nu ne mai simțim mici. 

Dar eu m-am simțit mică și neputincioasă. Pentru că stăteam la coadă alături de niște oameni "superiori", fără de care italienii ar muri de foame. Pentru că stăteam la coadă cu oameni care votează cu cine trebuie, pentru că eu aveam dubii înconjurată de mai mult de 1000 de oameni care știau sigur că la ei e adevărul. M-am simți neputincioasă, pentru că toți erau mândri de românismul, inteligența și superioritatea lor. Și mi-a fost milă de mine și de ei. Pentru că noi nu am avut de fapt de ales azi. Am mimat un vot cinstit. Am ales între o zebră albă cu dungi negre și o zebră neagră cu dungi albe.

Diario românesc cu ploi

Plouă mult și bine, aproape zilnic și chiar de mai multe ori pe zi. Nu mă plâng, că îmi place ploaia, mai ales că nu mi-am uitat niciodată umbrela acasă pe luna asta. Când nu plouă, e cald. Sunt dimineți în care termometrele arată 16 grade. Nu mă urâți, nu poate fi de bine. Nici italienilor nu li se par temperaturi normale. 

Pe ușa de la intrarea în casă s-au așezat acum ceva vreme două lăcuste. După ce au stat îmbrățișate vreo săptămână (să mai zică cineva că nu e mișto să fii lăcustă), s-au pus la o distanță considerabilă una de cealaltă. Acum două zile, lăcusta cea mare a dispărut, lăsând-o pe aia mai mică să se agite singură pe ușă. 

Facem în continuare pâine, pizza, paste, ba chiar și cozonaci am făcut în weekend-ul trecut. Apoi teme, tenis, școală. Merg la cursurile de italiană de trei ori pe săptămână și, pentru că am destul timp liber, m-am înscris la niște cursuri unde voi învăța să fac pâine și prăjituri. Asta așa, ca să ne perfecționăm puțin tehnicile. O să le fac în decembrie și ianuarie. Până atunci, fac și dulcețuri. Am mestecat trei zile într-o dulceață de gutui, apoi am expediat repede într-o seara câteva borcane cu dulceață de cachi. Am talent.

Nici de data asta nu vă dau vestea cea mare. Nici măcar nu am mai deschis cartea cu Margareta. Mi-am mai luat niște cărți, între timp. Mă uit la ele, le admir, le răsfoiesc. Dar nu pot începe niciuna. Asta ar însemna că renunț la Margareta. Dar nu pot, deși a murit. De ce trebuie să o mai citesc în continuare??? 

Săptămâna viitoare dăm o fugă până în România. 

Am votat pentru președinte. Trăiască Regele!

Până la ora asta toată suflarea românească știe că în diaspora s-a votat și nu prea pentru că "nește" miniștri mândri nevoie mare de cât sunt ei de români s-au hotărât că nu prea le place de cei care votează în afara granițelor.  Că ei, săracii, nu sunt așa mândri.

Nu despre mine e vorba aici, că nu produc nimic nici pentru țară, nici pentru Europa, iar de bine de rău, la Verona ne-am mișcat cu talent. E vorba despre toți acei oameni care nu au plecat de bine ce le era prin România, care au venit cu copii mici (câteva luni, doi, trei ani) și au stat la coadă în frig să pună o ștampilă pe un nume. E adevărat că majoritatea spuneau că votează Victor Ponta doar așa, să mai facem câte o glumă, să ne mai treacă timpul, dar asta nu justifică în niciun fel decizia de a nu organiza mai eficient secțiile de votare.

Încep însă povestea mea, că despre restul lumii ați citit și răscitit până acum. Am pornit spre Verona la ora 4 după amiaza (secția de votare a fost organizată într-o clădire în spatele unei biserici din centru). O oră mai târziu stăteam deja la coadă. O curte întreagă era plină de români când am ajuns, spre bucuria lui Florin. Stăteau deja acolo de mai bine de o oră. Completaseră declarațiile pe propria răspundere și povestea fiecare câte ceva despre ce văzuse la televizor sau pe net: cozile de la Paris, rezultatele din Noua Zeelandă, orele la care se vor închide urnele. 

Sunt oameni de toate vârstele: cei trecuți de 45, care au familii acasă, în România, povestesc despre situația din țară în zona din care provin, cei mai tineri au copiii cu ei, micuți de nici un an sau elevi de la I-IV. Părinții vorbesc între ei în românește, dar cu copiii mai mereu în italiană. Doar cei puțin mai măricei reușesc să se exprime coerent în limba română. Cu toții au venit să voteze. Deși sunt multe, secțiile de votare din Italia sunt insuficiente. Sunt oameni care fac zeci și chiar sute de kilometri pentru a vota. Și asta într-o țară care găzduiește aproximativ un milion de români.

Până la 7 seara votaseră aproape 1500 de români la secția de votare organizată la Verona. Este ora la care președintele comisiei a ieșit să liniștească oamenii adunați în curtea clădirii. Ne-a spus că de votat vor vota toți în cele două ore rămase. Când am plecat, însă, coada era mai lungă decât fusese cu două ore în urmă.

În timpul cât am așteptat să îmi vină rândul, am auzit multe povești, despre case, familii, bani cheltuiți în România. Deși se plâng de situația generală a țării și de modul în care sunt tratați când se întorc să își rezolve problemele administrative, românii pe care i-am întâlnit astăzi repetă obsesiv că trebuie să meargă acasă să își plătească taxele. Despre faptul că stau la coadă câte două ore ca să voteze nu s-a plâns nimeni. Au fost mici comentarii, e adevărat, dar nu a renunțat niciunul.

Pentru cârcotașii care mă vor întreba de ce nu ne-am dus de dimineață, fac precizarea că la Verona a fost coadă toată ziua. Merge destul de greu, datele sunt trecute manual în tabele și sunt doar cinci cabine de vot.

După ce am reușit, în sfârșit, să votez răul cel mai mic (?! - a se citi pe cel care s-a chinuit ceva mai mult pentru a inventa niște minciuni cât de cât credibile), m-am întors acasă. Mai mult de 150 de kilometri parcurși și 4 ore folosite pentru a vota. Și o să mă duc din nou peste două săptămâni. Sper că va fi la fel, deși intuiesc că va fi mult mai rău, ținând cont de rezultatele estimate. Concluzia? E în titlu.