Planuri

A fost un an frumos cu multe și minunate experiențe noi. 2015 a fost despre descoperiri. Cu alte cuvinte, am aflat și eu niște chestii pe care le știa deja toată lumea și e musai să mă laud, înainte să le uit :)

N-am muncit, dar nici nu am stat. Am învățat sau am reînvățat, aș zice, multe lucruri pe plan profesional și am găsit ceva mai multă liniște și pace cu mine însămi. Am avut norocul să fac ce îmi place și e musai să fiu recunoscătoare pentru asta. 

2015 a adus multe schimbări în bine pentru că mi-am redimensionat optimismul și sunt gata să schimb și mai multe la modul în care văd lumea. Și că tot e la modă să faci planuri pentru 2016, mă gândesc că aș putea să fac o listă cu care să pornesc la drum:

• Să comunic mai mult cu oamenii mei preferați. Termin 2015 cu multe bile albe la capitolul prieteni și mă bucur că s-au aranjat astrele favorabil. Acum e musai să mă chinui un pic să le țin în pozița potrivită, dar cred că aș putea să o fac până la urmă. 
• In 2015 am citit, dar nu la fel de mult cum o făceam în anii precedenți. E adevărat că m-am luptat cu niște monștri, dar clar aș fi putut mai mult. Obiectiv pe termen scurt: să termin Numele trandafirului înainte de sfârșitul lui februarie (nu mă judecați aspru, fragmentele în latină sunt imposibil de înțeles, mai ales că la liceul economic nu am avut parte de astfel de excentricități). 
• Să scriu mai mult și mai bine. Anul ăsta mi-am redescoperit pasiunea pentru scris tâmpenii. Ar fi cazul ca în 2016 să trec la etapa următoare. Am învățat multe, acum ar trebui să las teoria pentru practică. Poate voi reuși să fiu mai constantă și pe blog, dar pe asta o repet de aproape 10 ani și nu îmi iese.
• Anul viitor vreau să visez mai mult și mai departe. Poate nu o să realizez mare lucru, dar măcar o să încerc.
• Și poate voi reuși să fac rost de un job adevărat. 

O să fie o listă lungă, ăsta e doar începutul. Vreau un an plin de momente frumoase și vesele, pentru toți. Visuri îndrăznețe vă urez. 

 

29

Am sărbătorit cu oameni noi anul acesta și a fost chiar plăcut să schimb puțin atmosfera. Am prăjiturit cu drag și spor și m-am tot gândit la cât de multe am învățat în ultimii ani, despre alții și despre mine. 

Și pentru că sunt darnică o să vă povestesc câte ceva :) 

Avem timp pentru toate 

Am învățat asta când m-a lovit norocul în moalele capului și mi-a schimbat viața total. Când mă gândesc la cât de agitată eram pe vremuri, mă ia durerea de cap. Voiam să fac totul azi, repede, fără ajutor și cu minim de costuri. Acum am învățat să evaluez lucrurile cu mai multă atenție și să îmi dau timp. Am făcut un curs de cofetărie la începutul anului, unde fiecare prăjitură are timpul ei. Nu poți grăbi procedeele și clar nu poți avea rezultate bune furând minute ici și colo. Apoi am început să aplic aceeași filosofie și în viață. Fiecare lucru are timpul lui. Și nu e musai să le facem pe toate. Unele lucruri pot fi refuzate și punct. Fără explicații. Cum ma învăța un psiholog pe vremea când eram mai mică și mai toantă, e ok să spui NU și e la fel de ok să nu dai explicații pentru răspunsul tău.

Nu există mâine 

E ușor legat de paragraful anterior, pentru că se referă la a spune NU și la a fi sinceră cu mine și cu alții. În ultima vreme tot ce las pe mâine nu se mai face deloc pentru că mâine îmi va aduce alte și alte noi lucruri de făcut.Așa că de acum o să fiu mai sinceră și o să spun nu pot. E mai curajos decât las pe mâine, care mâine va fi mereu o altă zi, niciodată azi. E ceva gen iarna nu-i ca vara, dar e descoperită de mine, deci e cool.

Oamenii nu se schimbă, doar că obosesc să se mai prefacă

Am avut valuri și valuri de prieteni diverși în ultimii 15 ani. Și mereu după o anumită perioadă de timp (în medie 3 ani), oamenii cu care intram în contact deveneau oarecum altfel. O vreme am crezut că ne schimbăm cu timpul. Acum încep să fiu sigură că nu se schimbă nimeni. Doar înțelegem că n-are rost să te chinui să fii ceva ce nu ești și începem să fim noi înșine. Uneori e un dezastru, dar și când e de bine rămâi extrem de fascinat. Am câteva exemple în minte, dar le păstrez pentru mine. Toți avem de fapt astfel de exemple. Bucurați-vă mai mult de oamenii sinceri, chiar dacă sunt niște ghimpi în coaste uneori. 

Singurătatea e o alegere

Ne naștem singuri, murim singuri e un clișeu. Singurătatea e o alegere. Nu mă refer la relații, căsnicii și altele din același pachet, ci la a avea prieteni și a fi comunicativ. Am văzut mulți oameni care se mândresc cu singurătatea lor, care se transformă, conștient sau nu, în martiri ai singurătății. E o alegere, nu un dat. Poți alege să comunici cu oamenii, să îi găsești pe aceia care ți se potrivesc și cu care poți să legi prietenii. Nu e musai să te tot găsească mereu alții pe tine. Nu cred că a trăi singur ține de Soartă. 

Fericirea nu vine de la alții 

Sunt o egoistă fără leac, știu, dar chiar nu cred că fiind nefericită vor avea hrană, medicamente și jucării copiii din Africa. Fericirea mea vine de la mine, de la ceea ce aleg eu să îmi ofer. Dacă o să tot fac compromisuri cu mine însămi ca să zâmbească mama, prietena sau colega de bancă de la grădiniță, nu o să fiu fericită cu zâmbetul ei, iar cu vremea nici ceilalți nu se vor simți prea bine. Doar oamenii fericiți pot aduce cu adevărat fericire celorlalți. Cei care se tot sacrifică pentru multe și închipuite motive pierd timp și risipesc energie cu care chiar ar putea construi zâmbete sincere. 

Greșelile mele sunt dovada faptului că nu stau pe loc 

Suntem învățați de mici să ne concentrăm pe rezultate și să ignorăm deseori experiența acumulată. De multe ori rezultatele bune vin din decizii de moment, pe care apoi nu le mai luăm în seamă, și învățăm prea puține din aceste întâmplări fericite. Între timp am reușit să îmi accept greșelile, care m-au învățat mai multe decât reușitele. Nu mă bucur când greșesc, dar cu siguranță nu mai am sentimente de vinovăție, nu mă mai gândesc la cât am fost de proastă. Folosesc ceea ce am învățat greșind ca să descopăr lucruri noi. Pe asta nu am descoperit-o la cursul de cofetărie, acolo se aruncă tot ceea ce nu iese bine. În viață majoritatea rezultatelor greșite se pot recicla, spre norocul nostru. 

Și acum că pornesc spre marele 30 pot spune cu mâna pe inimă că nu sunt gata și că nu am crescut suficient. Dar sunt liniștită știind că nu e musai să am toate răspunsurile. Și mai știu că mai e atâta drum în față de parcurs, că e musai să dozez energia ca să ajung la destinație. Până la o nouă idee de scris pe blog, spor la sarmale, citit, frământat, văzut filme, băut cafea și ciocolată caldă, vizitat prieteni, sau oricare altă activitate care vă face fericiți.

Imagini ușor scoase din context

Când vezi o lume de la distanță, prin filtrul lui Facebook, anume creat să distorsioneze o realitate și așa strâmbă, începi să ai niște imagini neclare și să îți apară în minte tot felul de semne de întrebare. Sunt situații fără legătură, dar care odată ajunse în online încep să pară legate între ele mai mult decât ne-am dori. 

• Raed Arafat salvează vieți. Prin SMURD, prin telefoane, prin intervenții. Și ni se pare cool. Atât de cool că nu ne mai revoltăm că e nevoie să se dea telefoane pentru ca un pacient să fie tratat bine. Andrei a murit în Spitalul din Curtea de Argeș din cauza refuzului unui medic de a-și recunoaște incompetența. Dacă Raed Arafat ar fi sunat, poate că Andrei ar fi trăit și azi. Dar avem un Arafat și sute de mii de pacienți. Mi se pare însă că soluția societății e să aducă mai mulți Arafat la o adică, în loc să îi oblige pe medici să își trateze pacienții cu respect. 
• Niște părinți angajează detectivi să le urmărească odraslele prin oraș. Ca să nu mai cheltuie copiii banii de meditații la păcănele. Iar societatea e mândră că a găsit în detectivi soluția pentru niște politicieni corupți, care au distrus un sistem de învățământ extrem de valoros. Asta pentru că e mai simplu să dai vina pe alții, în loc să vezi eșecul personal și să accepți că la coruperea sistemului ai contribuit și tu când ai decis că trebuie să faci orice pentru a avea un copil de 10. Și prin orice ai înțeles cadouri, atenții, bani și altele. 
• Ziariști cu minte multă aleg să scrie despre politica internațională și despre strategiile antiterorism, în vreme ce țara lor, secată de orice vis și speranță, zace în mocirlă. Pentru că e mai ușor să traduci o știre de la CNN decât să faci teren sau să documentezi o anchetă. Uneori am impresia că nu se salvează ceea ce se poate salva doar pentru că e mai ușor să plângi mortul decât să îngrijești bolnavul. Se vede în campaniile mereu pornite împotriva unui ceva înfăptuit, nu împotriva unui proiect. Roșia Montană e o excepție, din păcate, nu o regulă. 
• Mă îngrozește faptul că întâlnesc destul de des în spațiul public ideea aducerii celor de sus jos. Ridicarea de jos nu intră în discuție. E suficient să fim toți o apă și un pământ. Sărăcia e oarecum privită cu nostalgie, se vede în toate amintirile despre cozile la banane, carne și ouă. Singurul motiv pentru care oamenii nu sunt mulțumiți azi e că alții au, nu că ei au lipsuri. Și nu pot să nu mă întreb de ce.
• Atâtea cazuri fac vâlvă pe net o săptămână, două, trei, o lună. După un an nu revine nimeni să vadă ce s-a schimbat, pentru că e greu să faci știre din nimic. Nici un mort nu a schimbat complet politica de administrare a unui spital, nici un eșec nu a schimbat managementul unei școli, nici un accident nu a schimbat fundamental o lege. E suficient să mai cadă câte un ministru sau un Guvern. Vinovații adevărați se lăfăie în aceleași scaune (că nu din cauza Guvernului pacienții nu sunt transferați la timp în centre mai mari). 
• Am fost în România la sfârșitul săptămânii trecute și am văzut mai multe Breaking News într-o zi decât văd în tot restul anului. Populația e terorizată cu nimicuri, împietrită de frica unor lucruri de cele mai multe ori prea puțin adevărate. Problemele rămân îngropate adânc în uitare. Scria cineva zilele trecute pe net ca o soluție ar fi la cumpărătorii de publicitate, care ar putea dicta un nou trend alegând să nu mai plătească senzaționalul, prostul gust și dezinformarea. E încă un exemplu de snobism și prefăcătorie.
• ProTV face un reportaj despre școala românească. Se comentează aprig și se ia apărarea cadrelor didactice slab pregătite cu argumentul: tinerii de azi nu mai învață. Eu văd o legătură vagă pe undeva, dar nu știu exact de ce efectul a devenit cauză, iar cauza efect. Uniformizarea, generalizarea, etichetarea sunt astăzi mai prezente ca oricând într-o societate care îl plânge pe Vadim Tudor, dar nu pentru poezia lui, ci pentru că e absent din platou de la Capatos. 
• Mulți tineri care vorbesc azi româna cu intermitențe au impresia că ceea ce funcționează în Suedia, Statele Unite sau Germania poate funcționa și la noi. Și în timp ce se implementează modelul extern, e musai să se poarte ie, să se mănânce sarmale și să se pună tricolor la poza de profil, ca să nu ne pierdem identitatea națională. 

O să mai adaug la listă, pentru că Facebook produce neîntrerupt astfel de imagini. Poate că nu e chiar așa, dar așa le văd eu de la distanță. Și mă întreb unde e scurtcircuitul. La mine, la Facebook sau în altă parte?

Weekend in 100 de cuvinte

Cenușiu, negocieri, cafea cu lapte, cald, surprize, salsa, revedere, poze, povești, școală, zâmbete, flori, pantofi, amintiri, mămăligă, sarmale, filme, prieteni, minuni, vin, Niță, catalog, ploaie, plimbări, bomboane, rahat, cărți, jocuri, căutări, frig, dovleac copt, mesaje, Facebook, nervi, imagini, știri, uniformizare, Cinzano, zahăr, ceai, fundița de la Coca Cola, pesimism, breaking news, flori de sânziene, pandantiv, piață, supermarket, somn, relaxare, murături, ciocolată, pufarine, colivă, politică, copii, oboseală, baltă, bârfă, troli, jocuri, porc de Guineea, fuste, rochii, câini, foc în sobă, lemne, cartofi, globulețe, răutate, Jocurile Foamei, Guvern, taxe, dulceață de gutui, ceai, zacuscă, tabletă, dentist, gramatică, fugă, lașitate, trecut, sentimente. Contrast.

Istoria sacrificiului

Încercând să înțeleg lumea conspirațiilor în care se vorbește mult despre lasă că știm noi mai bine cum stă treaba, încerc să mă prind cât e fantezie, cât e realitate economică și cât e dramă pentru rating, unici, tiraj, voturi și alte avantaje imediate sau ulterioare. 

Am trăit istoric cu ghilimele de atâtea ori că nu mai știu nici eu când o să mai conteze și prezentul banal, ăla pe care îl vor căuta cu patos și extaz niște arheologi peste 2000 de ani, săpat în vreo oală pictată pe la Horezu. Am asistat la episodul istoric al intrării în NATO, dar și la înțelegerea contextului istoric al Uniunii Europene, am văzut istoria făcută de protestele din piețele micilor mari orașe românești și tot istoric votez în diverse tururi de scrutin pentru niște schimbări de guverne la fel de istorice. Și cu gândul că am făcut istorie mă întreb dacă este oare suficient ca să nu îmi mai pese de un prezent oarecum precar, dacă judecăm situația în ansamblu și nu pe diverse niveluri de trai. 

Istoria pe care o facem azi îmi pare oarecum nesemnificativă în raport cu prezentul și realitatea imediată. Deja copiii și nepoții nu mi se mai par sub nicio formă un motiv al veșnicului sacrificiu pentru ca mâine să le fie lor mai bine. Pentru că placa asta cu istoria ar fi trebuit să își piardă demult valoarea. Azi suntem destul de maturi să înțelegem că sacrificiul nu mai reprezintă o opțiune. Urmăresc de pe Facebook o schimbare de Guvern, o numire de Guvern nou și multe comentarii pro și/sau contra. Multe sunt la limita logicii, altele, fac haz de necaz, pentru că umorul negru e tot ce cred unii că le-a mai rămas (Altele sunt complet lipsite de umor, dar nu vreau să deraez). Asistăm la schimbarea istoriei, ni se șoptește iar în cască, iar noi o luăm în derâdere, că atât putem. Și nu pot să nu mă întreb, printre atâția oameni mari, câți sesizează măcar ridicolul acestei situații, în care toți devenim niște importanți piloni ai istoriei naționale, în vreme ce râdem și ne amuzâm pe seama noastră, ca niște filosofi îmbătați cu băutură de contrabandă care continuă să bea la nesfârșit doar pentru a evita durerea de cap de după. 

M-am gândit la sacrificiul național despre care suntem învățați la școală, mai mult printr-o înșiruire de domnitori decât printr-o analiză concretă a faptelor istorice. M-am gândit la argumentele coloniei moderne despre care ni se vorbește pe Facebook. M-am gândit la imperii și apoi la supraviețuire și iar m-am întrebat dacă mai vede cineva ridicolul unui popor desculț, vândut de propria lui familie, care umblă din poartă în poartă și cere de mâncare, pentru că munca îl umilește. E un popor cu burta goală, mandru de libertatea lui și de arborele genealogic, care nu înțelege că foamea te leagă cu lanțuri mai grele decât munca la stăpân. Am vizitat câteva nații trăite sute de ani sub ocupație Habsburgică. Și-au păstrat limba, își spun istoria, își trăiesc viața. Nu au supraviețuit atunci dar trăiesc și azi. Românii au supraviețuit și încep să mă întreb care este de fapt sensul supraviețuirii la nivel de nație? Cât trebuie să lupți și cu cine pentru a privi spre mâine cu fruntea sus? E valabilă morala individului atunci când se vorbește de națiuni? E preferabil veșnicul sacrificiu compromisului? 

Ne luăm în derâdere și ne blamăm propria țară, aceeași de care suntem atât de mândri. Și remarc același ridicol al celor care, mândri că sunt români, sunt scârbiți de România. Și apoi mă gândesc la cei ce plâng neputința altora pentru că doar așa nu trebuie să o plângă pe a lor. Țara suntem noi. De oriunde, chiar dacă nu vrem să ne întoarcem acasă. Sacrificiul țării e sacrificiul nostru și eu nu mai vreau să sacrific nimic pentru mâine. Nu vreau să mai cresc o generație în cultul sacrificiului. Pentru că sacrificiul nu e evoluție. 

Am scris acest articol pentru că am văzut-o pe Liliana într-un reportaj la ProTV și am simțit valoarea sacrificiului unei nații. Și i-am văzut pe profesoara ei de engleză și pe învățătorul ei. Și nu mi-e silă de România, dar mi-e silă de toți cei care au permis cu o notă, un examen trecut sau o ștampilă pusă pe diplomele celor doi ca această situație să aibă loc.

Întâi despre un om enervant de interesant. Apoi despre oportuniști, neîmpliniți și alte lighioane

Am o prietenă pe Facebook puțin visătoare, dar în același timp cu picioarele pe pământ, care iubește copiii și e vegetariană pentru ea, nu pentru a-i convinge pe alții că sunt niște barbari nenorociți și fără inimă. Ea protestează pentru o țară mai bună, cu spitale, școli și oameni decenți. Dar nu se mulțumește să fâlfâie o pancartă prin piețe, face voluntariat, înveselește copii bolnavi și promovează lucruri frumoase în online (lucruri frumoase care nu sunt pisici). Recunosc că uneori mă plictisește pozitivismul ei, deși sunt o optimistă. Pe cuvânt că ea călărește ponei roz câteodată și e enervantă din cauza asta, dar în același timp îmi dă aripi în unele zile, cum nu ar face 10 RedBull. Și o admir pentru că ea crede în ceva și merge pe strada ei fără să se agite prea tare că nu o place unul saul altul. 

Vă povestesc despre ea ca să înțelegeți că îmi dau seama că sunt și oameni plini de bunăvoință în Stradă zilele astea, nu am niciun alt motiv.

Am remaract însă că pe lângă acești oameni care vor un mai bine, definit sau nu, există o întreagă adunătură de târâturi periculoase care profită de haos ca să își spele imaginea și/sau să obțină niște foloase mai târziu, pe principiul nu se știe niciodată. 

Un prim exemplu sunt acele persoane care până ieri nu aveau loc în politica mare și aducătoare de bani, dar care au vizat multă vreme diverse funcții. Din cauza corupției, a nepotismului și a altor mici sau mari cauze (cum ar fi propria incompetență, veșnic nerecunoscută pentru că e mai simplu să dai vina pe corupți), acești oameni au fost mai mereu la limita dintre om politic și lingău oportunist, gata să dea oricărui politican o mână de ajutor pentru un venit substanțial sau simbolic. Ieri ar fi făcut pact cu diavolul pentru un post pe vreo lista și ar fi semnat cu orice partid pentru o funcție de consilier local sau deputat. Unii chiar au candidat pe liste de partid, dar pe locuri neeligibile. Alții nici norocul ăsta nu l-au avut și au fost nevoiți să se mulțumească cu un contrăcțel, cu un eveniment, cu ceva mai la limita vizibilității. Mai un elogiu, mai o limbă în fund și niște mici servicii au făcut ca aceste persoane să supraviețuiască în hățișul politicii, mai mult la nivel local decât național. Azi îi vezi în fruntea protestatarilor, înverșunați pe Facebook împotriva întregii clase politice, cu tot cu partidele și cu politicienii care din milă sau de nevoie i-au luat în echipă la alegerile din anii anteriori. Acești oameni sunt plini de resentimente, lupta din motivații personale, mânați de ura față de unul și altul care le-au refuzat intrarea la masa cu bunătăți. Mulți au idei bune, dar vor lucra întotdeauna folosind același mecanism vechi, pentru că doar pe ăsta îl știu. Ei nu vor să schimbe ceea ce Strada numește sistem, ci doar vor să fie ei acolo în frunte (cam cum erau porcii în Ferma Animalelor), să fie ei șefi, să aibă loc să îi umilească pe toți ăia care mai ieri le trânteau ușa în nas. 

Altă categorie care îmi pare să își bată joc de inteligența mea este alcătuiră din ONGiști. Nu sunt un cunoscător al domeniului în profunzime, dar nu pot să nu observ că majoritatea organizațiilor mari, care beneficiază de un buget considerabil și de vizibilitate sunt furnizori de numere și de rapoarte, un fel de instituții de statistică independente. Se bat cu cărămida în țâțe că au luptat cu clasa politică. Personal, nu găsesc nimic combatant în 60% dintre politicieni au luat mită. Asta puteam să ghicim și noi, nu aveam nevoie să obții tu trei finanțări dintre care două europene ca să ne dai peste nas cu cifre. Atenție! Nu vorbesc aici de acele fundații și organizații care organizează acțiuni concrete pentru diverse categorii sociale și din care nu am văzut prea multe să aibă reprezentanți la negocierile cu Președintele. Oamenii care muncesc să schimbe ceva în bine și-au văzut liniștiți de trabă sau au rămas în umbră. Au ieșit în schimb în față aceleași nume care se ocupă mai mult cu propaganda și cu numirea sistemului principal vinovat, pentru că, reiau o idee mai veche, toți e un nimeni la plural, pentru că acuzându-i pe toți nu condamni în fapt pe nimeni și toată lumea trăiește fericită până la alegerile viitoare. Și ar mai fi ONG-urile ale căror reprezentanți fac deseori pacturi cu politicieni și cu partide pentru bani și/sau funcții (și din care de una pot spune sigur că a fost prezentă la negocierea de ieri. Nu spun că și reprezentantul de acum a făcut înțelegeri, spun doar că e un ONG cu tradiții în acest sens). 

Și ar mai fi ziariștii care s-au asociat cauzei, unii direct în piață, alții pe Facebook. Nu vorbesc de nume care au urlat din toți rărunchii ani de zile că anumiți politiceni sunt o rușine și le-au spus și numele. Vorbesc de ziariștii care au pupat funduri de politicieni, le-au publicat articole nemarcate ca publicitare și au înălțat laude mult iubiților conducători, iar azi urlă că trebuie să implementăm schimbarea cât mai repede. Oameni care ani de zile s-au șters la fund cu orice cod deontologic, care au servit interesele partidelor plătitoare de contracte publicitare, ascunzând fapte și scoțând din context idei și declarații pentru a mânji cu noroi adversari politici, fac astăzi elogii protestatarilor cu același exces de zel, mândri fiind că respiră același aer cu așa o generație eliberatoare. Sunt ziariștii care speră să rămână în cărți, care nu vor să supere niște potențiali noi lideri. Unii numesc asta o schimbare de viziune, eu numesc asta oportunism, pentru că un ziarist ar trebui să rămână obiectiv, să fie gata să critice și excesele Străzii atunci când acestea se întâmplă. 

Eu nu văd revolta din piață, că nu sunt acolo. Văd revolta pe Facebook, despre care mi s-a spus că e ușor exagerată și că nu reflectă exact realitatea. Îmi imaginez că e așa, pentru că văd multe persoane scriind și venind cu idei, deși nu au spus nimic despre experiențele din piață (pentru că nu au fost acolo). Văd oameni gata doar să profite de pe urma altora, peste tot. Mai văd și postaci, mesaje confuze, unele chiar idioate și la limita logicii, și mi-e foarte greu să delimitez Strada de manipulatori. Văd multă confuzie și toate aceste lighioane descrise mai sus gata să preia greul, să se sacrifice pentru o clasa politică nouă și sănătoasă, deși nici ei nu au citit în viața lor Codul Fiscal, Codul Penal, Constituția sau alte acte importante care să permită o înțelegere mai clară a politicii și a mecanismelor. Văd apoi oameni care cer 10% din PIB pentru Sănătate, dar nu înțeleg că nici tot PIBul nu ar schimba nimic, atâta vreme cât legea sănătății permite scurgerea banilor în buzunare larg deschise, cât legea nu prevede specializarea continuă a cadrelor și, mai ales, atâta vreme cât 70% din personalul medical nu consideră că are nimic de îmbunătățit și că sunt ceilalți cei care ar trebui să se schimbe, să învețe mai mult, să fie mai binevoitori. Iar ăsta era doar un exemplu, care să arate că într-o oarecare măsură Strada nu are nici ea o viziune pe termen lung, ci doar pentru azi și mâine. Motivează că vrea un viitor mai bun pentru copiii ei (încă nenăscuți în multe cazuri), dar cere decizii pentru azi și mâine, nu pentru următorii 20-30 de ani. Iar lipsa viziunii și a liderilor permite oportuniștilor să își spună poezia și să câștige adepți, le dă posibilitatea acestor viermi mereu târându-se în fața oricui le poate furniza bunăstare să se remarce și să reprezinte niște oameni cu care nu au nicio asemănare.  Despre conspiraționiști nu zic nimic, că își trimit OZN-urile să mă răpească.

Vreau să precizez că am lucrat pentru un politician social democrat, am văzut cum funcționează încrengăturile legislative și cât se muncește pentru a schimba o simplă lege care în fapt nu afectează cu nimic bugetul nimănui, dar scutește de umilințe niște oameni. Am mai văzut și cât de fină e linia dintre cinste și compromis și am înțeles că e plină lumea de pupincuriști, chiar și acolo unde nu îi cere nimeni. Astea ca să nu mai existe discuții că părtinesc un partid sau altul sau că am mintea încețoșată de doctrine de stânga sau de dreapta.

Revendicările mele. Către Strada

Dragă Strada, 

Nu te susțin pentru că nu sunt de acord cu ieșitul în stradă înainte să fi eliminat toate celelalte posibilități. Și mai ești și ușor dezlânată și fără discernământ. Ești un amalgam de oameni care au impresia că reprezintă o generație, dar suntem cam de aceeași vârstă și pe mine nu mă reprezinți. Urli că nu ești numere, când în esență ești un procent. Un procent care în momentul ăsta abia ar intra în Parlament, dacă absolut toți ăia care te susțin pe Facebook te și votează. Și mă enervează că ocupi spațiul public, în vreme ce evenimente importante trec neobservate. Așa că am și eu revendicările mele:

1. Azi am primit o lecție de viață de la o femeie pe care nici măcar nu o cunosc. Nu o să fie nimeni niciodată acolo să te bată pe umăr să îți spună că greșești. Cine îți va vedea greșeala o va arăta și altora cu degetul, ca să îți urle alții în urechi că ai greșit, ca să te certe un cor, nu doar o voce. Revendicare: Strada, mai uită-te o dată peste ceea ce ai făcut până acum să vezi dacă ții drumul drept. 

2. Deasupra unui accident care ar fi trebuit tratat cu responsabilitate și respect s-au adunat vulturii, asta după ce deja hienele au sfâșiat tot ce se putea. Au venit și dreapta și stânga: unii să obțină o demisie, alții să arate cum au profitat hienele, profitând la rândul lor pentru a mai smulge 2 procente în sondaje, plângându-ți de milă. Revendicare: Strada, scutură-te de mesaje politice și de manipulatori, dacă vrei să te ia toată lumea în serios.

3. Sunteți niște copii, ca mine, ca prietenul meu Niță care de 10 ani își caută loc de muncă. E normal să te revolți, nu e normal să te lupți singur cu lumea. Revendicare: Strada, cere ajutor! Sunt atâția adulți în jur care gândesc limpede, dar care nu știu ce să creadă despre tine, văzându-te atât de dezorientată.

4. Aveam 3 ani la Revoluție și tot ce știu e de la televizor. Dar tu nu te comportați ca în 1989, ci ca la Bobâlna. Revendicare: Strada, organizează-te că te lupți cu 3 mesaje făcute pe genunchi împotriva unora cu milioane de unici lipiți de televizoare. 

5. Biserica e plină de bube, dar nu poți cere preoților pe care îi blamezi de o viață să vină să îți facă veșnica pomenire ca și cum până ieri le spuneai săru-mâna sau măcar îi tratai ca pe egali. Ori nu ai nevoie de Biserica în țara ta, ori ai nevoie de ei să îți facă slujbe. Revendicare: Strada, lasă Biserica, lasă diversiunile! Ori te lupți cu unii, ori cu alții! Ține minte că Biserica a rezistat și tătarilor, și turcilor, și rușilor, și comuniștilor, și corupției. Nu risipi energie! 

6. Țara nu e multinațională decât dacă definim clar cine sunt africanii și chinezii care lucrează pentru noi. Și dacă acționarii acceptă să plătească salarii pentru câteva milioane de angajați neproductivi și ajutoare pentru părinții pensionari, pentru copii, pentru persoane defavorizate. Până atunci însă, hai să gândim limpede. Roma nu s-a construit într-o zi, nu o să construiască nimeni până la Crăciun o țară nouă, cu spitale, cantine, școli și grădinițe. Revendicare: Strada, ai răbdare! Nu o băga pe aia cu așteptarea de 26 de ani, că media ta de vârstă e sub 40, iar la 14 ani te cam durea-n cur de Parlament și de politicieni. Dacă te durea învățai pe bune la Cultură civică și acum nu mai propuneai bloggeri și cântăreți să te reprezinte în Guvern și Parlament doar pentru că nu sunt membri de partid.

7. Democrația înseamnă multe lucruri, nu doar spun ce vreau, când vreau și cum vreau. Nu toți politicienii sunt la fel. Pe tine te supără etichetele, și pe mine. Revendicare: Strada, dacă te deranjează, renunță să mai practici etichetarea. Alege niște nume și începe să vorbești despre ele, nu despre toți. 

8. Am văzut reportajul de la Digi24 de aseara. Nu am înțeles dacă televiziunea aia te sprijină sau te ia la mișto. Revendicare: Dacă te reprezintă fata aia care nu avea un răspuns clar la întrebarea de ce ești aici, du-te acasă! Spiritul de turmă nu înseamnă revoluție. Iar România pe locul 7 în Europa nu e motiv de ieșit în stradă, oricum. (ca idee, Belgia e pe 7; Italia, Spania, Marea Britanie și Franța nu sunt în top 7).

9. Franklin D. Roosevelt se lăuda că a fost rudă cu 11 președinți americani și cu Regina Angliei. A stat 4 mandate la Casa Albă, într-o țară în care Republicanii și Democrații fac jocurile de 200 de ani. Revendicare: Nu mai compara România cu alte țări decât dacă știi exact despre ce vorbești. 

10. România are cam 45% populație rurală. Jumătate dintre români nu au venituri stabile pentru că nu au locuri de muncă, unii pentru că nu găsesc, alții pentru că nu au chef de muncă. Aproximativ 6% din populația țării este reprezentată de semi-analfabeți, oameni care au dificultăți la citire și scriere. Din ei, 150.000 nu știu să scrie deloc. De la voi de acolo din capitală provincia se vede doar din drum spre mare sau spre Valea Prahovei, dar ea există și pe ea tehnocrația nu o reprezintă, așa cum nu o reprezintă nici politicienii actuali. Pentru simplul motiv că nici unii, nici alții nu vor să își amintească de existența ei. Dacă în loc de ai partidelor, îi puneți pe ai străzii, schimbați doar componența unui aparat disfuncțional. Revendicare: Vreau o stradă care să lupte pentru ai tuturor! 

11. În orașul meu tocmai ce au terminat de reconstruit un parc. Din spațiu verde, flori, plante și granit (asta e pentru Mișu), au rămas doar betoane și pavele. Niciun ziarist nu a scris înainte să se voteze proiectul sau să înceapă lucrarea despre ce va fi însemnat de fapt acel proiect de regenerare urbană. În general, cetățenii habar nu au ce votează Consiliul Local pentru că nu merg la ședințe, unii nici nu știu că sunt publice. Revendicare: Strada, începi cu revoluția din propria grădină. Nu poți schimba o clasă politică în câteva luni, dar poți împiedica aceste proiecte fantomă care sug într-un an mai mulți bani decât mita lui Vanghelie. Orice parc poate fi Roșia Montană, dacă urmărești evenimentele.

12. Cetățenii pot propune legi, pot crea ONG uri, pot cere și obține finanțări pentru proiecte. Un cetățean informat nu schimbă nimic. Dar 60.000 de cetățeni informați gata să folosească legea în folosul lor pot schimba mai mult decât un premier. Am citit azi că ar fi bine ca 4 ani niște oameni să se sacrifice să conducă țara. Din anul 5 presupun că revine PSD, sau PNL, sau PMP, sau UNPR, sau cine o mai fi. Nu ne trebuie o clasă politică nouă, ci o viziune nouă. Oamenii noi vor fi obligați să funcționeze după aceleași legi șubrede care au permis existența corupției. Revendicare: Strada, cere legi corecte și metodologii clare, iar dacă politicienii nu te ascultă, propune-le tu! E nevoie de 100.000 de semnături pentru a propune o lege. Cu anumite condiții de proveniență a semnatarilor, dar se poate face, dacă tu ai deja 60% dintre românii necesari dispuși să iasă în stradă. E dreptul cetățeanului prevăzut în Constituție și pe vremuri exista și o lege în privința asta, L 189/1999, republicată în 2004. E nevoie de niște ONG uri ca să meargă și mai repede, dacă te grăbești.

Doar niște reacții exagerate la multe comentarii idioate

Toți sunt de vină, toți polițiștii sunt corupți, politicienii sunt corupți (toți, se înțelege), toți medicii sunt incompetenți și șpăgari, toata România e o mizerie. TOT înseamnă nimic. Toți sunt la fel înseamnă de fapt că niciunul nu poate fi tras la răspundere, că de fapt nimeni nu e vinovat.

Asta e Romania in care traim. Dupa aproape 26 de ani de pseudo-democratie oamenii mor pe strazi in accidente, in spitale nebagati in seama, la locul de munca , in cluburi , la mare, la munte.... Mor dimineata , la pranz si seara. Mii de oameni carora nu trebuia sa le vina sfarsitul. Asta e Romania in care traim. O Romanie a haosului in care nu vrem, nu putem sau nu stim ce sa facem sa nu mai moara oameni pe care ii iubim

sunt sigur ca daca atunci cand se fac alegeri, alegatorii vor avea cel putin 10 clase, cu siguranta incidente ca acesta nu se vor mai intampla. Cel putin atunci, alegatorii care nu au idee pe cine aleg, nu mai se apropie de o urna de vot si hotii care conduc tara asta de 25 de ani, cu siguranta nu vor mai ajunge la putere. Si cu siguranta atunci, oameni capabili ne vor conduce. Daca nu schimbam odata si odata clasa conducatoare, evenimente ca acesta se vor intampla mereu si mereu si "spaga" mereu va fi la putere. Dati-mi in cap pt aceste randuri... dar acesta este purul adevar. Si daca cei care cred in aceste randuri le vor distribui, sunt sigur ca ROMANIA se va schimba enorm de mult   

Sunt două dintre miile de comentarii la textele privind tragedia de vineri, din clubul Colectiv. Nu sunt singurele exemple, nu sunt o raritate. Statul, sistemul, politicul, administrația sunt toți vinovați că mor oameni înainte de vreme. NU! Statul e o noțiune, o idee, Statul nu face nimic, nu omoară, nu salvează, nu taie și nu face bugete. Statul nu poate fi vinovat pentru că el nu are cap, mâini, picioare, voință criminală. Statul are oameni. Oamenii sunt vinovați. Dar, cum mai spune cineva tot pe net:

Să înțeleg că prin teoria conspirației vrei să "speli" imaginea cuiva!
Toți sunt de vină cu sau fără un complot. La pușcărie toți! 

Care toți? Toți politicienii care ce? Toți funcționarii publici care...? Toți administratorii de cluburi? Sau toți reprezentanții ISU care dau avize? Sau toți medicii? Care toți? Înțelege cineva că toți e varianta frumos cosmetizată pentru nimeni?

E un mare și frumos nimeni pentru că mai e un nimeni mai mic. Nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru că nu există nimeni care să îl expună public. Șpaga și corupția nu pot fi considerate vinovate. Ele nu sunt oameni, nu dau avize, nu organizează evenimente, nu aprind artificii în spații mici, nu găzduiesc sute de oameni într-o încăpere de câțiva metri pătrați cu o singură ușă. Nu fac legi, nu închid și deschid baruri și cluburi și sigur nu fac profit.

Moartea ne unește și ne desparte în același timp. Ne întoarce pe unii împotriva celorlalți cu aceeași viteză cu care naște solidaritate și ne aduce tuturor în gând aceeași veșnică întrebare: De ce? De ce el/ea? De ce mie?

Morțile de vineri seară au împărțit lumea în tabere pe care nici cea mai sofisticată minte de romancier nu le-ar putea crea în condiții normale. Și la început am fost tentată să caut un vinovat, pentru că atunci când mor 30 de oameni arși de vii De ce? nu mai e de ajuns ca să calmeze frustrarea și să dea drumul lacrimilor. Și am cautat un vinovat peste tot, dar adevărul e că vinovatul nu e de găsit nicăieri. Pentru că el nu există. Sau pentru că noi, aștia mici, nu știm unde să îl căutăm.  Pentru că vinovatul nu poate fi o noțiune.

Mai mult decât moartea în sine m-au îngrozit însă oamenii care i-au rămas în urmă și care comentează pe net:

V-a tras-o Dumnezeu chiar de halloween-ul vostru satanic ! Asa va trebuie ! Doliu pentru cine ? Pentru niste golani copiatori ai mizeriilor americane? Sa fim seriosi... V-a blestemat Dumnezeu chiar de Halloween ! 

Să mergi pe stradă si să auzi: "Ce faceti rockerilor? O ardeti prin colectiv?" Să stai in ratb, să auzi : " Nu sta mă lângă ăia că luăm dracu foc"Imi retrag cuvintele, imbecilitatea si incultura e putin spus..e lipsă de umanitate..avem prieteni morți..prieteni in spitale, in comă indusă..respirând prin aparate..si voi spuneti că au meritat-o? Că e mai bine, că "s-a curățat țara"? Aveti tupeul sa spuneti că acel copil de 14 ani a meritat să nu mai ajungă acasă? Stiti care e diferenta dintre noi si voi? Dacă tragedia se intampla intr-un club de manele..eu tot mergeam sa aprind o lumânare.

Daca pentru 200 sute de persoane sunt spitalele pline intr-o capitala europeana, e grav! Ar trebui ingrijiti in biserici ca din astea avem cu nemiluita.  

"Așteaptă-te să se întâmple un dezastru, un accident, ceva cu mulți morți. Trebuie să acopere mizeria asta cumva."
Vorbele scrise mai sus au fost auzite de jurnalistul Andrei Manțog pe data de 29 octombrie 2015, cu o zi înaintea tragediei din clubul Colectiv, de la un funcționar din Guvern, a cărui identitate nu a fost dezvăluită.

Realitatea este cu totul alta decat ne este prezentata de catre autoritati..nr real al celor decedati este cu mult mai mare de 29-30...In club se spune ca ar fi fost in jur de 300-400 de persoane..30 au decedat ,in spitale mai sunt 145 si restul au scapat teferi si nevatamati..Serios?!!! Din pacate,si o spun cu mare durere in suflet,acesti copii au fost "sacrificati"pt a distrage atentia populatiei de la marsaviile,nenorocirile si crimele pe care mai marii acestei tari le comit.

sunt peste 40 de morti ,,, am un cumnat care este pompier in Bucuresti ,,, stiu exact ce sa intamplat si cati au murit in acea noapte , se ascunde adevarul , dar va iesi la suprafata ...f , foarte trist !!!   

Cele mai multe comentarii sunt complet iraționale. Nu e un efect al traumei, ci al lipsei de educație, lipsei de informație și a unei permanente teorii a conspirației livrate în pastile mici. E și un afect al faptului că nu mai avem respect pentru moartea unei persoane, că nu putem empatiza cu familiile victimelor, că e mai important să avem dreptate, decât să lăsăm oamenii să plângă în liniște. Și apoi am găsit acest comentariu într-o postare, pe un blog: 

Ziariștii fac speculații, asta-i meseria lor, și mai ales, asta cere fișa postului trebuie să se îndoiască de orice. Mai ales de concidențe. Și mai ales de dclarațiile oficialilor.

Și acum intuiesc un vinovat, dar din păcate nu știu unde să arăt cu degetul. 

Din punctul meu de vedere, carnagiul din Colectiv e o tragedie, dar e departe de a fi o conspirație , cum se citește tot mai des azi pe net. N-am pe nimeni acolo, nu sunt afectată direct și îmi dau seama că sunt insensibilă când spun că a fost un accident. Nu s-au respectat norme legale, nu există niște norme poate, s-au închis ochii pe ici, pe colo. Cauze și cauze pentru un accident. Conspirație îi spun unii, toți sunt vinovați, spun alții. Și revenim la toți, acest nimeni la plural. 

Adevărul e că nu avem cum să știm adevărul. Și nici dacă ne este spus nu îl credem. Pentru că nu are cine să îl spună. Vinovat, vinovați sunt cei care ne-au lăsat fără oamenii în care să credem. Unii cred în Antena 3, un câine mare și fioros care păzește o democrație doar a lui. Alții cred în ProTV, un alt câine mare și fioros care în loc să păzească democrația fugărește senzaționalul, îi pune muzică tristă pe fundal și îl livrează întru creșterea ratingului. Câțiva cred în TVR, un chihuahua răsfățat, crescut în puf, care și când latră o face doar ca să își amuze stăpânii. Nu le-am dat tuturor like pe Facebook, dar e greu de crezut ca există o televiziune sau o instituție importantă de presă care să nu fie asociată cu ceva politic sau excesiv comercial. Corectați-mă dacă greșesc, dar oricine ar striga Hoțul! în media românească ar fi imediat acuzat de părtinire politică, de scriitură la comandă, de scopuri comerciale, de corupție, de interese necunoscute publicului larg. Toate știrile primesc etichete: politice, comandate, plătite. Nu există o redacție care să mai aibă credibilitate. Politicul e în toate, se vorbește în lumea opiniilor fără stăpân a internetului, de interese politice și financiare de la cel mai mic comerciant și până la marile companii. Auzim atât de des despre conspirații, comisioane, dosare, toate tocate de presă după ce au fost deja "lăsate" în spațiul public de câte o inimă binevoitoare. Și jurnaliștii iau, și scriu, și latră la televizor împreună cu oameni mai mult sau mai puțin avizați, și creează idei greșite, alimentează teoria conspirației, ne dau impresia ca toți sunt la fel și că ei se luptă cu toți.

Nu spun că o anchetă corectă și cinstită despre starea cluburilor din București ar fi salvat vieți in Colectiv, dar nu cred că ar fi făcut rău (nu consumatorilor, cel puțin). Media ar putea cere schimbarea legilor, ar putea avea explicații potrivite de oferit oamenilor, ar putea cere o anchetă serioasă și pedepsirea adevăraților vinovați. Ar putea cere sancțiuni adevărate, nu 10% tăiat din salariul unor oficiali care trăiesc din alte venituri. 10 politicieni plimbați prin platouri care comentează nu vor face diferența, doar îi vor pedepsi pe toți. Și atât. 

Ziariștii adevărați nu fac speculații, nu e meseria lor, dar nimeni nu pare să își mai amintească exact acest amănunt. Ziariștii prezintă fapte, așa cum s-au întâmplat, sau așa ar trebui. Și dacă ar fi așa am ști cine e vinovat și cine nu. Așa poate am ști câte locuri din țară sunt sigure, câți bani se duc cu adevărat către sistemul de sănătate și câți dintre ei se regăsesc în spitale și în salariile medicilor, cât de mult înseamnă 200 de răniți pentru medici care vin de acasă după câteva ore de somn, sau care sunt în gardă de ore bune, și care este nivelul la care ne clasăm la nivel european sau mondial când vine vorba de asistență medicală de urgență. Am văzut declarații ale multor miniștri, dar prea puține fețe de specialiști care să explice ce s-a întâmplat de fapt în clubul acela. Nu am înțeles de ce, pentru că majoritatea miniștrilor sunt specialiști doar în politică românească. Sunt niște oameni care recită cifre și fac declarații învățate pe de rost. Ne place să-i vedem vorbind, dau senzația că sunt implicați, că iau măsuri (e o expresie care ar trebui interzisă, pe cuvânt). Și lor le place să se vadă la televizor, cred. Probabil că suntem printre tările cu cel mai mare număr de ore de prezențe la televizor pe cap de politician din lume, dacă s-ar face un astfel de top. 

Ce am scris aici e un fel de revoltă nedefinită și personală împotriva tuturor celor care scriu la comandă, care îngroapă subicete din motive politice, care nu separă partea comercială de cea editorială din redacții. E o revoltă împotriva unei lumi pentru care "toți la pușcărie" e soluția. E o revoltă împotriva unor oameni care dau vina pe Biserică acum când nu au motive și nu o fac atunci când e cazul. 

Ziariștii nu trăiesc confortabil. Meseria lor e să care camera, microfonul, pixul și nimeni nu are dreptul să se revolte că fac asta în loc să salveze victime din foc. Aceste rânduri sunt o revoltă împotriva ideii că jurnalismul e o meserie ingrată, împotriva ideii de speculație, împotriva faptului că un jurnalist nu poate face nimic fără să se gândească la consecințele nefericite pe care acțiunea lui le poate avea asupra companiei pentru care lucrează: șantaj, tăierea contractelor de publicitate etc.

Media nu trebuie să fie o mașină de spălat creiere, nu trebuie să fie locul unde vedem cadavre arse la televizor, nu trebuie să fie locul în care politicienii își justifică viața, salariul și incompetențele. 

Vinovat pentru orice tragedie din țara asta e cel care a pus lanțuri presei, permițându-i doar să vândă laude pentru supraviețuire. Pentru că doar într-o țară în care presa nu are voie să semnaleze nimic merge și-așa. Pentru că presa care depinde de mila și bunăvoința unor politicieni corupți nu poate semnala nereguli. Pentru că presa nu trebuie să fie despre osanale și justificări.