Dileme

Mi-e teama de necunoscut, mai mult decat mi-e teama de mine insami. Si de mine mi-este foarte frica... Poate ca m-am obisnuit cu obisnuinta. Zile rele, zile bune, ne obisnuim cu ele si gata. Nu mai vrem schimbare. Si cand nu mai poti ramane in cuibul asta al monotoniei trebuie sa schimbi ceva. Si aici vine necunoscutul, cu tentaculele sale lipicioase. Si gata buna dispozitie, si gata cu zambetul tamp de pe fata. Incepe stresul si necunoscutul devine un mare hau. E ca atunci cand vrei sa evadezi din colivie. Si cand, in sfarsit, ai reusit sa deschizi lacatul, stai cu ochii ficsi in pragul portitei si te gandesti ca, fiind atat de preocupat cu evadarea, ai uitat sa te intrebi unde vei merge cand vei iesi dintre gratii...
Sa zbori, sa nu zbori. Cine poate sa dea raspunsul corect? Nimeni. In teama asta a incertitudinii si a nesigurantei nimeni nu mai aude decat propriul tremur puternic al mintii. Pana la urma, teama nu vine din trup, ci de la minte. Acolo se inradacineaza acest proces al mustrarilor de constiinta aparute inaintea faptelor.
Nesiguranta? De unde o capat? Dar siguranta? Cine mi-o insufla, cand mintea mea e prea ocupata sa se teama de necunoscut?