A fost un weekend lung, pentru că l-am prelungit până marți. Și am cam obosit cu atâta mișcare dintr-o parte în alta, dar am reușit să fac câte ceva din ceea ce îmi propusesem: vreo două vizite, niște cumpărături, dentist și The Hunger Games.
Filmul nu m-a dat pe spate, dar nici nu a fost sub așteptări. Și nu era dublat, așa că pot să spun că m-am simțit în apele mele.
În rest, ca atunci când vine cineva din excursie: toată lumea îți dă să mănânci: sarmale, ciorbă de perișoare, mai ceva ca la Crăciun. Îmi pare rău că nu am mai avut loc pentru papanași. Îi las pe data viitoare.
România e la fel ca atunci când am lăsat-o: gri, plânsă, murdară. Și nu pentru că ploua, ci pentru că nu prea am văzut oameni care să râdă. Mai toată lumea era tristă (chiar și la film) și doar la foștii colegi de clasă ai lui Florinel am mai găsit ceva optimism. Cei care n-au motive de bucurie se plâng, iar cei care au sunt prea ocupați să se mândrească cu asta și nu au timp să se mai și înveselească.
Oamenii merg pe stradă cu capul în pământ, calcă apăsat, fiecare cărând câte ceva greu pe umeri. Asta am văzut în centrul orașului, unde singurul lucru colorat erau pavelele lui Pendiuc, dar asta nu e neapărat de bine. În rest, liniște. Prea multă liniște.
Revenind la partea pozitivă, am ajuns exact de Black Friday, deci am dat o raită prin magazine și o să admir cât de curând în fotografii și câteva cărți pe care mi le-a cumpărat Niță online.
Îmi pare rău că nu am avut timp să fac mai multe vizite, să merg la Filarmonică și să ajung la Gaudeamus. La anul mă organizez mai bine.
În final, m-am bucurat când m-am văzut înapoi în Italia. Aici e mai cald, iar oamenii, chiar dacă sunt gălăgioși, sunt parcă și mai veseli.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu