În orașul Sandrigo, vecin cu Dueville, se sărbătorește în aceste zile Festa Bacalà, bacalà (baccalà din câte îmi dau seama este denumirea corectă) fiind numele italian pentru cod. Paradă în costume medievale, revocarea unei povești din secolul al XV-lea, o ceremonie a organizației Confraternita del Bacalà, cină în centru unde localnicii și turiștii pot gusta din mâncăruri tradiționale din pește. Normal că ne-am dus și noi, că doar nu era să mănânce un oraș întreg pește în vreme ce eu mă plictisesc acasă. Mai mult, îmi doream să văd ce gust are bacalà ăsta, care în poza de prezentare arată cam așa cum îl vedeți în imagine, iar în piață nu am avut curajul să mă apropii de el.
Fotografia cu mâncarea tradițională, Bacalà alla Vicentina, nu era prea îmbietoare, felul de mâncare semănând mai mult cu o carne zdrențuită într-o strachină cu ulei, așezată lângă o mămăligă (polenta în varianta sofisticată). Cu alte cuvinte, normal că eram extrem de curioasă să văd și să gust felul acesta de mâncare pe care îl sărbătoresc oamenii de acolo o săptămână și mai bine.
La Sandrigo, cortul montat pentru sărbătoare e mare cât toată piața și se umple extrem de repede, coada la standurile cu mâncare întinzându-se mult în afara spațiului amenajat. Pentru o idee mai clară, am ajuns la 7 și jumătate seara, când cortul era încă aproape gol, după cum se vede și în fotografie. Când noi am terminat de mâncat - vreo 40 de minute mai târziu - coada se întindea deja spre stradă și băncile începeau să se umple.
Dar să începem cu începutul...
Meniul nu e extrem de variat, adică ai de ales între paste cu pește, mămăligă cu pește, paste cu sos de roșii și încă vreo două combinații din aceleași ingrediente, plus niște cartofi prăjiți - bucuria lui Florinel, a cărui reacție față de peștele meu cu mămăligă nu a fost una prea prietenoasă.
Pastele sunt într-adevăr unele mai puțin obișnuite, și anume bigoi al torcio, un fel de spaghete-tăiței, proaspete, pe care câțiva membri ai Confraternita dei Bigoi al Torcio le fac pe loc, în timp ce noi stăm și ne așteptăm rândul la standul cu mâncare. Cam așa ceva:
Ne minunăm, facem poze, și mergem mai departe, la standurile cu mâncare și băuturi, de unde ne luăm tăițeii intens pozați și porția de pește alla Vicentina.
Ați zice că e groaznic, dar de fapt e delicios, pe cuvântul meu de sclifosită! Am mâncat aproape tot, că farfuria aia era uriașă. Cu alte cuvinte, oamenii sărbătoresc frumos un fel de mâncare bun din punctul meu de vedere, un pic cam sărăcăcios după ideile altora. Bănuiesc însă că sărăcăcios ar și trebui să fie, ținând cont că acum câteva sute de ani peștele acesta le-a ținut de foame săracilor din regiune (Am citit asta în broșura editată pentru această sărbătoare, dar nu pot să spun exact despre ce perioadă era vorba). Și pentru că, în general tuturor ne plac poveștile, are și Baccalà povestea ei, pe care eu o redau atât cât am înțeles-o.
Pe la 1431, în luna decembrie, un comerciant din zona Veneției a naufragiat în apele Nordului și cu puțin noroc a ajuns pe Insula Rost, parte a Regatului Norvegiei, unde a văzut că localnicii conservau codul uscându-l în aerul rece. În primăvara anului următor, a reușit să se întoarcă la Veneția, aducând cu el noua descoperire. Peștele, numit în zona Italiei Baccalà, a devenit repede un fel de mâncare apreciat de venețieni, în special de locuitorii săraci ai zonei. De sute de ani păstrează rețetele devenite de acum specifice, inventează unele noi, au chiar organizații care protejează și promovează acest fel tradițional prin manifestări culturale și gastronomice nu doar în Italia, ci în toate localitățile în care se consumă acest pește. Am mai reținut că peștele migrează cumva din Marea Nordului spre sud, pe un drum apropiat de cel pe care l-a folosit naufragiatul pentru a se întoarce acasă și că există două denumiri în zonă pentru acest pește, folosite în funcție de modalitatea de conservare: curățat, uscat la aer rece, ținut pe lemne nu știu de care din Norvegia / curățat, pus în butoaie care se umplu apoi cu sare.
Îmi plac poveștile, mi-a plăcut și asta, îmi place ideea de a sărbători câte ceva specific zonei într-o manieră simplă, cum am văzut la Sandrigo. E cu mâncare, e adevărat, dar, în general, în Italia, multe sunt cu și despre mâncare, așa că intră și asta cumva la specificul zonei. Peștele m-a impresionat în special prin modul în care a fost gătit. Mă așteptam la ceva tare, uscat, ațos. Am găsit în schimb o mâncare ușor sărată (suficient cât să îți deschidă pofta de vin) și grasă doar în aparență, cu gust bun, care păstrează aroma peștelui. Și că tot a venit vorba de vin, la Sandrigo au și un vin local, extrem de dulce, dar bunicel pentru desert, pe care turiștii îl pot încerca în aceeași piață.
Detalii mai multe și direct de la sursă, găsiți aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu