Filmul s-a lansat în Italia pe 1 ianuarie, așa că am profitat de ocazie și m-am dus să văd despre ce e vorba. La urma urmei, pornește de la povestea mea preferată, deci eram mai mult decât nerăbdătoare să îl văd.
The Little Prince e plin de metafore și de simboluri, cam cum e și cartea originală. Fetița e mai adult decât suntem mulți dintre noi, aviatorul poate fi oricine, deși nu e ușor să găsești un astfel de personaj în viața reală, iar mama fetiței este și ea o reprezentare poate prea fidelă a lumii noastre.
E povestea unei prietenii care vine să completeze destinul mai puțin fericit al Micului Prinț. Câteva dintre mesajele mai vechi au fost reinterpretate, aproape deranjant, dar bănuiesc că publicul de azi are nevoie de un final fericit chiar și când vorbim despre Micul Prinț. Am descoperit ceva mai multă fantezie decât în cartea lui Exupéry (chiar nu credeam că se poate), dar nu neapărat în sensul pozitiv. Oricum, filmul mi se pare o încercare ciudată și interpretabilă, dar reușită, de a adapta povestea unui public puțin mai pragmatic, care are mai multe dubii decât aveau înaintașii.
Trebuie să recunosc că eu nu m-am întrebat niciodată de ce Micul Prinț nu era la școală, în loc să călătorească prin deșert, iar asta e doar una dintre multele întrebări pe care fetița le pune, întrebări care mie nu mi-au trecut prin minte niciodată, deși am citit cartea de sute de ori.
La chestii tehnice nu mă pricep, așa că nu o să vă încarc memoria cu detalii. Oricum, povestea originală e bine delimitată de partea cea nouă și din acest punct de vedere, deși nu aș putea să vă spun numele celor două tehnici folosite. Nici măcar nu o să mă chinui să studiez acest aspect, că nu voi înțelege cu siguranță nimic.
Pe scurt, dacă nu l-ați văzut încă, mergeți, vedeți și plângeți! Nu știu dacă mai reușiți să dați de el prin vreun cinematograf, am văzut că în România filmul s-a lansat la începutul lui decembrie, dar încercați că merită efortul. Povestea pe care o cunoaștem toți e doar o parte dintr-o poveste mai nouă, așa că nu e loc de plictiseală. Au mai tăiat din mesajele originale, au mai adăugat de la ei, dar una peste alta poate fi o experiență plăcută.
Cum eu sunt ca mai toți copiii care se supără când schimbi două cuvinte în povestea pe care le-o spui în fiecare seară, recunosc că anumite părți, mai ales în partea a doua a filmului, m-au cam făcut să strâmb din nas, dar tot m-am jelit jumătate din timp, mai ales când Vulpea își ia rămas bun de la Micul Prinț, sau când personajul mic și blond descoperă că pe pământ oamenii cresc mii de trandafiri.
Mă bucur că am văzut filmul și mă bucur că Florin a reușit să înțeleagă câte ceva din el. Acum o să îl pun să citească și cartea. Și o să o citesc și eu, din nou. Încă o dată, și încă o dată. Ca să nu uit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu