Am urât orele de română (I)

Am urât orele de română multă vreme. Nu dau vina pe nimeni. Așa a fost să fie. Poate din cauză că ”Toamna ia copiii de mână și îi duce la școală” sau pur și simplu pentru că scriam atât de urât că primeam doar critici și reproșuri. 

Trebuia să scriu și să rescriu același text de multe ori. Rezultatul a fost că pe multe dintre lecțiile din manual le învățasem pe de rost. ”Tatăl meu zidește case/Ridicat pe schele/ El cu fruntea lui ajunge/ Până sus la stele”. Și câte altele aș putea să vă povestesc! Nu m-am gândit niciodată la mesajul din povestea ”Banul muncit” sau din textul ”Cuiele”. Nu era nevoie. Puteam să reproduc fragmente întregi, era suficient. Eram un elev bun, foarte bun.

Cu toate astea, am urât fiecare oră, fiecare expresie pe care o scriam în caiet. La naiba, cine spune ”pădurea se îngălbenește ca șofranul”? Eu și mulți alții ca mine care scriau după dictare multe expresii frumoase pe care apoi le copiau în compunerile pe care le aveam de făcut acasă. Cu toate astea, când povesteam o carte citită repetam aceleași fraze de multe ori, pentru că nu aveam un caiet din care să copiez. Poate și asta a fost un motiv.

Am urât orele de română pentru că ”Mama spală”. Propoziție simplă: subiect și predicat. Când un coleg a schimbat exemplul ăsta cu ”Veverița sare” ne-am uitat toți la el ca la un extraterestru. 

A trecut vremea, am mai schimbat vreo trei învățătoare, majoritatea mulțumite de faptul că reușeam să reproduc citatele și că făceam propoziții complexe folosind aceleași cuvinte învățate pe de rost. La ”Vizită” am reușit să iau ”doar 8” pentru că nu am fost în stare să reproduc ideile principale dictate. Nu, pe astea nu mi le amintesc. Pentru că nu le-am învățat. În apărarea mea, spun doar că știu și acum că pata de cafea iese ”cu nițică apă caldă”. Atâtea lucruri învățate pe de rost, dar fără rost!

Din păcate pentru mine povestea nu s-a schimbat la gimnaziu. I-am blestemat pe Alecsandri, pe Eminescu, dar mai ales pe Sadoveanu și pe ăla/ ăia care au contribuit la ”Miorița”. Când mă gândesc acum la ”Iarna” îmi dau seama că nu era chiar atât de rea. Dar cine avea chef atunci să se gândească la asta? Vedeam doar comentariile lungi, scrise pe parcursul a două sau chiar trei ore de curs, care trebuia ”trecute prin filtrul gândirii noastre”, dar reproduse cât mai bine în scop de notă bună. 

Nu cred că are cineva anume vreo vină că orele erau lungi și plictisitoare. Pe cât îmi plăceau orele de limbă, pe atât uram orele de literatură. Era greu să reproduc pagini peste pagini și, în același timp, devenea și mai greu să mă exprim cu propriile cuvinte. Era rău la recitat comentarii, dar era și mai rău la spus ”din capul meu”, cum s-a întâmplat la ”Hanul Ancuței”, unde am petrecut toată ora povestind despre comisul Ioniță. Cred că ”Iapa lui Vodă” se chema, dar corectați-mă dacă greșesc. Citeam orice îmi pica în mână, dar nu reușeam să spun două vorbe despre ceea ce citisem. Poate de-asta acum nu simt nostalgie când mă gândesc la zilele acelea.

Am avut noroc la un moment dat să întâlnesc un profesor bun și dedicat, care să mă ajute să îmi găsesc propriile cuvinte. Ce greu a fost! Ce dezastru! Câtă frustrare! Am rămas mult timp cu acest complex. Nu știu de ce, dar aș fi evitat cu plăcere să scriu orice fel de text. Doar pentru că mi se părea lipsit de formă. Îmi dau seama că e greu de înțeles, mai ales că nu am cu ce să compar sentimentul respectiv. La început știi că ceva nu funcționează corect, apoi descoperi buba, dar rămâi în continuare dezamăgit, pentru că nu e exact ceea ce așteptai să fie. Nu există soluții pentru o astfel de problemă sau, cel puțin, eu nu le-am găsit. Cu timpul uiți, mergi mai departe, înveți lucruri noi, dar neputința și nesiguranța rămân acolo, undeva și se întorc când te aștepți mai puțin. 

Aș vrea să știu că lucrurile s-au schimbat. Sper, de fapt, că astăzi nu se mai pune problema în termeni de comentarii, cuvinte pompoase, expresii copiate. Ar fi un pas înainte. 

Literatura de manual 

Pentru că am urât orele de literatură, am învățat să urăsc literatura română cu totul. Și am luat ura asta cu mine în liceu, unde am dat din nou peste aceleași povești despre satul românesc și despre minunile sale, despre minunatele zile de ieri, atât de pure și drepte. Până la ”Enigma Otiliei”, am crezut că toată literatura română de luat în seamă e doar despre sate. Știu, sunt romane bune. Le-am recitit pe unele mai târziu și am găsit în ele multe lucruri pe care, din păcate, la ora de literatura română nu mi le-a arătat nimeni. Poate că ar fi trebuit să le descopăr singură, dar credeți-mă, e atât de greu când ești învățat să copiezi, să reproduci, să reciți. 

Sunt conștientă că sunt atâtea cărți bune pe care nu le-am citit și îmi pare rău. Îmi pare rău că nu le știu titlurile, că nu le cunosc autorii, că nu le voi deschide poate niciodată.  

Singura carte care pe care am citit-o datorită manualului de limba și literatura română a fost ”Romanul adolescentului miop”. Dar dacă mă gândesc mai bine, are mai multe merite profesoara pentru acest lucru. Multe dintre cărțile care ar putea să ajute un elev să îi aprecieze mai mult pe scriitori români nu sunt nici măcar menționate în manuale. E inutil să spun că e absurdă presupunerea că un elev va merge la bibliotecă și va căuta pe cont propriu. Programa e încărcată, temele sunt multe, iar în adolescență parcă mai e nevoie și de altceva, nu doar de cărți și povești scrise de alții. 

Când mă uit înapoi la cărțile pe care le-am citit și când mă gândesc la multele pe care nu le-am citit, nu pot să nu mă întreb ce ar fi fost dacă viața nu mi-ar fi scos în cale câte un ghid din când în când. Câteodată cred că de pe lista cu cărți necitite ar fi lipsit unele titluri dacă profesorul de limba română ar fi încurajat cititul, nu învățatul pe de rost.