Cronicile ucigașului de regi - Patrick Rothfuss

 “Call a jack a jack. Call a spade a spade. But always call a whore a lady. Their lives are hard enough, and it never hurts to be polite.”

Am citit primul volum din trilogia lui Patrick Rothfuss acum vreo 2-3 ani, parcă. ”Numele Vântului” e o carte lungă, care promitea, dar care nu mi-a oferit chiar ceea ce aveam eu în minte. Citind câteva recenzii înainte de a începe, așteptam o poveste medievală, cu parfum de Harry Potter și scene copiate de la George RR Martin. Nu a fost nici una nici alta, e o carte bună care seamănă cu toate fără să semene cu niciuna în special.  

Povestea e originală, cel puțin pe cât poate permite genul fantasy. N-are nici dragoni, nici baghete, are însă un erou care trece prin multe încercări în drumul spre maturizare, cam cum au toate de fapt.

Al doilea volum, ”Teama înțeleptului”, continuă povestea, lăsând cititorul cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Abia l-am terminat, deși l-am cumpărat acum vreun an și ceva. Problema cu cartea asta e că după ce o începi nu mai faci nimic. Citești, citești și riști să uiți copilul la școală, de exemplu, așa că am tot așteptat momentul prielnic.

Al treilea volum nu a apărut încă, din câte am văzut, dar există o carte care dezvoltă unul dintre personajele secundare, pe care eu am botezat-o cartea 2,5 și pe care sper să o citesc cât de curând. Despre a treia carte, doar zvonuri, alimentate de faptul că ar fi trebuit să apară acum vreo doi ani, cred, și încă nu s-a întâmplat întâmplarea.

Revenind la roman, spuneam că e aceeași poveste, veche de când lumea, scrisă de data asta cu un altfel de protagonist. De ce mi se pare diferit? Pentru că după două volume și peste 1500 de pagini nu pot spune clar dacă Kvothe (ucigașul de regi) e un erou cu puteri magice nemaivăzute sau are doar prea mult noroc. Cel mai probabil e puțin din amândouă: un personaj excepțional, căruia i se tot așază astrele cum trebuie.

Cărțile spun lunga poveste a lui Kvothe, relatată chiar de el, într-un moment al vieții sale care aduce și mai multă confuzie printre noi, cei care citim și ne minunăm. Deci, omul se ascunde de cineva, jucând rolul unui hangiu, care într-o noapte ucide monștri, iar două zile mai târziu ia bătaie de la doi soldați. În rest, duce o viață aproape normală (dacă normal se poate numi să-ți împarți zilele cu un fel de demon) și alege să își spună povestea adevărată, dincolo de toate zvonurile și poveștile care circulă în lumea întreagă. Începe cu copilăria și apoi tot povestește, în fiecare zi cât pentru un volum întreg.

Povestea e fascinantă, iar toate întâmplările care pot părea supranaturale sau inexplicabile au de fapt câteva explicații simple și oarecum științifice, în lumea în care este construită acțiunea. Sau mă rog, aproape toate. 

N-ați înțeles nimic? Nici eu. Cartea e plină de elemente care ar putea fi indicii, doar că e greu să spui care sunt puse acolo cu un scop și care sunt simple întâmplări necesare pentru a înțelege evoluția personajului. Majoritatea cititorilor care vorbesc despre carte interpretează diversele momente ale romanului în variante diferite, în așteptarea unui deznodământ care să ne explice ce e cu hangiul, ce ascunde de fapt, dacă și-a îndeplinit dorința și, mai ales, de ce i se spune Ucigașul de regi. Da, după două volume încă nu știm răspunsul la această întrebare. 

Rămâne însă o lectură plăcută, pe alocuri lentă și cu multe detalii, alteori alertă, exact cum ar fi orice poveste a vieții spusă de un om normal. E uman să insiști pe lucrurile care te-au marcat și doar să treci în revistă unele episoade pe care ți le amintești mai puțin sau pe care ai tot încercat să le uiți.

Unii ar spune că romanele sunt plictisitoare. Mie mi-au plăcut și nu sunt chiar cel mai răbdător cititor din lume. Dar eu sunt un mare fan al literaturii pentru adolescenți, așa că părerea mea e subiectivă. 

Ar mai fi de menționat faptul că multe cititoare au găsit în aceste cărți argumente care pun femeile într-o lumină proastă. Eu nu m-am simțit jignită de niciun pasaj din cele două volume, dar poate că am o părere prea bună despre mine și nu mă gândesc la de-astea. Una peste alta, nu cred că autorul e anti femei dacă la un moment dat în a doua carte își aduce personajul într-o cultură în care sexul se poate face oricând și cu oricine. Omul a desenat o lume ideală pentru el și pentru eroul său, de ce să îl condamnăm? Nu mi se pare relevant.

În general nu sunt un culegător de citate, dar rețin ideile care îmi plac, cum ar fi cea de la început. Nu memorez totul cuvânt cu cuvânt, așa că pentru fidelitate am mai dat câte un search pe Google. Unele traduceri sunt aproximative, că nu am reușit să le găsesc pe toate traduse. Ideile astea nu sunt neapărat relevante pentru carte, doar că mi-au plăcut:

 “Words are pale shadows of forgotten names. As names have power, words have power. Words can light fires in the minds of men. Words can wring tears from the hardest hearts.” 

Cuvintele sunt umbre șterse ale unor nume uitate. Cum numele au putere, cuvintele au putere. Cuvintele pot transforma mințile oamenilor. Cuvintele pot stoarce lacrimi din cele mai dure inimi.

“The best lies about me are the ones I told.” 

Cele mai grozave minciuni despre mine sunt cele pe care EU le-am inventat. 

“It had flaws, but what does that matter when it comes to matters of the heart? We love what we love. Reason does not enter into it. In many ways, unwise love is the truest love. Anyone can love a thing because. That's as easy as putting a penny in your pocket. But to love something despite. To know the flaws and love them too. That is rare and pure and perfect.” 

Nu era perfect, dar ce contează asta când vine vorba de problemele inimii? Iubim ceea ce iubim, fără motive. Dragostea nechibzuită este cea mai adevărată dragoste. Oricine poate iubi un lucru, dacă există un motiv. Este la fel de ușor cum e să îți pui un ban în buzunar. Dar să iubești ceva împotriva oricărei rațiuni. Să-i cunoști defectele și să le iubești. Asta e rar și pur și perfect. 

“Knowing your own ignorance is the first step to enlightenment.” 

Cunoașterea propriilor lipsuri este primul pas spre educație.  

“My parents danced together, her head on his chest. Both had their eyes closed. They seemed so perfectly content. If you can find someone like that, someone who you can hold and close your eyes to the world with, then you're lucky. Even if it only lasts for a minute or a day. The image of them gently swaying to the music is how I picture love in my mind even after all these years.” 

Amândoi aveau ochii închiși. Păreau să fie mulțumiți cu desăvârșire. Dacă găsiți pe cineva care să fie așa cu voi, cineva pe care să țineți în brațe și să vă închideți ochii împreună fără să vă mai pese de lumea din jur, atunci sunteți norocoși. Chiar dacă durează doar o clipă sau o zi. Chiar și după atâția ani, legănându-se blând în ritmul muzicii, e cum îmi închipui eu dragostea.

 

Asta ar fi pe scurt. Cartea va fi ecranizată, din câte am înțeles. Nu am căutat însă detalii despre acest subiect. Sper doar să nu ajungă un ”Game of Thrones”. Până la următoarea carte nu știu ce vă voi mai povesti. Aștept însă recomandări, că nu vreau să mă lupt doar cu ”Numele trandafirului”.