Nu cred că sunt jurnalist, ziarist, scriitor în ziare, suport de microfon... nu mă regăsesc. Sunt doar un posesor de diplomă. Atât. Şi nu profesez. Nu mai profesez în acest domeniu al informării sau al perindării prin faţa camerelor pentru satisfacţia de orice fel a publicului.
Şi recunosc că o vreme aveam frustrări din cauza asta. Acum nu mai am. Pentru că încep să înţeleg că vremea jurnalismului aşa cum l-am învăţat noi din cărţi s-a dus. Sau nu a existat decât acolo, pe hârtie. Mare păcat, mare câştig? Nu cred că are vreo importanţă pentru cineva.
Constat că nu există repere, e o meserie pe care o tot practică unii şi alţii după ureche, după reţetele altora, după interese şi câte şi mai câte. Poate că, în fond, asta e jurnalismul, iar teoria învăţată de noi e doar un ambalaj frumos pentru o realitate care lasă loc pentru toate interpretările posibile.
Suntem bombardaţi cu informaţie. Citesc ştiri cât e ziua de lungă şi nu aflu niciodată tot în timp util. Pentru că mult şi prost a devenit un rău necesar şi pe această piaţă.
Şi în noianul de lucruri noi şi în mare parte inutile, apar acele întrebări pentru care nu am răspuns: Unde este adevărul? Care este de fapt realitatea, nealterată de dorinţa de a creşte traficul sau audienţele, care este de fapt lumea în care trăim, ce trebuie să mâncăm, unde mergem la film, care sunt priorităţile economice, sociale, politice? Cât de mult îmi influenţează viaţa această tornadă a ştirilor?
Nu sunt jurnalist, sunt cititor. Cu toate astea, după ce îi citesc, am întrebări, nu am răspunsuri, am dubii legate de toate aceste informaţii care trec zilnic prin mintea mea şi nu am încredere.
Nu vreau să nu îi citesc, nu vreau să mă deconectez. Vreau doar o fărâmă de bun simţ, un miez de adevăr, un dram de respect pentru că îi citesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu