Micul Print. O altă poveste

Filmul s-a lansat în Italia pe 1 ianuarie, așa că am profitat de ocazie și m-am dus să văd despre ce e vorba. La urma urmei, pornește de la povestea mea preferată, deci eram mai mult decât nerăbdătoare să îl văd. 

The Little Prince e plin de metafore și de simboluri, cam cum e și cartea originală. Fetița e mai adult decât suntem mulți dintre noi, aviatorul poate fi oricine, deși nu e ușor să găsești un astfel de personaj în viața reală, iar mama fetiței este și ea o reprezentare poate prea fidelă a lumii noastre.

E povestea unei prietenii care vine să completeze destinul mai puțin fericit al Micului Prinț. Câteva dintre mesajele mai vechi au fost reinterpretate, aproape deranjant, dar bănuiesc că publicul de azi are nevoie de un final fericit chiar și când vorbim despre Micul Prinț. Am descoperit ceva mai multă fantezie decât în cartea lui Exupéry (chiar nu credeam că se poate), dar nu neapărat în sensul pozitiv. Oricum, filmul mi se pare o încercare ciudată și interpretabilă, dar reușită, de a adapta povestea unui public puțin mai pragmatic, care are mai multe dubii decât aveau înaintașii. 

Trebuie să recunosc că eu nu m-am întrebat niciodată de ce Micul Prinț nu era la școală, în loc să călătorească prin deșert, iar asta e doar una dintre multele întrebări pe care fetița le pune, întrebări care mie nu mi-au trecut prin minte niciodată, deși am citit cartea de sute de ori. 

La chestii tehnice nu mă pricep, așa că nu o să vă încarc memoria cu detalii. Oricum, povestea originală e bine delimitată de partea cea nouă și din acest punct de vedere, deși nu aș putea să vă spun numele celor două tehnici folosite. Nici măcar nu o să mă chinui să studiez acest aspect, că nu voi înțelege cu siguranță nimic. 

Pe scurt, dacă nu l-ați văzut încă, mergeți, vedeți și plângeți! Nu știu dacă mai reușiți să dați de el prin vreun cinematograf, am văzut că în România filmul s-a lansat la începutul lui decembrie, dar încercați că merită efortul. Povestea pe care o cunoaștem toți e doar o parte dintr-o poveste mai nouă, așa că nu e loc de plictiseală. Au mai tăiat din mesajele originale, au mai adăugat de la ei, dar una peste alta poate fi o experiență plăcută.

Cum eu sunt ca mai toți copiii care se supără când schimbi două cuvinte în povestea pe care le-o spui în fiecare seară, recunosc că anumite părți, mai ales în partea a doua a filmului, m-au cam făcut să strâmb din nas, dar tot m-am jelit jumătate din timp, mai ales când Vulpea își ia rămas bun de la Micul Prinț, sau când personajul mic și blond descoperă că pe pământ oamenii cresc mii de trandafiri. 

Mă bucur că am văzut filmul și mă bucur că Florin a reușit să înțeleagă câte ceva din el. Acum o să îl pun să citească și cartea. Și o să o citesc și eu, din nou. Încă o dată, și încă o dată. Ca să nu uit.

29

Am sărbătorit cu oameni noi anul acesta și a fost chiar plăcut să schimb puțin atmosfera. Am prăjiturit cu drag și spor și m-am tot gândit la cât de multe am învățat în ultimii ani, despre alții și despre mine. 

Și pentru că sunt darnică o să vă povestesc câte ceva :) 

Avem timp pentru toate 

Am învățat asta când m-a lovit norocul în moalele capului și mi-a schimbat viața total. Când mă gândesc la cât de agitată eram pe vremuri, mă ia durerea de cap. Voiam să fac totul azi, repede, fără ajutor și cu minim de costuri. Acum am învățat să evaluez lucrurile cu mai multă atenție și să îmi dau timp. Am făcut un curs de cofetărie la începutul anului, unde fiecare prăjitură are timpul ei. Nu poți grăbi procedeele și clar nu poți avea rezultate bune furând minute ici și colo. Apoi am început să aplic aceeași filosofie și în viață. Fiecare lucru are timpul lui. Și nu e musai să le facem pe toate. Unele lucruri pot fi refuzate și punct. Fără explicații. Cum ma învăța un psiholog pe vremea când eram mai mică și mai toantă, e ok să spui NU și e la fel de ok să nu dai explicații pentru răspunsul tău.

Nu există mâine 

E ușor legat de paragraful anterior, pentru că se referă la a spune NU și la a fi sinceră cu mine și cu alții. În ultima vreme tot ce las pe mâine nu se mai face deloc pentru că mâine îmi va aduce alte și alte noi lucruri de făcut.Așa că de acum o să fiu mai sinceră și o să spun nu pot. E mai curajos decât las pe mâine, care mâine va fi mereu o altă zi, niciodată azi. E ceva gen iarna nu-i ca vara, dar e descoperită de mine, deci e cool.

Oamenii nu se schimbă, doar că obosesc să se mai prefacă

Am avut valuri și valuri de prieteni diverși în ultimii 15 ani. Și mereu după o anumită perioadă de timp (în medie 3 ani), oamenii cu care intram în contact deveneau oarecum altfel. O vreme am crezut că ne schimbăm cu timpul. Acum încep să fiu sigură că nu se schimbă nimeni. Doar înțelegem că n-are rost să te chinui să fii ceva ce nu ești și începem să fim noi înșine. Uneori e un dezastru, dar și când e de bine rămâi extrem de fascinat. Am câteva exemple în minte, dar le păstrez pentru mine. Toți avem de fapt astfel de exemple. Bucurați-vă mai mult de oamenii sinceri, chiar dacă sunt niște ghimpi în coaste uneori. 

Singurătatea e o alegere

Ne naștem singuri, murim singuri e un clișeu. Singurătatea e o alegere. Nu mă refer la relații, căsnicii și altele din același pachet, ci la a avea prieteni și a fi comunicativ. Am văzut mulți oameni care se mândresc cu singurătatea lor, care se transformă, conștient sau nu, în martiri ai singurătății. E o alegere, nu un dat. Poți alege să comunici cu oamenii, să îi găsești pe aceia care ți se potrivesc și cu care poți să legi prietenii. Nu e musai să te tot găsească mereu alții pe tine. Nu cred că a trăi singur ține de Soartă. 

Fericirea nu vine de la alții 

Sunt o egoistă fără leac, știu, dar chiar nu cred că fiind nefericită vor avea hrană, medicamente și jucării copiii din Africa. Fericirea mea vine de la mine, de la ceea ce aleg eu să îmi ofer. Dacă o să tot fac compromisuri cu mine însămi ca să zâmbească mama, prietena sau colega de bancă de la grădiniță, nu o să fiu fericită cu zâmbetul ei, iar cu vremea nici ceilalți nu se vor simți prea bine. Doar oamenii fericiți pot aduce cu adevărat fericire celorlalți. Cei care se tot sacrifică pentru multe și închipuite motive pierd timp și risipesc energie cu care chiar ar putea construi zâmbete sincere. 

Greșelile mele sunt dovada faptului că nu stau pe loc 

Suntem învățați de mici să ne concentrăm pe rezultate și să ignorăm deseori experiența acumulată. De multe ori rezultatele bune vin din decizii de moment, pe care apoi nu le mai luăm în seamă, și învățăm prea puține din aceste întâmplări fericite. Între timp am reușit să îmi accept greșelile, care m-au învățat mai multe decât reușitele. Nu mă bucur când greșesc, dar cu siguranță nu mai am sentimente de vinovăție, nu mă mai gândesc la cât am fost de proastă. Folosesc ceea ce am învățat greșind ca să descopăr lucruri noi. Pe asta nu am descoperit-o la cursul de cofetărie, acolo se aruncă tot ceea ce nu iese bine. În viață majoritatea rezultatelor greșite se pot recicla, spre norocul nostru. 

Și acum că pornesc spre marele 30 pot spune cu mâna pe inimă că nu sunt gata și că nu am crescut suficient. Dar sunt liniștită știind că nu e musai să am toate răspunsurile. Și mai știu că mai e atâta drum în față de parcurs, că e musai să dozez energia ca să ajung la destinație. Până la o nouă idee de scris pe blog, spor la sarmale, citit, frământat, văzut filme, băut cafea și ciocolată caldă, vizitat prieteni, sau oricare altă activitate care vă face fericiți.

Șah!

Povesteam deunăzi că am schimbat peisajul în ultima vreme. Nu mai văd dealurile când mă plimb pe lângă Pitești, mai nou văd niște munți despre a căror denumire nu vă pot povesti prea multe, pentru că încă nu m-am lămurit exact cum îi cheamă. Nu știu eu prea bine Geografia României, vă dați seama că la asta a Italiei sunt mai mult decât varză.

Și fiind nouă în cartier - sat - comuna - șamd, am purces în explorări împreună cu Roby și vestitul Foin. Ne plimbăm pe la tot felul de sărbători locale unde se mănâncă și se adună lumea să sărbătorească te miri ce: sfinți, pești, mâncăruri. 

La Marostica însă nu o să găsiți nimic din toate cele de mai sus. Pentru că ei sunt altfel. Nu mai spun că atunci când te îndrepți spre acest orășel îți vine să te oprești din drum și să spui Vreau acolo, în timp ce arăți cu degetul spre un deal înalt pe care stă semeț un mic castel medieval, mai degrabă stă mândră o cetate fortificată, cu zidurile intacte. Sau aproape intacte. Eu așa am făcut, doar ca un sfert de secundă mai târziu să aflu că, de fapt, chiar acolo trebuie să ajungem. Marostica e un orășel medieval, cu centrul păzit și acum de porțile grele și de turnurile vigilente ale fortificației. 

Parcarea e în afara zidurilor. Remarcăm mirosul de cal și ocolim urmele cu măiestrie, până la urmă e o sărbătoare medievală. 

Înăuntru, agitație. Străduțele sunt vesele, oamenii se deplasează zâmbind, magazinele sunt deschise la ora 5 după amiaza, deși e duminică. În piață este amenajată o adevărată arenă, iar turiștii veniți din toată lumea stau cuminți și privesc un spectacol desprins parcă din filme. Noi nu vedem nimic din toate acestea, bineînțeles. Am ajuns prea târziu, spectacolul a început de un sfert de oră și nu mai au bilete. Mai e unul programat la ora 9, doar e ultima zi de festival. 

Avem însă noroc cu un bărbat care vine și aruncă două bilete pe masa fetei care ne dădea veștile proaste. Avem două bilete, gratuite, dar pe rânduri diferite. Le luăm și așa, e o ocazie bună: nu așteptăm patru ore și e și gratis. Plus că pe domnul Foin îl lasă să intre fără bilet - ne ajută și înălțimea -  cu condiția să îl ținem în brațe. Acceptăm și ne îndreptăm vitejește spre cei care ne vor spune unde ne sunt locurile. Astrele chiar că s-au aliniat. Nu doar că locul unde trebuie să ajungem eu și Foin este aproape de intrare, dar ne reorganizăm pe loc și primește și Roby un scaun lângă noi. Să mai zică cineva că nu sunt oamenii prietenoși aici la Marostica. 

În arenă, o piață medievală, cu negustori, călugări, comedianți, arlechini, brânză și alte mărfuri înșiruite pe mese cu roți. Se cântă într-o limbă greu de înțeles, o combinație ciudată între latină, franceză și italiană, cu multe cuvinte pe care probabil nu le-a mai auzit nimeni niciodată. Roby îmi explică confuz că e un fel de dialect vorbit acum câteva sute de ani în zona Veneției, pe care oamenii din zonă îl mai folosesc și astăzi. Care va să zică, mai recunoaștem câte un cuvânt, mai ghicim din jocul actorilor și cum citisem povestea înainte de a ajunge la spectacol, am înțeles exact despre ce era vorba în propoziție.

Partida de șah probabil că se termină întotdeauna la fel, așa că nu vă spun cine câștigă. Vă povestesc doar că e o reprezentație extraordinară. Actorii sunt veseli, jocul se desfășoară suficient de repede cât să nu se plictisească nimeni, dar destul de încet încât să înțelegi cine unde mută, iar ca să vă faceți o idee și mai exactă adaug că până și Florin a fost fascinat de spectacol, iar pe el în general nu prea îl ține ocupat nimic pentru două ore și jumătate. 

Festivalul constă în punerea în scenă a acestei reprezentații, la care cred că participă aproape toți locuitorii orașului. Sunt probabil peste 100 de actori care participă efectiv la desfășurarea piesei, am văzut sute de costume medievale excelent lucrate și o organizare impecabilă, oamenii din echipa tehnică fiind extraordinar de bine coordonați. 

Dacă vi se face foame în timpul spectacolului, după veți mai avea puțin de îndurat pentru că o tavernă goală sau cu vreo masă liberă este foarte greu de găsit. După ce ne-am perindat prin mai multe astfel de birturi am nimerit la L'Angelo e Il Diavolo, un soi de pizzerie cu de toate unde mâncarea a fost grozavă și vinul bunicel. În sprijinul afirmației îl aduc din nou pe Florin, care nu s-a plâns de paste, plus că a mâncat din salata mea și din pizza lui Roby. Unde mai pui că i-au dat voie să își cumpere înghețată de prin vecini, că doar nu era să mănânce desert cu noi dacă se vinde și înghețată prin apropiere. 

 Și poze, nu prea grozave, că locurile au fost gratis, deci nu chiar în zona VIP. Urmăriți postarea, dacă am noroc, îmi dă Roby pozele făcute de el, care sunt muuult mai bune. 

Obiceiuri

M-am hotarat sa nu mai scriu, cel putin pentru o perioada, lucruri triste... Asa ca astazi va voi povesti o intamplare din cartierul meu, si anume Gavana 3... Intr-o seara mergeam cu Alin sa luam apa de la izvor - cea de la chiuveta e cam lesinata si nu vrem sa facem limbrici, iar cea plata e in siguranta la supermarket. Langa izvor, o banca si 7 pusti care radeau de zor. Un al optulea, statea in picioare pentru ca nu mai avea loc pe banca si din discutii am dedus ca se cheama Liviu. La izvor, o tanti cam la 60, poate 65 de ani... Cu ochelari si parul facut permanent. Purta o pereche de pantaloni de trening de culoarea visinei putrede (adica un fel de grena) si un tricou galben, tricotat.
Si in timp ce ne apropiam, tanti incepe... "Si ale ma-tii cum sunt, ma? Nu tot lasate?" Baietii de pe banca rad si mai zgomotos... "Nesimtitule, continua tanti, razi de mine ca am tatele lasate, dar ma-ta cum le are ma? Tu de unde ai supt?!"... M-am facut mica si am asteptat sa termine Alin de umplut sticla. Deja simteam ca sunt undeva la mijloc intre tanti si gasca de baieti care se prapadea de ras. Am uitat sa va spun... fizic, chiar eram asezata intre ei... M-am dat intr-o parte, dar tot eram in aria vizuala a batranei.
"Auzi, ma Liviule, cu tine vorbeste"...Dar nici tanti nu se lasa mai prejos. Au urmat epitete pentru toate gusturile. Nu au lipsit "magarule", "tampitule", "prostule" si ''needucatule"... Probabil credeti ca tanti si-a luat sticla si a plecat... Dar nu! Pentru ca femeia a trebuit sa treaca pe langa banca si sa le mai zica vreo doua baietilor...
- Asa ma handicapatilor, pai ce ma n-ati mai vazut tate lasate... ? Pai ma-ta are tate lasate... Nu va e rusine ca sunt femeie batrana!
- Doamna, aveti grija cum vorbiti! Stiti cu cine vorbiti?!
- Ce, ma? Ma ameninti tu pe mine... Nu ti-e ma rusine? Cine esti ma tu? Un putoi de 15 ani...
- Ai grija cum vorbesti, mamaie... Cate clase ai?
- Da tu, ma, tampitule? Nu ti-e ma rusine?
- Am 13... si rasetele se intetesc, urmate de un cor de chiuituri din partea asistentei...
In fine tanti e hotarata sa nu ii mai bage in seama. Pana la coltul strazii insa a tot bombanit ceva de needucati, tate lasate si ma-sa care i-a dat sa suga...
Probabil ca dialogul nu a fost redat chiar asa cum a avut loc, dar au trecut deja 2 zile de atunci... Eu am ramas cu un gust amar dar nici nu pot sa imi stapanesc un zambet in coltul gurii... Nici baietii nu au cu ce, dar nici cu tanti nu mi-e rusine...
Ce sa mai! Asa-i de frumoasa si de colorata viata in cartierul meu... Ca imi vine sa ma mut ...

Detalii de nunta

Ca sa raspund unui comentariu citit mai devreme... Da, am gasit restaurant. Pentru ca imi place sa cunosc noutatile in domeniu -organizarea de astfel de evenimente este o pasiune de a mea pe care sper sa o pot materializa intr-o zi, cand ma voi face mare - , incerc sa fiu tot timpul in pas cu noutatile.
Deci, acum putin timp, o cunostinta mi-a aratat intr-o revista ca s-a deschis un nou salon de nunti fix in centru. Cum va spuneam, ma pasioneaza domeniul, asa ca am bagat la cap. Cand am aflat tragica veste ca Panoramicul nu va fi gata pana pe 4 iulie nu stiam daca sa intru in panica sau sa caut repede o solutie. Si in minte mi-a aparut imaginea din revista. Cum salonul nu are decat frageda varsta de 2 luni, m-am gandit ca rezervarile sunt facute pentru anul viitor si in niciun caz pentru peste 7 saptamani. Am incercat si am aflat repede ca rationamentul meu a fost corect. Nunta va avea loc la Vatel, in locul in care acum doi ani functiona una din facultatile Universitatii din Pitesti (H-uri pentru cunoscatori).
Oricum treaba a fost foarte rapida. Am aflat aseara ca nu mai am rezervare la restaurant. Am plecat de acasa nepieptanata si cu parul ud prins intr-o agrafa si m-am oprit direct acolo. Nu voiam sa pierd niciun moment pentru ca stiam ca mai sunt si alte cupluri in situatia mea si nu asteptam sa mi-o ia altcineva inainte. E un loc dragut si foarte bine gandit. Si au produse foarte bune, de la mancare si pana la desert.
Ce sa mai, am avut noroc cu carul si, nu ca ma laud, dar a existat si un pic de inspiratie. Oricum, eu intru la categoria ... Nu patiti ca mine ...
Pentru ca sunt o optimista, pot spune ca tot raul a avut o parte foarte buna. In plus, acum cand gandesc limpede, aceasta noua varianta imi pare foarte potrivita pentru nunta mea. Nu e un compromis, chiar imi pare bine ca s-a intamplat asa. Doar fac nunta la cel mai nou salon din oras, nu? Si e chiar in buricul targului. [Cine nu ar sti cum am ajuns aici, ar zice chiar ca sunt doar plina de fitze si atat. ]

Vesti ...

Cum va spuneam mai acum o saptamana, fac nunta. Nu o stiti pe cea mai noua: cu 7 saptamani inainte de fericitul eveniment am ramas fara restaurant. Nu cred ca va pot spune ce am simtit in momentul in care am aflat vestea ca in restaurantul in care eu urma sa fac nunta nu se mai fac nicun fel de modificari si ca acesta ramane in continuare un santier. Faceam nunta la Panoramic, mult controversatul resturant cunoscut si sub numele de Casa Universitarilor. Cum am rezolvat problema si unde ne mutam... va povestesc maine dupa ce semnez contractul cu noul restaurant.