Imagini ușor scoase din context

Când vezi o lume de la distanță, prin filtrul lui Facebook, anume creat să distorsioneze o realitate și așa strâmbă, începi să ai niște imagini neclare și să îți apară în minte tot felul de semne de întrebare. Sunt situații fără legătură, dar care odată ajunse în online încep să pară legate între ele mai mult decât ne-am dori. 

• Raed Arafat salvează vieți. Prin SMURD, prin telefoane, prin intervenții. Și ni se pare cool. Atât de cool că nu ne mai revoltăm că e nevoie să se dea telefoane pentru ca un pacient să fie tratat bine. Andrei a murit în Spitalul din Curtea de Argeș din cauza refuzului unui medic de a-și recunoaște incompetența. Dacă Raed Arafat ar fi sunat, poate că Andrei ar fi trăit și azi. Dar avem un Arafat și sute de mii de pacienți. Mi se pare însă că soluția societății e să aducă mai mulți Arafat la o adică, în loc să îi oblige pe medici să își trateze pacienții cu respect. 
• Niște părinți angajează detectivi să le urmărească odraslele prin oraș. Ca să nu mai cheltuie copiii banii de meditații la păcănele. Iar societatea e mândră că a găsit în detectivi soluția pentru niște politicieni corupți, care au distrus un sistem de învățământ extrem de valoros. Asta pentru că e mai simplu să dai vina pe alții, în loc să vezi eșecul personal și să accepți că la coruperea sistemului ai contribuit și tu când ai decis că trebuie să faci orice pentru a avea un copil de 10. Și prin orice ai înțeles cadouri, atenții, bani și altele. 
• Ziariști cu minte multă aleg să scrie despre politica internațională și despre strategiile antiterorism, în vreme ce țara lor, secată de orice vis și speranță, zace în mocirlă. Pentru că e mai ușor să traduci o știre de la CNN decât să faci teren sau să documentezi o anchetă. Uneori am impresia că nu se salvează ceea ce se poate salva doar pentru că e mai ușor să plângi mortul decât să îngrijești bolnavul. Se vede în campaniile mereu pornite împotriva unui ceva înfăptuit, nu împotriva unui proiect. Roșia Montană e o excepție, din păcate, nu o regulă. 
• Mă îngrozește faptul că întâlnesc destul de des în spațiul public ideea aducerii celor de sus jos. Ridicarea de jos nu intră în discuție. E suficient să fim toți o apă și un pământ. Sărăcia e oarecum privită cu nostalgie, se vede în toate amintirile despre cozile la banane, carne și ouă. Singurul motiv pentru care oamenii nu sunt mulțumiți azi e că alții au, nu că ei au lipsuri. Și nu pot să nu mă întreb de ce.
• Atâtea cazuri fac vâlvă pe net o săptămână, două, trei, o lună. După un an nu revine nimeni să vadă ce s-a schimbat, pentru că e greu să faci știre din nimic. Nici un mort nu a schimbat complet politica de administrare a unui spital, nici un eșec nu a schimbat managementul unei școli, nici un accident nu a schimbat fundamental o lege. E suficient să mai cadă câte un ministru sau un Guvern. Vinovații adevărați se lăfăie în aceleași scaune (că nu din cauza Guvernului pacienții nu sunt transferați la timp în centre mai mari). 
• Am fost în România la sfârșitul săptămânii trecute și am văzut mai multe Breaking News într-o zi decât văd în tot restul anului. Populația e terorizată cu nimicuri, împietrită de frica unor lucruri de cele mai multe ori prea puțin adevărate. Problemele rămân îngropate adânc în uitare. Scria cineva zilele trecute pe net ca o soluție ar fi la cumpărătorii de publicitate, care ar putea dicta un nou trend alegând să nu mai plătească senzaționalul, prostul gust și dezinformarea. E încă un exemplu de snobism și prefăcătorie.
• ProTV face un reportaj despre școala românească. Se comentează aprig și se ia apărarea cadrelor didactice slab pregătite cu argumentul: tinerii de azi nu mai învață. Eu văd o legătură vagă pe undeva, dar nu știu exact de ce efectul a devenit cauză, iar cauza efect. Uniformizarea, generalizarea, etichetarea sunt astăzi mai prezente ca oricând într-o societate care îl plânge pe Vadim Tudor, dar nu pentru poezia lui, ci pentru că e absent din platou de la Capatos. 
• Mulți tineri care vorbesc azi româna cu intermitențe au impresia că ceea ce funcționează în Suedia, Statele Unite sau Germania poate funcționa și la noi. Și în timp ce se implementează modelul extern, e musai să se poarte ie, să se mănânce sarmale și să se pună tricolor la poza de profil, ca să nu ne pierdem identitatea națională. 

O să mai adaug la listă, pentru că Facebook produce neîntrerupt astfel de imagini. Poate că nu e chiar așa, dar așa le văd eu de la distanță. Și mă întreb unde e scurtcircuitul. La mine, la Facebook sau în altă parte?

Întâi despre un om enervant de interesant. Apoi despre oportuniști, neîmpliniți și alte lighioane

Am o prietenă pe Facebook puțin visătoare, dar în același timp cu picioarele pe pământ, care iubește copiii și e vegetariană pentru ea, nu pentru a-i convinge pe alții că sunt niște barbari nenorociți și fără inimă. Ea protestează pentru o țară mai bună, cu spitale, școli și oameni decenți. Dar nu se mulțumește să fâlfâie o pancartă prin piețe, face voluntariat, înveselește copii bolnavi și promovează lucruri frumoase în online (lucruri frumoase care nu sunt pisici). Recunosc că uneori mă plictisește pozitivismul ei, deși sunt o optimistă. Pe cuvânt că ea călărește ponei roz câteodată și e enervantă din cauza asta, dar în același timp îmi dă aripi în unele zile, cum nu ar face 10 RedBull. Și o admir pentru că ea crede în ceva și merge pe strada ei fără să se agite prea tare că nu o place unul saul altul. 

Vă povestesc despre ea ca să înțelegeți că îmi dau seama că sunt și oameni plini de bunăvoință în Stradă zilele astea, nu am niciun alt motiv.

Am remaract însă că pe lângă acești oameni care vor un mai bine, definit sau nu, există o întreagă adunătură de târâturi periculoase care profită de haos ca să își spele imaginea și/sau să obțină niște foloase mai târziu, pe principiul nu se știe niciodată. 

Un prim exemplu sunt acele persoane care până ieri nu aveau loc în politica mare și aducătoare de bani, dar care au vizat multă vreme diverse funcții. Din cauza corupției, a nepotismului și a altor mici sau mari cauze (cum ar fi propria incompetență, veșnic nerecunoscută pentru că e mai simplu să dai vina pe corupți), acești oameni au fost mai mereu la limita dintre om politic și lingău oportunist, gata să dea oricărui politican o mână de ajutor pentru un venit substanțial sau simbolic. Ieri ar fi făcut pact cu diavolul pentru un post pe vreo lista și ar fi semnat cu orice partid pentru o funcție de consilier local sau deputat. Unii chiar au candidat pe liste de partid, dar pe locuri neeligibile. Alții nici norocul ăsta nu l-au avut și au fost nevoiți să se mulțumească cu un contrăcțel, cu un eveniment, cu ceva mai la limita vizibilității. Mai un elogiu, mai o limbă în fund și niște mici servicii au făcut ca aceste persoane să supraviețuiască în hățișul politicii, mai mult la nivel local decât național. Azi îi vezi în fruntea protestatarilor, înverșunați pe Facebook împotriva întregii clase politice, cu tot cu partidele și cu politicienii care din milă sau de nevoie i-au luat în echipă la alegerile din anii anteriori. Acești oameni sunt plini de resentimente, lupta din motivații personale, mânați de ura față de unul și altul care le-au refuzat intrarea la masa cu bunătăți. Mulți au idei bune, dar vor lucra întotdeauna folosind același mecanism vechi, pentru că doar pe ăsta îl știu. Ei nu vor să schimbe ceea ce Strada numește sistem, ci doar vor să fie ei acolo în frunte (cam cum erau porcii în Ferma Animalelor), să fie ei șefi, să aibă loc să îi umilească pe toți ăia care mai ieri le trânteau ușa în nas. 

Altă categorie care îmi pare să își bată joc de inteligența mea este alcătuiră din ONGiști. Nu sunt un cunoscător al domeniului în profunzime, dar nu pot să nu observ că majoritatea organizațiilor mari, care beneficiază de un buget considerabil și de vizibilitate sunt furnizori de numere și de rapoarte, un fel de instituții de statistică independente. Se bat cu cărămida în țâțe că au luptat cu clasa politică. Personal, nu găsesc nimic combatant în 60% dintre politicieni au luat mită. Asta puteam să ghicim și noi, nu aveam nevoie să obții tu trei finanțări dintre care două europene ca să ne dai peste nas cu cifre. Atenție! Nu vorbesc aici de acele fundații și organizații care organizează acțiuni concrete pentru diverse categorii sociale și din care nu am văzut prea multe să aibă reprezentanți la negocierile cu Președintele. Oamenii care muncesc să schimbe ceva în bine și-au văzut liniștiți de trabă sau au rămas în umbră. Au ieșit în schimb în față aceleași nume care se ocupă mai mult cu propaganda și cu numirea sistemului principal vinovat, pentru că, reiau o idee mai veche, toți e un nimeni la plural, pentru că acuzându-i pe toți nu condamni în fapt pe nimeni și toată lumea trăiește fericită până la alegerile viitoare. Și ar mai fi ONG-urile ale căror reprezentanți fac deseori pacturi cu politicieni și cu partide pentru bani și/sau funcții (și din care de una pot spune sigur că a fost prezentă la negocierea de ieri. Nu spun că și reprezentantul de acum a făcut înțelegeri, spun doar că e un ONG cu tradiții în acest sens). 

Și ar mai fi ziariștii care s-au asociat cauzei, unii direct în piață, alții pe Facebook. Nu vorbesc de nume care au urlat din toți rărunchii ani de zile că anumiți politiceni sunt o rușine și le-au spus și numele. Vorbesc de ziariștii care au pupat funduri de politicieni, le-au publicat articole nemarcate ca publicitare și au înălțat laude mult iubiților conducători, iar azi urlă că trebuie să implementăm schimbarea cât mai repede. Oameni care ani de zile s-au șters la fund cu orice cod deontologic, care au servit interesele partidelor plătitoare de contracte publicitare, ascunzând fapte și scoțând din context idei și declarații pentru a mânji cu noroi adversari politici, fac astăzi elogii protestatarilor cu același exces de zel, mândri fiind că respiră același aer cu așa o generație eliberatoare. Sunt ziariștii care speră să rămână în cărți, care nu vor să supere niște potențiali noi lideri. Unii numesc asta o schimbare de viziune, eu numesc asta oportunism, pentru că un ziarist ar trebui să rămână obiectiv, să fie gata să critice și excesele Străzii atunci când acestea se întâmplă. 

Eu nu văd revolta din piață, că nu sunt acolo. Văd revolta pe Facebook, despre care mi s-a spus că e ușor exagerată și că nu reflectă exact realitatea. Îmi imaginez că e așa, pentru că văd multe persoane scriind și venind cu idei, deși nu au spus nimic despre experiențele din piață (pentru că nu au fost acolo). Văd oameni gata doar să profite de pe urma altora, peste tot. Mai văd și postaci, mesaje confuze, unele chiar idioate și la limita logicii, și mi-e foarte greu să delimitez Strada de manipulatori. Văd multă confuzie și toate aceste lighioane descrise mai sus gata să preia greul, să se sacrifice pentru o clasa politică nouă și sănătoasă, deși nici ei nu au citit în viața lor Codul Fiscal, Codul Penal, Constituția sau alte acte importante care să permită o înțelegere mai clară a politicii și a mecanismelor. Văd apoi oameni care cer 10% din PIB pentru Sănătate, dar nu înțeleg că nici tot PIBul nu ar schimba nimic, atâta vreme cât legea sănătății permite scurgerea banilor în buzunare larg deschise, cât legea nu prevede specializarea continuă a cadrelor și, mai ales, atâta vreme cât 70% din personalul medical nu consideră că are nimic de îmbunătățit și că sunt ceilalți cei care ar trebui să se schimbe, să învețe mai mult, să fie mai binevoitori. Iar ăsta era doar un exemplu, care să arate că într-o oarecare măsură Strada nu are nici ea o viziune pe termen lung, ci doar pentru azi și mâine. Motivează că vrea un viitor mai bun pentru copiii ei (încă nenăscuți în multe cazuri), dar cere decizii pentru azi și mâine, nu pentru următorii 20-30 de ani. Iar lipsa viziunii și a liderilor permite oportuniștilor să își spună poezia și să câștige adepți, le dă posibilitatea acestor viermi mereu târându-se în fața oricui le poate furniza bunăstare să se remarce și să reprezinte niște oameni cu care nu au nicio asemănare.  Despre conspiraționiști nu zic nimic, că își trimit OZN-urile să mă răpească.

Vreau să precizez că am lucrat pentru un politician social democrat, am văzut cum funcționează încrengăturile legislative și cât se muncește pentru a schimba o simplă lege care în fapt nu afectează cu nimic bugetul nimănui, dar scutește de umilințe niște oameni. Am mai văzut și cât de fină e linia dintre cinste și compromis și am înțeles că e plină lumea de pupincuriști, chiar și acolo unde nu îi cere nimeni. Astea ca să nu mai existe discuții că părtinesc un partid sau altul sau că am mintea încețoșată de doctrine de stânga sau de dreapta.