Jucatorul

N-am mai scris despre ce au scris altii de cand eram mica. Incepe chiar sa mi se para un exercitiu complicat. O fac insa de data asta pentru ca nu e orice carte, e "Jucatorul" Oanei Stoica-Mujea, pe care o asteptam de ceva vreme, fiind mare fan al Iolandei Stireanu. Asta si faptul ca am citit undeva pe Facebook ca as putea primi o carte gratis, dar acum nu reusesc sa mai gasesc linkul.

Nu m-am hotarat inca daca mi-a placut, pentru ca e atat de diferita fata de precedentele incat nu sunt inca pregatita sa ii pun o eticheta clara. Imi pare mai degraba o carte de tranzitie, un fel de paranteza intre cartile de pana acum si ceea ce va urma, daca va urma. Este o carte a justificarilor, un fel de inviere a Iolandei Stireanu, care ar trebui sa redevina politist dupa ce s-a jucat de-a curva in scopuri profesionale. Zic ar trebui pentru ca finalul e departe de orice ar astepta cititorul in primele pagini.

Adevarul e ca atunci cand cunosti autorul e greu sa fii obiectiv, iar cand mai cunosti si personajele devine chiar sinistru sa citesti ca prietenul tau cel mai bun ia trei ani cu suspendare pentru complicitate la crima. Dar Oana Mujea are un simt al umorului aparte si e musai sa recunosc ca unele pasaje m-au facut sa rad cu pofta, mai ales cand apar unele dintre personajele construite pornind de la persoane reale.

Iolanda e cu totul alta in aceasta carte, a patra sau chiar a cincea daca numaram si "Sarutul mortii". Femeia nebuna a devenit umana. E drept, e si amnezica, dar tot umana se numeste: plange si simte frica de necunoscut si oarecum si de ea insasi, sau macar asta am inteles eu din anumite monologuri si amintiri. Are creierul usor amortit si gandeste mai incet, cu virgula intre subiect si predicat, dar banuiesc ca asa se intampla dupa ce esti impuscat in cap. Nu face diferenta intre zi si noapte, uneori incurca si anotimpurile, dar reuseste totusi sa rezolve o crima (atat de ciudata ca e greu de crezut ca s-ar fi putut intampla), sa traga in tavan si sa isi aminteasca cum a fost tradata. (Nu va spun de cine, e musai sa cititi). Exista personaje complicate, unele putin greu de inteles, mai ales pentru ca apar de nicaieri si par aparent fara insemnatate, dar rastoarna situatia cand ti-e lumea mai draga. E, cred, o provocare pentru Oana sa scrie cu personaje semi-reale, mi-ar placea insa sa le dezvolte putin mai mult, pentru ca multe dintre ele sunt foarte bine alese. Imi dau seama insa ca e greu pentru un autor atat de obisnuit cu personajele sale sa inteleaga ca cititorul nu le cunoaste la fel de bine si are nevoie de lamuriri. 

La plusuri sunt, ca de obicei, dialogurile. Oana se pricepe sa scrie dialog, e clar. Pacat ca Lala e amnezica; daca si-ar fi amintit si doua injuraturi ar fi fost perfect. Sau or fi fost si nu le-am remarcat atenta fiind sa nu pierd firul povestii. Oricum compenseaza cu simtul umorului, cum spuneam si mai sus, plus niste politisti inteligenti, jocuri de carti, citate, mitologie, filosofie, pe scurt, de toate, pentru toti. A! Era sa uit: si politicieni, droguri, legaturi periculoase, plus ceva mai mult sex decat precedentele (dar banuiesc ca asta ii intereseaza doar pe obsedatii ca mine).

Rezumat

Cei patru evanghelisti erau trei ... asta e rezumatul intalnirii de duminica. Ne-am reunit dupa o lunga pauza, noi cei cativa asa zisi posesori de bloguri - doar George si Oana mai scriu constant. Am fost putini, dar am avut despre ce vorbi, asa ca nu m-am plictisit nici macar o secunda. George ne-a adus o intreaga biblioteca - 36 de carti, cred. N-am citit niciuna dar le-am privit, le-am amestecat si le-am pus la locul lor.
Am incercat sa mentinem discutiile acolo unde stateau si anul trecut - printre carti. Asa am aflat ce a mai citit fiecare dintre noi in ultima vreme si pe unde si cu cine s-a mai plimbat prin delegatii. Alte stiri care nu mai suporta sa stea in anonimat: fata de la marketing s-a mutat in Franta, iar Oana a ramas fara vin fiert.

Cu sange rece si albastru - Ivona Boitan

Avem nevoie de carti care sa ne invete. Avem nevoie de carti care sa ne dea curaj. Si avem nevoie de carti care sa ne aline. Cu sange rece si albastru pare titlul unei carti de capa si spada. De fapt, cartea este o cascada de sentimente. Sentimente care nu exista, sentimente care te definesc si te inlocuiesc, mai exact, sentimente care iti dau curaj, te invata sa vezi si iti vindeca dezamagirile.
Silvia nu simte pentru ca nu poate. Baba simte si atat pentru ca ratiunea ei s-a subordonat cu totul sentimentelor. De fapt, cele doua sunt acelasi personaj pus pe rand in situatii extreme. Le leaga gradina si o copilarie pierduta. Una pentru ca a simtit prea mult, cealalta pentru ca nu a simtit deloc.
Sunt doua povesti, doua idei, doua notiuni care, fiind total opuse, sunt de fapt complementare. Si tocmai aici e farmecul povestii. Pentru ca indiferent de sentimentele pe care le ai sau nu le ai, viata te va aduce pana la urma in acel punct in care cineva te va invata ca e mai bine sa fii ceea ce esti.
Imi place cartea Ivonei Boitan pentru ca e unica, pentru ca are acel ceva dupa care orice cititor tanjeste de fiecare data cand incepe o lectura noua. E usoara pentru ca se citeste lin, naste sentimente si nu idei, te acapareaza pentru ca spune doua povesti in acelasi timp. Amandoua, si Baba, si Silvia, spun de fapt, acelasi lucru. Una isi spune pataniile in ecuatii, cealalta isi picteaza fiecare senzatie, controlata fiind de sentimente. Aceeasi realitate si totusi atatea diferente, atatea sentimente si atatea ganduri diferite.
Pentru psihologi este probabil o carte de contestat. Pentru mine e o carte de citit, de pastrat, de recitit si apoi de recomandat tuturor celor care au dubii. Pentru ca, parcurgand povestile celor doua, intelegi ca sentimentele nu se inscriu in cotidian si ca e cel mai bine sa fii altfel.

Intalnire

Vineri ne-am intalnit... Formula restransa, ce-i drept, dar ne-am intalnit. Oana - care m-a dus pana la ea in Tudor sa imi imprumute niste carti si apoi m-a adus inapoi in centru -, Alin (care tocmai a scris pe blog), George (pentru care orice discutie trebuie sa ajunga la un moment dat la punctul in care sa vorbim despre o vecina proaspat mutata in cartier la mine), Canguru (care a ajuns tarziu si care ma mai duce acasa dupa intalnire), Ioana (putin revoltata pentru ca viata in Romania sucks - lucru cu care sunt perfect de acord) si Dan (care s-a cam suparat pe mine dintr-un motiv anume ramas necunoscut deocamdata).
Ce pot sa zic, am talentul asta de a supara lumea; chiar si pe Goerge l-am suparat de cateva ori, cand l-am intrebat cat e de batran. Asta a fost o rautate din partea mea, dar pur si simplu ... trebuia sa ma lamuresc.
Discutii interesante, oameni frumosi... Ne e dor de Raluca. Si de restul celor care nu ne mai viziteaza.

A Clash of Kings - George Martin

Inclestarea Regilor este continuarea cartii Urzeala Tronurilor, din seria Cantec de Gheata si Foc. Ceva mai multe personaje, putin mai bine conturate, un razboi in toata regula si putin misticism. Pe scurt, aceasta e povestea. Copiii Stark incep sa se maturizeze inainte de vreme. Unul e rege in toata regula (Robb), al doilea a devenit lord si isi descopera capacitatile neomenesti de a comunica cu lupul sau (Bran), Sansa e prizoniera dusmanilor familiei sale, Arya merge pe cont propriu si duce un razboi prea dur chiar si pentru un adult, daramite pentru o fata de 8 ani. Pana si mezinul (Rickon) intelege greutatile razboiului si renunta la capricii pentru a supravietui, iar bastardul, Jon, se confrunta deja cu fortele de dincolo de Zid.
Povestea se complica, deja miza creste, fiecare lupta din rasputeri sa supravietuiasca pentru ca, deocamdata niciunul dintre fratii Stark nu mai spera sa se reuneasca cu ceilalti. Ne ajuta sa percepem situatia acestor personaje lady Stark, mama lor, aflata la randul ei departe de oricare dintre copiii ei, ducand si ea propria lupta pentru a-i salva de la moarte.
Daca in primul roman personajele ramaneau oarecum enigmatice, acum cititorul le stie deja trecutul si le poate banui viitorul.
Cartea este scrisa in acelasi stil, al abordarii lucrurilor din perspectiva cate unui personaj. Pe rand, vedem din diverseunghiuri atat viata la Curte, cat si razboiul dintre regii tinutului. Stilul este acelasi. Detaliile sunt usor de parcurs si de retinut, scenele de razboi nu sunt greoaie sau de neinteles, iar logica evenimentelor permite patrunderea cititorilor in Westeros, in acest tinut al legendelor si al regilor.
Magia consta, cred, in faptul ca indifirent despre ce e vorba intr-un capitol, intotdeauna cititorul are in minte aceeasi intrebare: Ce se intampla acum cu copiii si cu lupii lor? Razboiul, greutatile, prietenii, tradatorii, totul nu pare sa fie decat o mare aventura menita sa ii pregateasca pe acesti copii pentru viitor, pentru lupta cea mare care urmeaza sa aiba loc impotriva fortelor inca necunoscute de dincolo de Zid.
Dany, regina de dincolo de ape se maturizeaza si ea la randul ei si isi creste cei trei dragoni departe de aceste locuri.
Cartea urmatoare se anunta la fel de interesanta, desi cu mai multe personaje implicate in actiune si cu aparitia fortelor supranaturale. Cantec de Gheata si Foc este o capodopera a genului, cu atat mai mult cu cat nu urmareste soarta unei lumi in mana unor personaje,(ca in trilogia Stapanul Inelelor), ci soarta unor personaje in contextul unei lumi schimbatoare.

Cantec de Gheata si Foc

Song of Ice and Fire... adica, Cantec de Gheata si Foc. O serie fantasy din care am citit deocamdata doar Urzeala Tronurilor. Multi au comparat aceasta serie cu trilogia Stapanul Inelelor. De fapt, cele doua au prea putine lucruri in comun.
Urzeala Tronurilor este mai mult o poveste cu cavaleri si nobili, o balada in proza. Nu avem elfi, sau hobbiti, nici macar un inel fermecat. Avem insa o lume pazita de un zid, o vara lunga de opt ani si un tron la care viseaza prea multi oameni. Povestea este complexa pentru ca autorul, George Martin, nu e zgarcit cand vine vorba de personaje. Multe, complicate, pline de trairi dintre cele mai diverse. Unii lupta pentru onoare, altii tradeaza pentru a-si pastra tronul sau pozitia, in vreme ce altii se transforma sub ochii cititorului din copii in conducatori.
Personajele nu sunt principale sau secundare, fiecare este la randul sau cel care povesteste. Fiecare capitol este construit in jurul unui personaj, ceea ce avantajeaza in special constructia scenelor de lupta. Razboiul se vede altfel prin ochii unui pitic, altfel prin ochi de femeie. Iar cititorul il vede din toate perspectivele, compara, impartaseste sentimente si sarbatoreste victoria.
Casa Stark este probabil cea care da tonul in acest prim roman. Eddard Stark are 5 copii si un bastrad si intamplarea face ca pentru fiecare dintre acestia sa gaseasca un lup stravechi. Lupul, blazonul casei sale este gasit mort, ucis de cerb, iar cei 6 pui sunt primiti de fiecare dintre copii lordului, Pazitorul Nordului. Lucrurile se complica, iar Ned Stark (Eddard) intra fara voia sa in jocul periculos al urzelii tronurilor, in care castigi sau mori. Bineinteles ca onoarea lordului il duce la moarte, poate singurul moment al cartii in care ti-ai dori sa te opresti din citit. Multi spun ca autorul este nedrept cu acest personaj al sau pe care il ucide intr-o secunda. Cititorul ramane la fel de deznadajduit ca si personajele sale atunci cand Stark moare si odata cu el piere si un secret bine pazit. Copiii lui duc insa actiunea mai departe, iar sotia sa, Catelyn este probabil cel mai bine conturat personaj feminin al cartii.
De partea cealalta exista insa Cersei, regina tradatoare, care reuseste sa castige o batalie importanta ucigandu-l pe Ned. Cele doua sunt intr-un razboi permanent, desi nu se confrunta niciodata. Probabil ca toate aceste conflicte interne ar fi fost suficiente pentru a crea o carte de succes.
Martin nu se opreste aici. El urmareste si destinul orfanilor fostilor regi ai tinutului. Viserys, mostenitorul tronului si sora sa Dienerys, cea care se arata in fata cititorilor ca o copila si incheie romanul din postura de regina absoluta, stapana Dragonilor stravechi si a unei intregi lumi salbatice, gata sa porneasca in lupta pentru a-si recuceri tronul demult pierdut.
la final avem un rege copil comandat de o mama dornica de putere, cu un tron subred si murdarit cu crime prea mari pentru un suflet atat de tanar, un Rege al Nordului, fiul lui Eddard Stark, tot copil, dar ghidat de Catelyn Stark si o regina care nu a atins varsta de 16 ani, dar care ,inarmata cu trei dragoni, viseaza sa recupereze tronul parintilor ei. Cartea nu se incheie. Avem trei regi cu teluri diferite, dar nu avem un deznodamant. La capatul lumii exista un al patrulea viitor lider, Jon, bastradul lui Stark, care pazeste Zidul, locul in care se sfarseste lumea nobililor si a cavalerilor in armura. Fetele lui Stark, de asemenea, au soarta indecisa in timp ce una este logodnica prizoniera a celui care i-a ucis tatal, iar cealalta este rapita/protejata de cavalerii Zidului.
La finalul cartii doar cuvintele de pe blazonul Casei Stark rasuna in urechile cititorului. Vine iarna, cuvinte pe care autorul omniscient le stie si le transmite cititorului, dar care par sa ii lase reci pe toti ceilalti participanti la actiune. Nimeni nu mai vede pericolul iernii, orbit de incertitudini, griji, sete de razbunare sau dragostea de putere.
Cum spuneam, o carte in care fiecare personaj devine principal, fiecare scena este cladita viu, fiecare detaliu este de retinut pentru a supravietui in aceasta lume. Propozitiile sunt scurte, topica permite succesiunea rapida a faptelor iar actiunea se muta de la un personaj la altul intr-un firesc care te transpune cand in pivnite, cand in Sala de consiliu, cand in frigul Winterfellului.

Clubul bloggerilor

PROCES VERBAL

Ne-am reunit de data aceasta in jurul Oanei, care nu a mai fost nasa, in puii ei, dar a fost la fel de placuta ca intotdeauna.
Eu am ajuns tocmai la timp sa ma pun in fata masinii ei. Ce sa-i faci! Nu a avut timp sa se faca cum ca ma loveste. Cineva astepta ca Oana sa-si mute masina ca sa intre intr-o curte. Asa e cand parchezi in fata portii.
In rest, lume putina. Raluca a fost bolnava, numai ca eu am aflat asta abia cand am ajuns acasa (imi uitasem telefonul). Ioana si Dan, la fel de veseli ca intotdeauna. Canguru` are poza noua (Oana zice ca seamana mai mult cu un sobolan, dar e de inteles... La ce imaginatie are! ) ...
Iar George... Ehh, George. Ca de obicei, mi-a pus in pahar mai mult vin decat am eu voie sa beau. Ma mir ca am ajuns singura acasa. I-am mai luat un calendar si cred ca i-am mai lasat si ceva din nota mea de plata la schimb.
La capitolul literatura, n-am discutat decat despre cartea Oanei (care ar fi trebuit sa apara) si am dezbatut teme diverse legate de bloguri, edituri proprietate personala, telefoane mobile, muzica, masini. Ce sa mai! O modalitate excelenta de a petrece o seara de vineri printre prieteni.
George nu ne-a recitat din Eminescu, dar am binevoit sa dezbatem putin si pe marginea acestui subiect. Tema de la Dan: cum arata blogul ideal. Deadline: luni (nu am retinut ora). Ce citim? Cred ca a ramas tema de data trecuta. Noi ne reintalnim peste doua saptamani la fel de veseli.

Poze nu sunt. A lipsit Raluca...

Reclama

Alin are blog... Nu a scris nimic pana acum, ce-i drept, dar are blog. Eu zic ca e un inceput... Si abia astept sa ii citesc impresiile.

Adam si Eva

..."Cine vrea sa explice totul prin cuvinte ajunge curand sa nu poata explica nimic"...

Filosofie si sentimentalism, o explicatie demna de luat in seama despre scopul vietii omului si o poveste de dragoste care depaseste barierele lumii noastre. Asa as descrie in cateva cuvinte romanul Adam si Eva al lui Rebreanu. Pornita de la explicatia simpla ca dragostea este dumnezeire atunci cand ea porneste din esenta sufletului uman, Adam si Eva reda agonia unui om ajuns la capatul existentei care isi retraieste toate cele sapte vieti in tot atatea clipe.
Toma Novac este profesor de filosofie si refuza sa creada in teoria prietenului sau despre iubire si despre cautarea permanenta a sufletului uman a acelei perechi cu care sa se completeze perfect. Cand o cunoaste pe Ileana, Toma simte fiorul dragostei despre care vorbeste profesorul Aleman, dar nu ajunge sa se bucure pe deplin de acest sentiment pentru ca este impuscat mortal de sotul iubitei sale.
Pe patul de spital, cu Ileana si Aleman la capatai, Toma isi revede cele 7 vieti despre care ii povestise de mai multe ori prietenul sau. Calatoreste in timp si spatiu si isi retraieste existenta. In fiecare viata o cunoaste pe femeia visurilor sale si traieste impreuna cu ea povestea de iubire in acelasi mod. O intalnire de o secunda sau doua, in care amandoi inteleg sentimentul mai presus de lume si de materialitate. Apoi visul se destrama, iar eroul moare strapuns de durerea iubirii neimplinite. Timp de sase vieti istoria se repeta. Barbatul duce o existenta fericita pana cand intalneste femeia in ai carei ochi descopera eternitatea. Apoi viata i se schima radical si, de cele mai multe ori moare pentru femeia iubita. In a saptea viata, Toma atinge iubirea absoluta, se uneste cu femeia care ii este predestinata si moare la scurt timp dupa. In clipa mortii el intelege filosofia vietii si sufletul sau porneste spre eternitate.
Cartea imbina povestile de dragoste cu o idee filosofica greu de patruns sau de demonstrat. Nimeni nu poate spune daca se ascunde un adevar in aceste povesti tocmai pentru ca, asa cum spune si autorul printr-unul dintre personaje, "clipa suprema contine verificarea directa". Romanul nu impresioneaza numai prin sentimentele surprinse sau prin puritatea povestii, ci si prin descrierera monumentala a mortii, asa cum apare in sufletul omului care stie ca i se apropie sfarsitul.

..."Apoi din adancurile sufletului ii rasari, ca o mantuire, un val de credinta naiva, vrajindu-i in minte pe Dumnezeu asa cum il avusese in copilarie, inainte de a se fi ivit intrebarile scormonitoare. Si deodata o usurare mare ii umplu inima. Compasul minutarelor se sterse pe cadranul pendulei si in ochii lui Toma Novac ramase numai albul din ce in ce mai lucitor, ca o lumina mare, blanda, mangaietoare"...

Cronica unei morti anuntate

Dupa titlu, cartea pare mai degraba un roman psihologic decat o radiografie a unei comunitati cu oranduiri precise. De ce a fost ucis un om cand un oras intreg putea evita aceasta crima? Romanul este raspunsul la aceasta intrebare. Santiago Nasar este un tanar care este ucis cu sange rece de doi frati gemeni, niste tineri care au sperat pana in ultima clipa ca va exista o persoana in oras care sa ii opreasca. Crima este una de onoare pentru ca victima le dezonorase sora sau, cel putin, asa spusese tanara.
Actiunea se petrece rapid, iar lipsa cronologiei acestei carti bulverseaza total un cititor si asa pierdut in detalii despre activitatea fiecarui membru al comunitatii. Deliciul cartii este ca, la final, nu mai ai nicio nelamurire. Totul devine dintr-o data extrem de clar, iar scena mortii este construita in asa fel incat sa intregeasca aceasta prezentare cu lux de amanunte a unor personaje total nesemnificative si lipsite de importanta pentru actiune.
Nu e o carte pentru iubitorii de frumos. E mai degraba un roman care cucereste prin lipsa de imaginatie a personajelor. Totul este un tablou al unei dimineti agitate, in care fiecare personaj este descris pentru a justifica parca prezenta lui in imagine.
Gabriel Garcia Marquez are capacitatea sa atraga printr-un subiect de altfel deloc placut. Nu e romanul unei crime, nu este povestea unui mister, nimic nu te tine cu sufletul la gura. Cu toate acestea, nu poti renunta sa citesti cartea pana la final. Pentru ca aceasta comunitate te tine ca un magnet si meritul autorului este acela ca face fiecare personaj deosebit de atragator.

Atac in biblioteca

Gata cartea! Sa va zic de acum care e criminalul si sa va spun daca mi-a placut?

Nuuuu. Astept intai intalnirea bloggerilor de vineri si apoi poate o sa scriu si pe blog. Dar ca sa nu trec asa repede pe aici o sa va zic ca nu mai citisem nimic de George Arion inainte si ca oricum nu aveam prea mari pretentii de la un roman politist de o suta si ceva de pagini. Atac in biblioteca parea mai degraba un rezumat la inceput.

Am ramas placut surprinsa de modul cum a fost construit subiectul. M-a tinut cu sufletul la gura si am dat gata cartea cat ai clipi. Desi nu pot sa zic ca stilul m-a dat peste cap, nu am putut sa nu remarc originalitate, umor si o oarecare usurinta in a expune fiecare idee noua atunci cand parea ca ancheta a ajuns intr-un punct mort. Finalul este oarecum diferit de orice altceva am mai citit pana acum. Pare mai degraba sfarsitul unui articol de pus pe blog. Sa fie o gaselnita gazetareasca sau inca o incercare de a sparge cu totul monotonia? Relatarea la persoana I si limbajul extrem de familiar il fac, in aceasta carte, pe George Arion un fel de Creanga-detectiv particular. Stilul nu este nici gazetaresc, nici exclusiv beletristic. Imi pare mai degraba original si atat. Cred ca marele avantaj al autorului este atmosfera creata. O poveste bine spusa amestecata cu cateva detalii picante si un deznodamant amanat pentru a duce cititorul incet, dar sigur pana la ultima pagina.

Una peste alta, a fost o experienta interesanta. Cine ar fi crezut ca un roman politist poate fi atat de plin de umor...