Grupurile pe Facebook sau cum se exploatează răbdarea cititorilor

Pentru orice site, Facebook e mană cerească când vine vorba de trafic. Constat însă că mulți încă nu știu cum să îl folosească, deși a trecut ceva vreme de când toate afacerile, mari și mici, s-au apucat de socializat. 

Și aici mă refer în mod special la grupurile de pe Facebook, unde mulți ziariști și posesori de site-uri s-au hotărât să se autopromoveze. Sunt grupuri unde utilizatorii de Facebook sunt adăugați la grămadă, ca oile, pentru a fi bombardați zi lumină cu linkuri. Rezultatul? Întâi o doză mare de stres, apoi ignore din partea membrilor. Pentru afacere, aproape nici o reacție pozitivă. 

Fac parte din câteva astfel de grupuri și primesc notificări cu duiumul de la tot felul de site-uri care publică fără discernământ. Din curiozitate, m-am uitat la rezultatul acestei practici: cele mai multe posturi au 0 like, 0 share, 0 comentarii, și rareori vezi câteva răspunsuri pozitive, când se întâmplă ca un articol să conțină și ceva informație care merită atenția publicului. Culmea e că pe pagini sau direct pe conturile personale ale ziariștilor care semnează, aceleași articole reușesc să stârnească reacții, uneori chiar generând avalanșe de comentarii și lungi discuții în contradictoriu, deci se vede cu ochiul liber că principala cauză a lipsei de reacție a publicului e promovarea excesivă. 

Scriu articole despre social media și impactul lor asupra afacerilor mici de aproape un an de zile. Niciodată pe parcursul documentării nu am găsit însă strategia „înscrie-te în grupuri și postează până ți se strică mouse-ul”. Asta nu pentru că majoritatea specialiștilor în social marketing sunt niște proști, ci pentru că acest tip de promovare este total greșit. Și o să încerc să vă explic de ce.

1. Distribuiți în multe grupuri, la intervale de câteva secunde

Când un prieten ziarist începe să își promoveze articolul, primesc 3-4 notificări în două minute. Aceeași știre, aceeași notificare, doar că vine pentru grupuri diferite. Acest lucru se întâmplă de câteva ori pe zi, inclusiv seara și în weekend. Dacă am în lista de prieteni trei utilizatori de Facebook care folosesc această strategie, sunt minim 20-25 de notificări într-o zi. Cam câte știri citesc? Maxim una, când reușesc cumva să intuiesc din titlul mincinos despre ce e cu adevărat vorba în articol. Dacă nu reușesc, ignor notificarea și îmi văd de treabă. 

Probabil toți ziariștii care practică acest tip de promovare fac același lucru. Cam cât timp credeți că le va lua membrilor din grupuri să procedeze la fel? Vă spun eu: majoritatea o fac deja. Poate că deocamdată nu se vede în statistici, dar în curând această practică va avea efectul invers și veți vedea cum nevoia de liniște va depăși curiozitatea. 

Cum ideea acestui articol a pornit de la experiența personală, vă mai atrag atenția asupra unui aspect: cele mai multe grupuri au cam aceiași membri. În cazul de față vorbim de un oraș relativ mic, cu un număr limitat de utilizatori de Facebook direct interesați de știrea respectivă. Aruncați un ochi peste componența grupurilor înainte de a posta pentru că riscați să deveniți insuportabili. 

Dacă vreți neapărat să profitați de grupuri, postați știri diferite, în grupuri diferite, la intervale mai mari de timp. O știre bună poate face înconjurul internetului cu Like și Share, fără să streseze pe nimeni. Pe termen lung, câștigă și utilizatorul de internet și site-ul de știri.

2. Postați o știre pe grup, deși ea a fost deja distribuită de un alt ziarist mai iute de mână

Pe lângă faptul că e o lipsă de respect față de cititori, această practică arată și cam cât de „grozav” e ziaristul respectiv în meseria lui. În majoritatea cazurilor, știrea e copiată din aceeași sursă, deci nu aduce nimic nou publicului. Nu există completări, doar titlul e mai pompos și mai șocant, practică ce nu mai păcălește aproape pe nimeni în ultima vreme.

E normal ca un ziarist să nu știe ce a publicat concurența în același grup cu câteva ore mai devreme, din motivul explicat la punctul anterior. Dar astfel de gafe dăunează imaginii în timp, cu atât mai mult cu cât și publicul local începe să depășească faza în care trece cu vederea lipsa de profesionalism și încet-încet se va orienta spre site-uri care sunt mai atente când vine vorba de propria imagine. 

Dacă știți că ați făcut copy paste după un comunicat de presă sau după un alt articol, folosiți cinci minute din timpul economisit pentru a vedea câți au publicat deja ceva asemănător. Nu e nevoie să căutați în fiecare grup în care sunteți înscriși, oricum obiceiul postării în cât mai multe grupuri posibile e practică generală, deci dacă știrea apare într-un grup, mai mult ca sigur același link a fost deja distribuit în toate. 

3. Sunteți niște roboți care oferă linkuri și atât

Facebook înseamnă socializare, deci dialog. În acest context, un link neînsoțit de un comentariu sau de o invitație la discuție nu valorează nimic. Rareori mi se întâmplă să văd un ziarist care își introduce știrea printr-un text scurt și apoi își îndeamnă cititorii la dialog.

Majoritatea se mulțumesc să distribuie și atât. Nu știu ce mesaj vor să transmită aceste linkuri goale, dar eu deduc lipsă de respect față de cititori și interes exclusiv pentru trafic. Ce valoare au aceste numere în absența unui public dispus să și interacționeze? Pentru mine, aproape zero, pentru că nu văd cine ar vrea să cumpere publicitate pe un site care nu le trezește nici o reacție cititorilor și vizitatorilor.

Văd deseori site-uri care distribuie articole în care redactorii se laudă singuri. Își publică fără rușine numerele și apoi au pretenția să fie numiți lideri. Mai interesant ar fi să vedem care este de fapt relația cu acest public care intră, descoperă că articolul e incomplet sau prost scris și iese la fel de nelămurit cum era și înainte de a citi. Ar fi mai bună o statistică despre câți oameni se întorc din proprie inițiativă, câți devin cititori fideli și câți dintre cei direcționați de Facebook interacționează cu pagina.

În timpul cât am scris acest post am primit cinci notificări pe Facebook, de la aceeași persoană, care a distribuit două știri, ambele publicate pe același site. Nu pot decât să bănuiesc că, în absența acestei practici, publicația respectivă ar fi aproape de faliment.

Distribuirile pe grupuri sunt ca ajutorul social. Cât îl ai, mănânci o pâine, dar dacă acesta dispare, mori de foame. Dacă vreți să aveți publicații asistate social, continuați să folosiți această strategie. Dacă vreți profit, audiențe constante și public de calitate, e cazul să treceți la munca adevărată („Share in a group” nu se încadrează aici). Dar despre asta, într-un post viitor.

7 întrebări despre cazul copiilor bolnavi din Argeș

Vestea că mai mulți copii cu grave probleme de sănătate din Argeș au fost transferați la București s-a răspândit repede și a devenit rapid subiect de interes național. Cauzele acestui sindrom rămân necunoscute după aproape două săptămâni, timp în care speculațiile ne-au ținut ocupați. Și în vreme ce site-urile numără clickuri, eu pierd vremea pe Facebook și încerc să înțeleg de ce am mai multe întrebări decât răspunsuri.

1. De ce există atât de multe informații contradictorii pe Facebook?

Cazul a făcut vâlvă încă din prima zi, pentru că s-a speculat foarte mult asupra faptului că sursa problemelor ar fi Spitalul de Pediatrie Pitești. În aceste condiții, normal că subiectul a atras atenția miilor de cititori care au început să se gândească tot mai serios la ce ar fi de făcut pentru a ocoli acest spital în caz de nevoie.

Apoi au început informațiile ”pe surse”: de vină e bacteria din spital, vaccinul X, portocala de la supermarket, apa plată, apa de la fântână, laptele, supermarketul, alte alimente. 

Am citit mai multe site-uri de știri și până acum tot nu mi-e clar: câți copii sunt la București, câți la Pitești, de unde sunt și ce au în comun. La fel de neclar îmi e dacă micuții sunt afectați de o bacterie sau de un virus și ce putem face pentru a ne feri de eventuale noi cazuri. Nu a publicat nimeni sfaturi pentru părinții care cumpără apă plată, portocale, morcovi și lapte praf zilele astea. Mă gândesc că mulți părinți sunt foarte stresați din această cauză. Probabil că nici medicii de familie nu sunt prea fericiți, bombardați cu telefoane la orice oră pentru fiecare posibil semn de boală.

La început am înțeles că micuții ar fi de aceeași vârstă, apoi alt site spune că au vârste cuprinse între șapte luni și doi ani. Observ că cele mai multe informații se bazează pe speculații și pe niște comunicate de presă făcute să nu spună nimic, interpretate în mod subiectiv de ziariști și comentatori pe Facebook. 

2. Cine sunt toate aceste surse?

Știu că protejarea sursei e treabă serioasă, dar mie îmi miroase a inventarea surselor mai degrabă. Sunt prea multe contradicții în declarații și cam multe declarații off the record, așa că încep să cred că mulți mai și inventează povești.

3. Care e rostul împrăștierii de informații semi-adevărate? 

Nu am citit nicăieri un articol cu cap și coadă pe acest subiect. Update: am primit un articol foarte interesant care reia aspecte importante ale cazului și clarifică o parte dintre nelămuri. Toți sunt atât de grăbiți să publice cât mai repede informații la cald. Nu contează că sunt zvonuri sau prostii băgate pe gât de câte o instituție, important e să dea oamenii click. Apoi mai vezi câte un titlu de tipul ”Mama bebelușului mort refuză să vorbească cu jurnaliștii”. Cred și eu, o avea alte lucruri de făcut, nu să stea de vorbă cu niște oameni care nu mai au nici măcar interesul public în vedere, doar clickurile și unicii. Unde e interesul public să pui pe Facebook articole cu jumătăți de adevăruri? Unde e interesul public când se generează panică?

4. Cât de inuman să fii să îți faci imagine pe acest subiect?

Unii politicieni, probabil doar întâmplător candidați la primărie sau la vreo funcție, au început să ceară demisii, fiecare după posibilități. Singurele lucruri mai scârboase decât aceste declarații sunt cuvintele lui Șerban Valeca, cel care a ieșit public să declare că partidul lui, PSD, nu sprijină incompetența. Nu știu ce culori politice stau pe scaunele de la DSP, DSV, Prefectură, CJ și alte litere, dar am impresia că declarația ar trebui să îi facă până și lui silă. Înțeleg că nu se mai înțelege Ana cu Caiafa, dar e cazul să înceapă toți să își asume responsabilitatea pentru oamenii cu care lucrează și pe care îi propun pentru diverse funcții.

5. Ce poate fi mai scump decât viața unor copii?

Refuz să cred că toată criza pornește de la rea voință. Probabil că o greșeală a dus la contaminarea a ceva, încă neelucidat, care mai departe a degenerat în copii foarte grav bolnavi și în pierderea unor vieți absolut nevinovate. 

Nu pot să nu observ însă tendința permanentă de a băga gunoiul sub preș, mai cunoscut la nivelul acesta sub numele de mușamalizare. Pot înțelege orice greșeală, cu toții greșim. Ne ajută să învățăm, să evoluăm și să ne amintim încă o dată cât trebuie să îi apreciem pe medicii care greșesc atât de puțin și de rar, pentru că astfel de situații sunt excepții, nu reguli.

Atunci când se întâmplă însă, nici pedepse nu sunt, nici învățăminte nu se prea adaugă la experiență. Multe cazuri cu morți din spitale au fost anchetate superficial. Îmi vine în minte acum asistenta care plătește moartea nou născuților de la maternitatea Giulești și care nu era singura vinovată de situație. Mă gândesc la situația de la Curtea de Argeș, când Andrei a murit dintr-o greșeală pe care nimeni nu vrea să și-o asume și să o corecteze. E aceeași poveste și acum, la fel de macabră, și se poate rezuma la același lucru: o greșeală ascunsă sub preș, care a generat probleme grave. 

Ce poate fi mai scump decât viața unor copii: o funcție, un salariu, tone de portocale, lapte, apă, pierderea clienților, respectul asistentelor sau al altor medici, ploconirea pacienților? Ce poate fi atât de prețios încât să nu poți ieși și spune ”Am greșit. Trebuie să retragem de pe piață produsul X”?

6. De ce e demisia o soluție?

Aș vrea să înțeleg argumentele celor care tot cer demisia cuiva. Nu ar fi mai simplu și eficient să ceri demiterea lui? Bineînțeles, cei care sunt în măsură vor decide dacă este sau nu cazul să se ia astfel de măsuri. Dar simpla demisie nu e o soluție, va crea doar o a doua problemă: cine conduce în caz de criză, dacă șeful își pune biroul în cutie și pleacă acasă. Și cunoscând realitatea, asta va deveni prioritar oricărei anchete, că e rău de urât să ai scaun neocupat în vremuri de criză.

7. De când ziariștii trebuie să îndemne la proteste?

Ziarele ar trebui să scrie despre proteste, nu să le organizeze sau să îndemne la ieșit în stradă. Treaba ziaristului e să răspundă la multele întrebări legate de acest caz, să organizeze anchete paralele și alte chestii de-astea, nu să se ducă în piața publică să strige împotriva cuiva. Din câinele de pază, presa cam devine câine care latră și nu mușcă. Sau poate e doar o părere (de)formată de Facebook, vă rog să mă iertați dacă scriu prostii. 

Aceste întrebări mă determină să mă gândesc mai degrabă la ce nu se spune și nu se scrie, decât la ceea ce am citit pe ici pe colo. Nu sunt adepta teoriei conspirațiilor și mă îngrozesc articolele despre virusuri ascunse în pădure și vaccinuri care provoacă autism, dar nu pot să cred sub nicio formă că după 13 zile și zeci de teste nu se poate da măcar un set de ipoteze credibile privind cauzele acestui sindrom. 

Sex cu profil

Oameni buni, aceasta este conjugare. A vorbi despre sex folosind astfel de forme ale verbului se cheamă discuție, nu sex (nu, nici oral, dar nu despre asta e vorba).

Sexul nu prea are legătură cu eu fut, tu fuți etc. O explicație controversată, dar simplă și posibilă pentru sex a tot umblat pe net mai acum vreo două luni și arăta cam așa: 

Acum că am lămurit diferența, să trecem la subiect. Saxgate vine de la sex și se referă, deci, la poza doi, nu la discuții. Că un nene vorbește pe net cu gagici obscure despre lucruri intime se cheamă frustrare, andropauză, lipsă de ocupație, dar nu sex. Dacă nu e sex, nu e sexgate. Logic, nu?

There is no news

Cam așa ar fi povestea pe scurt. Știrea e că nu e nicio știre. Un nene agață gagici pe net, dar gagica e bărbat și scriitor la ziar. Și de aici, scandal, că face bine la trafic. Anul trecut am avut povestea lui Florin Tecău, regizată magistral și expusă amplu pe multe pagini: dialoguri, povești, implicații morale. Un bărbat despre care se știa pe ici pe colo, prin punctele esențiale, că îi plac doamnele și domnișoarele este lăsat să își povestească micile fantezii pentru a umple pagini de ziar. 

Cât e de corect, cât e de moral? Am putea invoca interesul public, deși argumentul nu justifică paginile cu detalii picante. Faptul că un președinte de Consiliu Județean are discuții intime pe Facebook cu o necunoscută nu afectează nici administrația județului, nici interesele cetățenilor. Mai mult, a discuta despre sex online nu e mai puțin moral decât a-ți face cont fictiv pe o rețea de socializare și a prinde un pește gras pentru audiență. 

Azi am citit despre un alt nene, mai celebru, mai frumos, mai chiparos, că a ”căzut în aceeași capcană, a contului fals pe Facebook”. Cătălin Rădulescu a invitat o duduie la București și s-a oferit să îi plătească drumul. Repet, unde e știrea? În cazul ăsta, vorbim despre un personaj cercetat de DNA, despre a cărui moralitate s-a tot povestit. Interesul public l-am dezbătut mai sus, nu există o legătură directă între discuțiile intime și munca de parlamentar.

Dacă sex nu e, nimic nu e

Cel puțin, nu sexgate. Niște ziariști care umblă cu cioara vopsită nu sunt Monica Lewinsky, ci doar niște oameni cu prea mult timp liber. Nu știu în ce categorie ar trebui incluse astfel de articole, dar nu cred că fac cinste nimănui, cu atât mai puțin unui ziarist care vrea credibilitate. 

Discuțiile sunt provocate, sunt alimentate, politicanul nu recită monologurile puței. Sunt oameni, nu călugări tibetani. Nu i-am votat pentru abstinență. Nu au un contract cu cetățeanul să și-o țină încuiată pe timpul mandatului. Altele sunt obligațiile pentru care ar trebui luați la întrebări. Nu le îndeplinește, scrie despre asta, nu despre cât de des fute sau cât de colorat îi e vocabularul în discuții private.

Politicianul, fie el președinte de CJ sau deputat, are dreptul la viață privată, oricât de promiscuă ar fi ea. L-ai prins la curve? E o ilegalitate, ia de scrie. Se droghează, își bate copiii, fură din magazine? La fel. Dar dacă nu te-a plătit pentru sex, n-ai ce-mi povesti. Că tu ai pierdut vremea săpând și discutând cu el în speranța că iese ceva mai mult și nu a fost cazul, se poate. E problema ta. Se întâmplă, nu toate subiectele ajung știri. Dar asta nu justifică publicarea unor pagini întregi de dialog irelevant. 

Cine câștigă din astfel de scandaluri?

Nu știu, dar tare mi-ar plăcea să aflu. E clar că ziaristul își crește traficul, umple paginile, iese ca păduchele în față. Dar asta durează puțin și pe termen lung o să rămână doar ăla căruia politicanul îi spunea povești de noapte bună. 

Nu-mi plac teoriile conspirației, dar nu pot să ignor faptul că în spatele fiecărui politician care cade în plasă stă un altul mai frustrat care îi vrea locul. Cât contează un astfel de scandal în România? Depinde de alegătorii fiecăruia. Pe Tecău, l-au cam îngropat cu povestea asta. Lui Cătălin Rădulescu, numit prin presa locală ”deputatul în chiloți”, nu îi face altceva decât publicitate. Și cum e mai bine să ai imaginea asociată cu o blondă platinată decât cu DNA, e mai degrabă un favor decât o daună. 

Scopul acestor articole rămâne marele mister. La fel și implicațiile morale și legale. De ce ți-ai face un cont fals pe Facebook în primul rând? Ale cui sunt pozele pe care le folosești? Femeia din imagine știe ce faci? Ai acordul ei, de preferat scris? Cât e de moral să folosești o femeie pe post de momeală? În momentul acesta legislația din România e vagă, nu există prevederi clare pentru aproape nimic din ceea ce se petrece, bun sau rău, în lumea virtuală.

O dezbatere despre astfel de limite nu își are locul în societatea de azi. Care e diferența dintre un bărbat care agață femei pe net sub o identitate falsă și o un bărbat care atrage politicieni în dialoguri indecente în scop editorial? Unde e limita dintre moral și imoral, legal și ilegal? Nu știu. Sper să afle cineva. 

Până la un Sexgate adevărat, vă las să reflectați la aceste întrebări. O zi cu știri pozitive vă doresc.

Revendicările mele. Către Strada

Dragă Strada, 

Nu te susțin pentru că nu sunt de acord cu ieșitul în stradă înainte să fi eliminat toate celelalte posibilități. Și mai ești și ușor dezlânată și fără discernământ. Ești un amalgam de oameni care au impresia că reprezintă o generație, dar suntem cam de aceeași vârstă și pe mine nu mă reprezinți. Urli că nu ești numere, când în esență ești un procent. Un procent care în momentul ăsta abia ar intra în Parlament, dacă absolut toți ăia care te susțin pe Facebook te și votează. Și mă enervează că ocupi spațiul public, în vreme ce evenimente importante trec neobservate. Așa că am și eu revendicările mele:

1. Azi am primit o lecție de viață de la o femeie pe care nici măcar nu o cunosc. Nu o să fie nimeni niciodată acolo să te bată pe umăr să îți spună că greșești. Cine îți va vedea greșeala o va arăta și altora cu degetul, ca să îți urle alții în urechi că ai greșit, ca să te certe un cor, nu doar o voce. Revendicare: Strada, mai uită-te o dată peste ceea ce ai făcut până acum să vezi dacă ții drumul drept. 

2. Deasupra unui accident care ar fi trebuit tratat cu responsabilitate și respect s-au adunat vulturii, asta după ce deja hienele au sfâșiat tot ce se putea. Au venit și dreapta și stânga: unii să obțină o demisie, alții să arate cum au profitat hienele, profitând la rândul lor pentru a mai smulge 2 procente în sondaje, plângându-ți de milă. Revendicare: Strada, scutură-te de mesaje politice și de manipulatori, dacă vrei să te ia toată lumea în serios.

3. Sunteți niște copii, ca mine, ca prietenul meu Niță care de 10 ani își caută loc de muncă. E normal să te revolți, nu e normal să te lupți singur cu lumea. Revendicare: Strada, cere ajutor! Sunt atâția adulți în jur care gândesc limpede, dar care nu știu ce să creadă despre tine, văzându-te atât de dezorientată.

4. Aveam 3 ani la Revoluție și tot ce știu e de la televizor. Dar tu nu te comportați ca în 1989, ci ca la Bobâlna. Revendicare: Strada, organizează-te că te lupți cu 3 mesaje făcute pe genunchi împotriva unora cu milioane de unici lipiți de televizoare. 

5. Biserica e plină de bube, dar nu poți cere preoților pe care îi blamezi de o viață să vină să îți facă veșnica pomenire ca și cum până ieri le spuneai săru-mâna sau măcar îi tratai ca pe egali. Ori nu ai nevoie de Biserica în țara ta, ori ai nevoie de ei să îți facă slujbe. Revendicare: Strada, lasă Biserica, lasă diversiunile! Ori te lupți cu unii, ori cu alții! Ține minte că Biserica a rezistat și tătarilor, și turcilor, și rușilor, și comuniștilor, și corupției. Nu risipi energie! 

6. Țara nu e multinațională decât dacă definim clar cine sunt africanii și chinezii care lucrează pentru noi. Și dacă acționarii acceptă să plătească salarii pentru câteva milioane de angajați neproductivi și ajutoare pentru părinții pensionari, pentru copii, pentru persoane defavorizate. Până atunci însă, hai să gândim limpede. Roma nu s-a construit într-o zi, nu o să construiască nimeni până la Crăciun o țară nouă, cu spitale, cantine, școli și grădinițe. Revendicare: Strada, ai răbdare! Nu o băga pe aia cu așteptarea de 26 de ani, că media ta de vârstă e sub 40, iar la 14 ani te cam durea-n cur de Parlament și de politicieni. Dacă te durea învățai pe bune la Cultură civică și acum nu mai propuneai bloggeri și cântăreți să te reprezinte în Guvern și Parlament doar pentru că nu sunt membri de partid.

7. Democrația înseamnă multe lucruri, nu doar spun ce vreau, când vreau și cum vreau. Nu toți politicienii sunt la fel. Pe tine te supără etichetele, și pe mine. Revendicare: Strada, dacă te deranjează, renunță să mai practici etichetarea. Alege niște nume și începe să vorbești despre ele, nu despre toți. 

8. Am văzut reportajul de la Digi24 de aseara. Nu am înțeles dacă televiziunea aia te sprijină sau te ia la mișto. Revendicare: Dacă te reprezintă fata aia care nu avea un răspuns clar la întrebarea de ce ești aici, du-te acasă! Spiritul de turmă nu înseamnă revoluție. Iar România pe locul 7 în Europa nu e motiv de ieșit în stradă, oricum. (ca idee, Belgia e pe 7; Italia, Spania, Marea Britanie și Franța nu sunt în top 7).

9. Franklin D. Roosevelt se lăuda că a fost rudă cu 11 președinți americani și cu Regina Angliei. A stat 4 mandate la Casa Albă, într-o țară în care Republicanii și Democrații fac jocurile de 200 de ani. Revendicare: Nu mai compara România cu alte țări decât dacă știi exact despre ce vorbești. 

10. România are cam 45% populație rurală. Jumătate dintre români nu au venituri stabile pentru că nu au locuri de muncă, unii pentru că nu găsesc, alții pentru că nu au chef de muncă. Aproximativ 6% din populația țării este reprezentată de semi-analfabeți, oameni care au dificultăți la citire și scriere. Din ei, 150.000 nu știu să scrie deloc. De la voi de acolo din capitală provincia se vede doar din drum spre mare sau spre Valea Prahovei, dar ea există și pe ea tehnocrația nu o reprezintă, așa cum nu o reprezintă nici politicienii actuali. Pentru simplul motiv că nici unii, nici alții nu vor să își amintească de existența ei. Dacă în loc de ai partidelor, îi puneți pe ai străzii, schimbați doar componența unui aparat disfuncțional. Revendicare: Vreau o stradă care să lupte pentru ai tuturor! 

11. În orașul meu tocmai ce au terminat de reconstruit un parc. Din spațiu verde, flori, plante și granit (asta e pentru Mișu), au rămas doar betoane și pavele. Niciun ziarist nu a scris înainte să se voteze proiectul sau să înceapă lucrarea despre ce va fi însemnat de fapt acel proiect de regenerare urbană. În general, cetățenii habar nu au ce votează Consiliul Local pentru că nu merg la ședințe, unii nici nu știu că sunt publice. Revendicare: Strada, începi cu revoluția din propria grădină. Nu poți schimba o clasă politică în câteva luni, dar poți împiedica aceste proiecte fantomă care sug într-un an mai mulți bani decât mita lui Vanghelie. Orice parc poate fi Roșia Montană, dacă urmărești evenimentele.

12. Cetățenii pot propune legi, pot crea ONG uri, pot cere și obține finanțări pentru proiecte. Un cetățean informat nu schimbă nimic. Dar 60.000 de cetățeni informați gata să folosească legea în folosul lor pot schimba mai mult decât un premier. Am citit azi că ar fi bine ca 4 ani niște oameni să se sacrifice să conducă țara. Din anul 5 presupun că revine PSD, sau PNL, sau PMP, sau UNPR, sau cine o mai fi. Nu ne trebuie o clasă politică nouă, ci o viziune nouă. Oamenii noi vor fi obligați să funcționeze după aceleași legi șubrede care au permis existența corupției. Revendicare: Strada, cere legi corecte și metodologii clare, iar dacă politicienii nu te ascultă, propune-le tu! E nevoie de 100.000 de semnături pentru a propune o lege. Cu anumite condiții de proveniență a semnatarilor, dar se poate face, dacă tu ai deja 60% dintre românii necesari dispuși să iasă în stradă. E dreptul cetățeanului prevăzut în Constituție și pe vremuri exista și o lege în privința asta, L 189/1999, republicată în 2004. E nevoie de niște ONG uri ca să meargă și mai repede, dacă te grăbești.

Diario românesc cu câte ceva din România

A fost un weekend lung, pentru că l-am prelungit până marți. Și am cam obosit cu atâta mișcare dintr-o parte în alta, dar am reușit să fac câte ceva din ceea ce îmi propusesem: vreo două vizite, niște cumpărături, dentist și The Hunger Games. 

Filmul nu m-a dat pe spate, dar nici nu a fost sub așteptări. Și nu era dublat, așa că pot să spun că m-am simțit în apele mele. 

În rest, ca atunci când vine cineva din excursie: toată lumea îți dă să mănânci: sarmale, ciorbă de perișoare, mai ceva ca la Crăciun. Îmi pare rău că nu am mai avut loc pentru papanași. Îi las pe data viitoare. 

România e la fel ca atunci când am lăsat-o: gri, plânsă, murdară. Și nu pentru că ploua, ci pentru că nu prea am văzut oameni care să râdă. Mai toată lumea era tristă (chiar și la film) și doar la foștii colegi de clasă ai lui Florinel am mai găsit ceva optimism. Cei care n-au motive de bucurie se plâng, iar cei care au sunt prea ocupați să se mândrească cu asta și nu au timp să se mai și înveselească.

Oamenii merg pe stradă cu capul în pământ, calcă apăsat, fiecare cărând câte ceva greu pe umeri. Asta am văzut în centrul orașului, unde singurul lucru colorat erau pavelele lui Pendiuc, dar asta nu e neapărat de bine. În rest, liniște. Prea multă liniște. 

Revenind la partea pozitivă, am ajuns exact de Black Friday, deci am dat o raită prin magazine și o să admir cât de curând în fotografii și câteva cărți pe care mi le-a cumpărat Niță online. 

Îmi pare rău că nu am avut timp să fac mai multe vizite, să merg la Filarmonică și să ajung la Gaudeamus. La anul mă organizez mai bine. 

În final, m-am bucurat când m-am văzut înapoi în Italia. Aici e mai cald, iar oamenii, chiar dacă sunt gălăgioși, sunt parcă și mai veseli.

 

Lansare de lansare

Eram precisa ca Oana va lansa "Sarutul mortii" in stil mare. Adica cu pistoale, amenintari si toate cele. A venit cu un arsenal de scriitori numai unul si unul, toti cu lucruri misto de spus. Atatia oameni destepti intr-o singura camera nu cred ca a vazut casa aia niciodata.
Trebuie sa recunosc ca venisem pregatita sa iau autograf de la Ivona asa ca imi pare tare rau ca nu era printre scriitorii de la lansare. Sau poate nici nu trebuia sa fie si am inteles eu gresit... in fine.
Ada - vedeta zilei, dupa Oana, bineinteles - e asa cuminte ca nici nu-mi vine sa cred ca a rezistat in fata unui personaj ca Iolanda. O sa vad exact cum s-a descurcat dupa ce o sa si citesc romanul.
Despre George Arion nu o sa vorbesc. Nu am citit decat o singura carte scrisa de domnia sa, deci nu ii cunosc foarte bine stilul. Nici n-am vorbit, nici nu suntem prieteni pe facebook.
Monica Ramirez emana veselie. Imi plac personajele ei si imi place ca are scene hot in carti. Nu imi plac unele chestii din carte, dar nu e cazul sa le spun aici. Si oricum astept sa ii citesc si "prima parte din volumul doi" a seriei Alina Marinescu pentru ca sunt sigura ca nu o sa ma plictisesc.
Cred ca Lucia Verona a plecat nervoasa de la Pitesti. Nu e vina noastra, ci a persoanjului care chiar a simtit nevoia sa se faca auzit si remarcat. Sper ca asta nu ii va taia cheful de Pitesti.
Revenind la Oana, abia astept sa citesc cartea. Are un criminal in serie, un asasin guvernamental, o politista nebuna si sex cu o femeie cu tate mari. Pe mine m-a convins.
Poze nu pun, nici linkuri pentru ca abia merge netul aici. Vin cu update.

Festivalul Carpati

Inceputul lui august aduce petreceri cu duiumul in Arges. Totul incepe cu Festivalul Carpati, un prilej pentru argeseni de a cunoaste mai bine folclorul romanesc si nu numai. Anul trecut, la festival au venit ansambluri folclorice din Europa, Mexic, Turcia şi India. Anul acesta, saracie lucie a fost peste tot pentru ca din maretia si bogatia de altadata nu a mai ramas decat un iz de parada a portului popular.
Dupa 40 de minute in care am asteptat cu nerabdare inceputul spectacolului, am asistat la dansuri cu majorete si cantece de fanfara. Bulgarii si Turcii au venit bine pregatiti si gata sa ne arate ca folclorul si traditiile nu au nimic de-a face cu criza. Spectacolul oferit de turci a fost unul cu adevarat interesant, cu iatagane si scuturi, costume spectaculoase si tineri care au dansat impecabil.
Italienii, spaniolii si francezii s-au cam lasat aşteptati, iar romanii ne-au servit un joc popular ca la mama acasa ca sa mai dreaga putin busuiocul. Si iata-ne privind la trupa italienilor care au urcat pe scena direct din autocar - cam asta a fost organizarea de anul acesta. Patru perechi ratutite, care au dansat dupa ureche pentru ca nu au avut timp nici macar pentru o repetitie. In plus, spaniolii au ajuns la vreo jumatate de ora dupa terminarea paradei, iar francezii vor ajunge abia maine.
Tragem linie si vedem ca spectacolul a fost departe de cel de anul trecut, de unde am scos un reportaj de toata frumusetea. Anul acesta am mers din nou, plina de sperante ca voi vedea o gramada de trupe noi - Italia si Franta nu au fost anul trecut -, ca voi vorbi cu oameni plini de viata si de surprize si ca voi realiza un reportaj de nota 10.
Asa cum bine va dati seama, am ramas cu buza umflata. Partea proasta e ca mai erau si alti pitesteni care au tras aceeasi concluzie: parada saraca si prea putin spectacol pentru un festival cu atatea editii in spate si cu o astfel de mediatizare.