Jucatorul

N-am mai scris despre ce au scris altii de cand eram mica. Incepe chiar sa mi se para un exercitiu complicat. O fac insa de data asta pentru ca nu e orice carte, e "Jucatorul" Oanei Stoica-Mujea, pe care o asteptam de ceva vreme, fiind mare fan al Iolandei Stireanu. Asta si faptul ca am citit undeva pe Facebook ca as putea primi o carte gratis, dar acum nu reusesc sa mai gasesc linkul.

Nu m-am hotarat inca daca mi-a placut, pentru ca e atat de diferita fata de precedentele incat nu sunt inca pregatita sa ii pun o eticheta clara. Imi pare mai degraba o carte de tranzitie, un fel de paranteza intre cartile de pana acum si ceea ce va urma, daca va urma. Este o carte a justificarilor, un fel de inviere a Iolandei Stireanu, care ar trebui sa redevina politist dupa ce s-a jucat de-a curva in scopuri profesionale. Zic ar trebui pentru ca finalul e departe de orice ar astepta cititorul in primele pagini.

Adevarul e ca atunci cand cunosti autorul e greu sa fii obiectiv, iar cand mai cunosti si personajele devine chiar sinistru sa citesti ca prietenul tau cel mai bun ia trei ani cu suspendare pentru complicitate la crima. Dar Oana Mujea are un simt al umorului aparte si e musai sa recunosc ca unele pasaje m-au facut sa rad cu pofta, mai ales cand apar unele dintre personajele construite pornind de la persoane reale.

Iolanda e cu totul alta in aceasta carte, a patra sau chiar a cincea daca numaram si "Sarutul mortii". Femeia nebuna a devenit umana. E drept, e si amnezica, dar tot umana se numeste: plange si simte frica de necunoscut si oarecum si de ea insasi, sau macar asta am inteles eu din anumite monologuri si amintiri. Are creierul usor amortit si gandeste mai incet, cu virgula intre subiect si predicat, dar banuiesc ca asa se intampla dupa ce esti impuscat in cap. Nu face diferenta intre zi si noapte, uneori incurca si anotimpurile, dar reuseste totusi sa rezolve o crima (atat de ciudata ca e greu de crezut ca s-ar fi putut intampla), sa traga in tavan si sa isi aminteasca cum a fost tradata. (Nu va spun de cine, e musai sa cititi). Exista personaje complicate, unele putin greu de inteles, mai ales pentru ca apar de nicaieri si par aparent fara insemnatate, dar rastoarna situatia cand ti-e lumea mai draga. E, cred, o provocare pentru Oana sa scrie cu personaje semi-reale, mi-ar placea insa sa le dezvolte putin mai mult, pentru ca multe dintre ele sunt foarte bine alese. Imi dau seama insa ca e greu pentru un autor atat de obisnuit cu personajele sale sa inteleaga ca cititorul nu le cunoaste la fel de bine si are nevoie de lamuriri. 

La plusuri sunt, ca de obicei, dialogurile. Oana se pricepe sa scrie dialog, e clar. Pacat ca Lala e amnezica; daca si-ar fi amintit si doua injuraturi ar fi fost perfect. Sau or fi fost si nu le-am remarcat atenta fiind sa nu pierd firul povestii. Oricum compenseaza cu simtul umorului, cum spuneam si mai sus, plus niste politisti inteligenti, jocuri de carti, citate, mitologie, filosofie, pe scurt, de toate, pentru toti. A! Era sa uit: si politicieni, droguri, legaturi periculoase, plus ceva mai mult sex decat precedentele (dar banuiesc ca asta ii intereseaza doar pe obsedatii ca mine).

Parfumul vaduvei negre

Parfumul vaduvei negre miroase a succes... Am devorat cartea, si nu din cauza personajelor reale, ci datorita scriiturii. Oana Stoica Mujea e genul de femeie care stie sa pastreze un secret si m-am prins destul de greu cine e criminalul. Trebuie sa racunosc ca pana la jumatatea cartii eram convinsa ca Oana este ucigasa cu sange rece... Blocata de un bustean departe de restul bloggerilor - ce convenabil.
Cum spuneam, cartea este construita bine - carcotasii ar putea spune ca seamana prea mult cu un episod din CSI sau Lege si Ordine. Asta nu anuleaza insa cu nimic talentul si capacitatea de a crea scene reale si usor de citit si de digerat. Meritul Oanei este ca nu te trimite intr-o realitate creata artificial, ci construieste parca fiecare detaliu in jurul realitatii cititorului.
Ciutacu este rapit - asta a fost partea care mi-a placut cel mai mult pentru ca nu ma dau in vant dupa acest personaj. Ca si personaj al cartii nu pot sa spun ca ii traiesc reactiile. Cred ca singura problema a romanului e ca Oana a mizat prea mult pe faptul ca cititorul deja cunoaste personajele, dar nu cred ca dauneaza in vreun fel. Rapiditatea cu care se succed evenimentele si imprevizibilul nu iti lasa timp sa te gandesti la cat de bine sunt conturati actorii.
Surpriza placuta pentru mine este George Cernatescu - criminalul de rezerva cum imi place sa ma gandesc la acest personaj. Vorbeste putin, dar are un rol important in desfasurarea evenimentelor. Despre celelalte personaje nu as putea sa povestesc. Le-am retinut pe Crina, cu care deja eram familiarizata din primul roman - Indicii Anatomice - si pe Mana Ciutacu, care mi se pare de departe cel mai uman dintre personajele romanului. Toti actorii insa intra exact la momentul potrivit in scena ca sa ai timp sa ii asezi la locul lor.
Ajung la partea mea preferata. Lala. Mai nebuna decat in Indicii anatomice, cred ca abia acum Lala si-a dezvaluit identitatea. Iolanda Stireanu se dezvolta si se vede ca Oana a lucrat mult cu acest personaj. Descrierea starilor ei si replicile pe care autoarea i le atribuie ne dezvaluie un personaj complex pe care presimt ca il vom descoperi in alte forme in cartile viitoare. Lala este partea ascunsa a oricarei femei, adica exact ceea ce ne dorim sa fim, dar nu avem curajul.
Parfumul vaduvei negre e o poveste interesanta a unui complot la nivel inalt care se transforma in crime ordinare. Material pentru un roman gros era suficient, dar Oana a avut curajul sa sintetizeze si sa scoata un roman in care nu ai timp sa te plictisesti. Informatiile vin repede, in avalansa. Cititorul nu are timp sa iasa din atmosfera de la cabana decat atunci cand actiunea se termina. Este un roman politist in adevaratul sens al cuvantului, iar povestea la persoana I il face incredibil de credibil.
Cu alte cuvinte, daca Ciutacu o sa dispara o saptamana inainte de alegeri din peisaj, o sa stiu cu siguranta unde e ... si e numai meritul Oanei.