4 legume pe care le-am descoperit la bătrânețe

Toamna a adus multe schimbări în farfuriile noastre, mai ales de când încercăm să mâncăm legume de sezon și să renunțăm la evergreenul crescut mai mult în supermarket decât pe câmp sau în grădini. 

Au rămas puține roșii, castraveții și dovleceii au dispărut aproape de tot, iar fasolea verde e deja amintire. Am trecut și noi, deci, la mâncarea de toamnă, bogată în vitamine de tot soiul și, foarte important pentru obsedații ca mine, săracă în calorii. 

Curioasă și pregătită sufletește pentru strâmbăturile care ar fi putut să vină odată cu combinațiile noi de gusturi, am început să încerc aproape tot ce au vecinii de la grădină de vânzare și tot ce găsesc interesant la piața producătorilor locali. 

Broccoli 

Am descoperit conopida asta verde din întâmplare, acum vreo patru ani. Bine, știam că există încă de pe vremea când tot vedeam broccoli prin desenele animate, dar cum majoritatea copiilor desenați îl urau din tot sufletul, am decis că nu merită atenție și l-am trecut pe lista cu alimente fără gust, făcute să enerveze oamenii.

După ce l-am mâncat din greșeală mi-am dat seama că e chiar bun și de anul acesta am început să îl gătesc mai des. Suntem în plin sezon de verze și ... (care e pluralul pentru conopidă?), așa că folosesc des broccoli pentru supe cremă, ciorbe de legume sau tarte sărate. Mi-am plantat și eu câțiva, de mai multe feluri chiar, ca să îl motivez pe Florin să mănânce cu mai mult entuziasm. 

E verde, știu. Dacă l-ați fi întrebat pe Florin acum câteva luni ar fi spus cu intonație chiar că supa arată scârbos de-a dreptul. Acum s-a obișnuit și nu mai comentează, ba chiar cere o a doua porție când e în toane bune. 

Broccoli e plin de vitamine și minerale, având în același timp un număr mic de calorii, așa că e un must have pentru cine e la dietă sau pur și simplu vrea să se mențină în formă. Practic, găsești cam tot ce vrei în această legumă când vine vorba de minerale și vitamine, plus că o porție de broccoli furnizează mai multă vitamina C decât o portocală.

Fenicul  

E una dintre cele mai aromate legume pe care le-am mâncat vreodată. L-am încercat prima dată când am ajuns în Italia, acum vreo trei ani. Apoi am învățat să îl gătesc, iar în această toamnă l-am și cultivat în grădină. Părea firav la început, dar acum începe să semene cu ce cumpăr de la piață și cred că în vreo 2-3 săptămâni o să pot consuma din producția proprie.

Feniculul are puține calorii, dar e plin de fibre și minerale, fiind o sursă bună de potasiu, sodiu, calciu, magneziu și vitaminele A, B6 și C. Specialiștii spun că poate avea unele efecte benefice asupra organismului, așa că încercați-l măcar din când în când.  

Îmi place și crud, simplu sau în saltă, dar e bun și gratinat, în supe sau creme. De asemenea, ceaiul de fenicul e printre preferatele mele.    

Dovleac 

Am crescut cu dovleci în grădină, dar singurele preparate pentru care îi foloseam erau plăcinta și dovleacul copt. Între timp, am învățat să îl folosesc mai des în bucătărie, în supe cremă, orez, tocănițe de legume și paste. Acum câteva zile am descoperit și o rețetă de pâine cu dovleac, cu care plănuiesc să experimentez începând de săptămâna viitoare.  

Florile de dovleac sunt și ele comestibile, le-am gătit de câteva ori vara asta la cuptor, umplute cu brânză, sau în sosul pentru paste. Am fost reticentă când am primit un mănuchi de flori prima dată, dar chiar e o experiență culinară care merită încercată măcar o dată. Despre semințe nu vă mai povestesc, că pe astea le cunoaștem toți din fragedă pruncie.  

Și cum tot goliți dovlecii de Halloween azi mâine, vă mai dau încă un motiv să experimentați în bucătărie. Și dovleacul este o sursă gustoasă de minerale, pe care ni le oferă cu un număr foarte mic de calorii. Atenție însă la dovlecii ornamentali, care nu sunt comestibili. Aici intră, din câte am înțeles, tărtăcuțele și orice dovleac cu coaja foarte dură sau aspră. 

În general, un dovleac bun are un miros plăcut, iar pulpa e portocalie, ușor de tăiat și puțin făinoasă. Eu îl mănânc și crud, când îl curăț și îl pregătesc pentru mâncare, pentru că mi se pare că seamănă la gust cu pepenele galben. Ba chiar și lui Florin îi place, deși gătit nu vrea să se atingă de el. Deocamdată.

Varza neagră - Kale 

E cea mai nouă descoperire. Citisem despre kale, dar nu prea știam eu ce e și cum se mănâncă. Apoi am văzut varza neagră în grădinile vecinilor, am întrebat cum se gătește, am primit câteva frunze cadou drept răspuns și, cum nu era să refuz, le-am găsit repede un rost în tigaie.

Despre kale am citit pe net că a fost la modă în anii trecuți, primind numele de „superfood”, dar că de fapt nu ar fi cine știe ce. În comuna unde locuiesc acum, nu e nici o fiță. Pur și simplu crește repede și e destul de rezistentă, iar cum în perioada asta nu prea ai așa mare varietate de legume (practic ai de ales între varză și varză), mănânci tot ce se poate. Nu cred că o mâncăm chiar degeaba totuși, mai ales că zice lumea pe net că are de toate.

Varza neagră mi se pare o struțo-cămilă, ceva între varză și ștevie, dar are gust bun, care mă trimite puțin cu gândul la miezul de nucă. Se gătește relativ ușor și rămâne crocantă chiar și după fierbere. Până acum am folosit-o într-o tartă sărată și într-un sos cu legume, dar o să încerc rețete noi în perioada următoare pentru că îmi place mai mult decât varza tradițională.  

Completăm porțiile de legume cu cartofi, morcovi, praz, varză, păstârnac, salată verde, țelină și, uneori, cartofi dulci, deși deocamdată Florin nu e foarte încântat de ei. 

Voi ce mai gătiți?

Cât mâncăm, cât aruncăm?

Știrea zilei din punctul meu de vedere este faptul că Franța face un cadru legislativ care să descurajeze risipa de alimente. Majoritatea celor care militează pentru o mai bună gestionare a resurselor pornesc de la nevoia de a economisi, pentru că aruncăm milioane de euro când risipim mâncare. Pe lângă relevanța economică a măsurii, cred că există și considerente morale, umane care ar trebui să ne determine să fim mai atenți cu ceea ce cumpărăm. 

Trebuie să recunosc că la început nu prea dădeam importanță acestei probleme. Acum însă încerc să fiu atentă la modul în care aleg să gestionez resursele, atât din motive financiare, dar și pentru că, în vreme ce eu arunc, câteva milioane de oameni în Europa nu au o pâine pe masă. 

Nu e un ghid, sunt doar alegeri personale: 

• Încercăm de fiecare dată să limităm cantitățile care ajung în coșul de cumpărături

Cu atâtea supermarketuri în jur, nici nu e cazul să fac prea multe provizii, mai ales că avem congelatorul mic și în general se umple cu paste, aluaturi și foi de plăcinte făcute în casă. În cazul produselor care expiră mai greu, mai facem câte o excepție, două. În general, ne ispitesc pastele cu forme variate la ofertă, măslinele verzi și roșiile uscate în ulei de măsline. Unii le-ar numi plăceri vinovate, dar o să păstrez pretextul ăsta pentru când va veni vorba de ciocolată. 

• Porționăm tot ce se poate

Asta sună aproape paranoic, dar funcționează dacă vrei să nu mai arunci mâncare. Înainte să congelez carnea, în cazul în care o cumpăr gata ambalată de la supermarket, o tai felii sau cubulețe și fac pachete gata cântărite. Fac la fel cu dovlecii, piersicile, afinele și celelalte fructe pe care nu le prea găsim în extra sezon la prețuri rezonabile. La măcelărie totul e gata porționat, așa că tot ce trebuie să fac e să cumpăr numărul corect de bucăți și gata. Când gătesc paste, le cântăresc înainte; așa sunt sigură că fiecare primește mâncare suficientă, fără să rămână ceva în tigaie, mai ales că pastele nu mai au niciun gust a doua zi. La fel și cu orezul, din același motiv. Singurele care mă păcălesc sunt cartofii și mazărea. Ori fac prea mult, ori prea puțin. Încă nu am găsit rețeta potrivită pentru ele. 

• Puiul de aseară, mămăliga în tigaie și spaghetti meatballs

De multe ori când gătești mâncăruri care îți mănâncă multe ore înainte de a ajunge ele însele în farfurie, e greu să  te urnești pentru trei porții. Câteva exemple care să explice mai bine ce vreau să zic: chiftele, ravioli făcuți în casă, pui la cuptor, friptură de vită și supă. Am găsit soluții și pentru ele: chiftelele extra se pot congela pentru o altă zi, iar ce rămâne din pui sau din friptură se amestecă cu ce mai ai prin frigider și se cheamă sos de paste. Mămăliga e partea mea preferată. Eu n-am nicio problemă cu ea rece, dar pe Roby nu îl convinge, așa că o taie felii, o curăță de coajă și o încălzește în tigaie cu un strop de ulei. Eu o pun în cuptor, că mi se pare mai simplu. ravioli îi congelez cruzi și îi folosesc pe perioade mai lungi de timp. Sunt grozavi, mai ales când avem musafiri care rămân la masă. Chiftelele le congelez pentru un eventual sos cu bulion și busuioc de pus peste spaghete.

• Aproape orice poate deveni un sos de paste, dacă e comestibil 

Sosurile complicate din cărțile de rețete sunt gustoase și apetisante, dar când îți rămân câte două fire de ceva prin frigider nu prea mai ții la stele și etichetă. Roșii, dovlecei, felii de șuncă, felii de brânză sau alte minuni, cu puțină imaginație și fără exagerări, se pot obține sosuri grozave cu ingredientul magic ”ce-o fi pe acolo”. E suficient să îi pui două măsline sau o frunză de busuioc deasupra și gata prânzul.

• Gătim merele trecute de prima tinerețe 

Nu prea mă încântă ideea merelor care au început să facă riduri, așa că le fac plăcintă. Se cheamă crostata pe aici, dar tot cam aia e. Practic pe un aluat normal, întindem niște dulceață de caise și apoi adăugăm merele feliate și stropite cu lămâie. Dacă rămâne foaie, primește model, dacă nu, e excelentă și așa, mai ales dacă arunci două granule de zahăr brun deasupra. Cu perele încercăm să fim atenți, că nu prea ne pricepem să le gătim, așa că le cumpărăm în cantități mai mici și le ținem la frig, într-o mini cămară. 

În principal, la noi totul se reduce la a controla cât mai bine cantitățile și a nu găti mai mult decât e necesar. Iar atunci când nu ai încotro, și aici mă refer la prăjituri, să nu gătești altceva până nu se termină mâncarea existentă. Dar mi-ar plăcea să învăț trucuri noi, că nu se știe niciodată.

Ce aș vrea să îmbunătățesc 

• Câteodată nu reușesc să estimez câtă pâine mâncăm și rămâne câte o bucată care se întărește. Mai facem pesmet, dar cam cât pesmet consumă o familie normală? Am tot căutat rețete pe bază de pâine uscată, doar că încă nu m-am încumetat să le încerc. 
• Am obiceiul să ascund lucruri. Nu voit, dar cum am puține dulapuri mai uit câte o cutie de ceva pe undeva, printr-un colț întunecat, și o descopăr după ce expiră. Nu reușesc să mă organizez întotdeauna bine și asta e enervant uneori, mai ales când e vorba de lucruri care îmi plac. 
• Ar fi bine să cumpărăm mai puține dulciuri, mai ales că avem o mini cofetărie în dezvoltare în bucătărie. Dar cum suntem trei copii când vine vorba de dulce, avem fiecare grămada lui de ciocolate, ciocolățele, caramele și biscuiți, pe care oricum le împărțim frățește până la urmă. Apoi mai am un munte de produse necesare bucătăritului: zăhărele colorate, bombonele mititele, ciocolată pentru brioșe, bomboane mai mari și tot așa. La astea chiar nu mă pot abține.

Eu zic că suntem pe drumul cel bun în demersul nostru de a nu ne bate joc de mâncare. Cum noi colectăm diferențiat și totul se colectează de două ori pe săptămână, știu ce dimensiune are punga de gunoi biodegradabil și încerc să nu trec la una mai mare, deci pot să spun că reușim să controlăm destul de bine cantitățile de resturi pe care le producem. 

După cum se poate vedea, mai am multe de îmbunătățit. Așa că o listă cu sfaturi mi-ar prinde bine. Voi cum reușiți să evitați risipa de alimente?

Nu există drepturile femeii și nu există drepturile homosexualului

O să fiu scurtă, că nu vreau să conving pe nimeni, doar că trebuie să o spun cu voce tare, că mă roade de prea multă vreme. 

Tu, cel care îți ceri drepturile!
Nu există drepturile femeii și nu există drepturile homosexualului. Există drepturile omului, iar în momentul în care e mai important că ești femeie, homosexual sau lesbiană decât că ești om, ai și tu o problemă, nu doar ăla care te reduce la sex! 

Luptă împotriva discriminării, dar asta înseamnă să accepți și faptul că discriminarea pozitivă tot discriminare se numește. Cere șanse egale, nu drepturi egale. Că drepturile egale sunt deja reglementate de niște legi. Nu îți sunt respectate aceste drepturi? Cere să îți fie respectate. Dar hai să renunțăm la clișeele astea care ne fac să părem proști chiar și când nu suntem. 

Femeia în politică: privilegii, nu egalitate

Mai pe înțelesul tuturor, dacă vor 30% locuri pentru femei la alegeri, doar pentru că sunt femei, se numește discriminare. Pozitivă, dar rămâne discriminare. Ori, majoritatea împotriva discriminării luptă. 
Poți cere să fii tratată la fel, dar renunță la Organizația de Femei, această formă odioasă de a-i aminti femeii în orice moment că e ”specială” și are un loc al ei în care poate fi președinte. 
E greu de imaginat ceva mai patetic decât o femeie care urlă că vrea loc în Parlament în mod corect și nediscriminatoriu, în vreme ce conduce o organizație de femei. Organizația asta specială e pentru că nu ai loc în politică fără discriminare. Dacă nu poți renunța la titlul de președinte, taci și vorbește despre altceva, nu despre drepturile tale. La fel de valabil pentru orice alt domeniu. Femeile au în general salarii mai mici și trebuie să muncească mai mult pentru a obține o promovare, dar cine poate comenta asta atâta vreme cât trei dudui stau cocoțate în posturi și funcții pentru că sunt femei?

Homosexualii nu cer drepturi speciale

De când cu discuția despre recunoașterea legală a cuplurilor formate din persoane de același sex, a luat lumea foc. Toți au ceva de spus, mai ales dacă e împotrivă. Cu ce îl afectează pe un om faptul că vecinul lui are soț în loc de soție? Cu ce ne schimbă nouă viața faptul că doi bărbați sau două femei aleg să legalizeze o relație pe care oricum o au? 
Faptul că nu suntem de acord nu rezolvă o situație ”incomodă”, o ascunde sub preș. Iar de judecat, sunt alții să judece, nu trebuie să o facem noi aici. Deranjează faptul că adoptă un copil și mulți îi plâng de milă bietului suflet care va fi chinuit de întrebări și crize de identitate, fiind crescut de două mame. Suflet care, bineînțeles, în condiții ”normale” ar dormi într-un centru împreună cu alți zeci de copii, la fel de fericiți să stea singuri, preferând condițiile grele de orfan unei case cu doi părinți de același sex. 
E dreptul oricărui om care îndeplinește condițiile legale să se căsătorească cu cine vrea. E dreptul lui să depună o cerere de adopție și să treacă prin anii de chinuri pe care un astfel de demers îi presupune. Faptul că se reglementează aceste neclarități nu înseamnă că se oferă niște drepturi homosexualilor, înseamnă doar că respectăm drepturile unei persoane la fel cum se întâmplă în cazul oricăruia dintre noi.  

Astea sunt mai mult chestiuni de formă, o să ziceți. Așa este. Ceea ce povestesc eu ține de modalitatea în care alegem să ne exprimăm zilnic în spațiul public. Dar în cazul acesta, forma contează, din moment ce ”între un bărbat și o femeie” e corect, iar ”între soți” e greșit.    

Sex cu profil

Oameni buni, aceasta este conjugare. A vorbi despre sex folosind astfel de forme ale verbului se cheamă discuție, nu sex (nu, nici oral, dar nu despre asta e vorba).

Sexul nu prea are legătură cu eu fut, tu fuți etc. O explicație controversată, dar simplă și posibilă pentru sex a tot umblat pe net mai acum vreo două luni și arăta cam așa: 

Acum că am lămurit diferența, să trecem la subiect. Saxgate vine de la sex și se referă, deci, la poza doi, nu la discuții. Că un nene vorbește pe net cu gagici obscure despre lucruri intime se cheamă frustrare, andropauză, lipsă de ocupație, dar nu sex. Dacă nu e sex, nu e sexgate. Logic, nu?

There is no news

Cam așa ar fi povestea pe scurt. Știrea e că nu e nicio știre. Un nene agață gagici pe net, dar gagica e bărbat și scriitor la ziar. Și de aici, scandal, că face bine la trafic. Anul trecut am avut povestea lui Florin Tecău, regizată magistral și expusă amplu pe multe pagini: dialoguri, povești, implicații morale. Un bărbat despre care se știa pe ici pe colo, prin punctele esențiale, că îi plac doamnele și domnișoarele este lăsat să își povestească micile fantezii pentru a umple pagini de ziar. 

Cât e de corect, cât e de moral? Am putea invoca interesul public, deși argumentul nu justifică paginile cu detalii picante. Faptul că un președinte de Consiliu Județean are discuții intime pe Facebook cu o necunoscută nu afectează nici administrația județului, nici interesele cetățenilor. Mai mult, a discuta despre sex online nu e mai puțin moral decât a-ți face cont fictiv pe o rețea de socializare și a prinde un pește gras pentru audiență. 

Azi am citit despre un alt nene, mai celebru, mai frumos, mai chiparos, că a ”căzut în aceeași capcană, a contului fals pe Facebook”. Cătălin Rădulescu a invitat o duduie la București și s-a oferit să îi plătească drumul. Repet, unde e știrea? În cazul ăsta, vorbim despre un personaj cercetat de DNA, despre a cărui moralitate s-a tot povestit. Interesul public l-am dezbătut mai sus, nu există o legătură directă între discuțiile intime și munca de parlamentar.

Dacă sex nu e, nimic nu e

Cel puțin, nu sexgate. Niște ziariști care umblă cu cioara vopsită nu sunt Monica Lewinsky, ci doar niște oameni cu prea mult timp liber. Nu știu în ce categorie ar trebui incluse astfel de articole, dar nu cred că fac cinste nimănui, cu atât mai puțin unui ziarist care vrea credibilitate. 

Discuțiile sunt provocate, sunt alimentate, politicanul nu recită monologurile puței. Sunt oameni, nu călugări tibetani. Nu i-am votat pentru abstinență. Nu au un contract cu cetățeanul să și-o țină încuiată pe timpul mandatului. Altele sunt obligațiile pentru care ar trebui luați la întrebări. Nu le îndeplinește, scrie despre asta, nu despre cât de des fute sau cât de colorat îi e vocabularul în discuții private.

Politicianul, fie el președinte de CJ sau deputat, are dreptul la viață privată, oricât de promiscuă ar fi ea. L-ai prins la curve? E o ilegalitate, ia de scrie. Se droghează, își bate copiii, fură din magazine? La fel. Dar dacă nu te-a plătit pentru sex, n-ai ce-mi povesti. Că tu ai pierdut vremea săpând și discutând cu el în speranța că iese ceva mai mult și nu a fost cazul, se poate. E problema ta. Se întâmplă, nu toate subiectele ajung știri. Dar asta nu justifică publicarea unor pagini întregi de dialog irelevant. 

Cine câștigă din astfel de scandaluri?

Nu știu, dar tare mi-ar plăcea să aflu. E clar că ziaristul își crește traficul, umple paginile, iese ca păduchele în față. Dar asta durează puțin și pe termen lung o să rămână doar ăla căruia politicanul îi spunea povești de noapte bună. 

Nu-mi plac teoriile conspirației, dar nu pot să ignor faptul că în spatele fiecărui politician care cade în plasă stă un altul mai frustrat care îi vrea locul. Cât contează un astfel de scandal în România? Depinde de alegătorii fiecăruia. Pe Tecău, l-au cam îngropat cu povestea asta. Lui Cătălin Rădulescu, numit prin presa locală ”deputatul în chiloți”, nu îi face altceva decât publicitate. Și cum e mai bine să ai imaginea asociată cu o blondă platinată decât cu DNA, e mai degrabă un favor decât o daună. 

Scopul acestor articole rămâne marele mister. La fel și implicațiile morale și legale. De ce ți-ai face un cont fals pe Facebook în primul rând? Ale cui sunt pozele pe care le folosești? Femeia din imagine știe ce faci? Ai acordul ei, de preferat scris? Cât e de moral să folosești o femeie pe post de momeală? În momentul acesta legislația din România e vagă, nu există prevederi clare pentru aproape nimic din ceea ce se petrece, bun sau rău, în lumea virtuală.

O dezbatere despre astfel de limite nu își are locul în societatea de azi. Care e diferența dintre un bărbat care agață femei pe net sub o identitate falsă și o un bărbat care atrage politicieni în dialoguri indecente în scop editorial? Unde e limita dintre moral și imoral, legal și ilegal? Nu știu. Sper să afle cineva. 

Până la un Sexgate adevărat, vă las să reflectați la aceste întrebări. O zi cu știri pozitive vă doresc.

Fidelitate la ofertă

Astăzi aș vrea să vă atrag atenția asupra fidelității. Nu vă gândiți la relații, că nu mă joc de-a Bebe Sexologul. Este vorba despre relația aceea specială cu anumite produse, pe care le folosim poate de ani și ani, și despre cum reacționăm când, dintr-un motiv sau altul, le trădăm pentru altele mai noi, mai ieftine sau mai la îndemână. 

Tentația rujului roșu

Înainte de Crăciun am vrut să vă povestesc despre noul meu ruj roșu, pe care l-am ales anume să îmi înveselească sărbătorile. L-am cumpărat mai mult din instinct, dintr-o farmacie. Strategia de a lăsa produse lângă casa de marcat cu care să se joace clientul până vine farmacista cu medicamentele a dat roade. Așa că, tot mâzgălind dungi pe mână, am ajuns la concluzia că un ruj roșu nu mi-ar strica, mai ales că avea o culoare puternică și mai avea niște proprietăți minune pe care acum nici nu mi le mai amintesc. 

N-am mai scris despre asta, deși e incredibil cât de bine funcționează publicitatea asupra femeilor. Pui un pic de roșu pe la gură și deja te simți mai bine. Plus că ești înconjurată de brăduți, cadouri, luminițe și alte din astea menite oricum să te facă să te simți și tu un fel de divă pe-acolo, așa că efectele pozitive ale rujului roșu s-au văzut din plin și în timpul și după Sărbători.

Trădare să fie, dar s-o știm și noi!

Unde e legătura cu fidelitatea? Rujul nu e produs de firma de la care cumpăr eu cu regularitate. Problema nu mi s-a părut importantă până nu am intrat în magazinul cu pricina, unde m-am dus să cumpăr o cremă și de unde am ieșit cu jumătate de magazin. 

Subiectivă cum sunt, m-am amăgit că îmi trebuia cam tot, plus că pentru anumite produse achiziționate mi-au oferit și o maimuță portocalie de pluș. Dar tot gândindu-mă la cantitatea produselor, am început să mă întreb dacă nu cumva am cumpărat mai mult decât de obicei îndemnată de un oarecare sentiment de vinovăție că ”trădasem” cu câteva zile înainte. 

La început nu m-am concentrat prea mult asupra problemei, dar apoi am stat și m-am gândit serios la cât de legați suntem de unele branduri și la faptul că rămânem fideli pentru multă vreme acelorași produse, uneori în ciuda prețurilor prea mari sau a altor oferte mai avantajoase. E valabil pentru o gamă variată de produse, de la mâncare și până la producătorii de haine sau chiar supermarketuri. 

Între obișnuință și fidelitate 

După ce m-am plictisit să mă tot joc de-a diva, m-am întors la marea mea pasiune, statisticile. Așa am descoperit că mai toate brandurile mizează pe fidelitatea și loialitatea clienților și că, până la urmă, nu eram cu totul paranoică. Specialiștii numesc asta loialitate față de brand/marcă, dar tot căutând explicații mai amănunțite, am văzut că psihologii se referă mai des la acest fenomen folosind termenul ”obișnuință”. 

Vestea bună e că nu suntem cu totul pierduți și că tot mai multe branduri au dificultăți în a-și menține clienții. Forbes scria acum vreo doi ani că asta se datorează noilor generații, conectate în permanență la informație, care în general iau decizii de cumpărare în funcție de cele mai bune oferte. O altă cauză descrisă de analiști este oferta tot mai variată și oarecum agresivă, aș adăuga eu, a concurenței. 

Chiar și în aceste momente în care fidelitatea scade, se pare că peste 45% dintre americani se declară fideli anumitor produse. Europenii sunt mai puțin loiali, fiind deseori descriși ca ”infideli”. Noi ne lăsăm păcăliți mai greu. Business Magazin scria în 2008 că românul este cel mai infidel consumator. Probabil aceasta este și cauza pentru care în ultimii 8 ani am ajuns să avem mai multe carduri de fidelitate decât carduri de credit, mă gândesc. 

Căsătorie sau open relationship?

Citind mai multe articole pe această temă, am ajuns la concluzia că majoritatea dintre noi ne-am adaptat relația cu furnizorii în funcție de noile tendințe. Și în vreme ce unii dintre noi se căsătoresc cu un supermarket și o farmacie, alții suntem într-un veșnic ”open relationship” cu toți furnizorii. Ne abonăm la newsletter, le dăm datele personale și le luăm cardurile, doar doar să mai luăm un 20% discount.  

Nu știu dacă asta e de bine sau de rău pentru consumatori. E adevărat că noul trend generează campanii de marketing tot mai inteligente și îi determină pe furnizori să mențină aceleași standarde de calitate, în speranța că nu vor fi trădați de clienții fideli în favoarea altora mai frivoli sau mai ieftini.  

Pe de altă parte însă, există riscul să ne punem singuri tot mai des în situația în care ajungi să te simți puțin vinovat că ți-ai trădat partenerul de afaceri și să încerci oarecum să compensezi aventura. 

În momentul ăsta, sunt câteva branduri favorite care îmi trec prin cap. Cu unele sunt aproape căsătorită, mai ales când vine vorba despre ziare, cosmetice, haine, bănci și farmacii, cu altele am un fel de relație deschisă, adică sunt șanse mari să mă vezi în alt supermarket decât cel preferat. În ambele cazuri, oricum execut și câte o ”trădare” din când în când. Față de unii mă simt vinovată, în alte cazuri mi se pare firesc să profit de oferte.

Voi cu cine v-ați înșelat brandul preferat?