De ce îi judecăm pe ceilalți?

O facem vrând-nevrând, când bem o cafea cu un prieten, când ne uităm la televizor, când citim știri pe net sau pur și simplu când stăm la coadă la Poștă. Judecăm tot ce ne trece prin fața ochilor, femei, bărbați, tineri, bătrâni, oameni urâți și oameni frumoși deopotrivă.

Câteodată încercăm să ne controlăm acest impuls, dar mai mereu ne surprindem gândind lucruri rele despre oameni, în funcție de ceea ce ni se spune sau descoperim despre ei, fără să ne punem întrebări sau să încercăm să înțelegem acțiunile celor din jur.

Toți avem prejudecăți  

Am citit câteva articole pe această temă și am ajuns la concluzia că o facem pentru că așa am fost învățați în copilărie. Deci, pe lângă ”natura umană”, este vorba și despre un obicei învățat.  

Un studiu desfășurat în cadrul unei universități din New York a demonstrat că o parte din creierul nostru ”judecă” dacă o persoană este sau nu de încredere într-un timp extrem de scurt, aproximativ 30 de milisecunde. Practic, înainte ca noi să avem imaginea clară a feței celui care stă în fața noastră, creierul are deja o idee despre cât de multă încredere putem avea în persoana respectivă. Din concluziile studiului, reiese că inconștient apreciem oamenii în funcție de forma sprâncenelor și a oaselor feței, fără să precizeze dacă suntem învățați să avem încredere în anumite trăsături, sau e o deprindere înnăscută. 

Căutând un răspuns la această întrebare, am găsit informații despre stereotipuri pe care nici nu știm că le folosim. Profesorul Anthony Greenwald de la Universitatea din Washington spune că folosim stereotipuri tot timpul, de cele mai multe ori fără să ne dăm seama. Astfel, chiar dacă noi avem impresia că nu avem prejudecăți, este foarte posibil ca o anumită parte din creierul nostru să le aibă fără ca noi să fim conștienți de ele. 

O posibilă explicație face referire la societatea în care trăim. Până la 5 ani, creierul nostru învață cum funcționează lumea absorbind informații din surse diverse, de la televizor, din desene animate, din mediul înconjurător. Pe scurt, chiar dacă părinții nu ne învață să disprețuim anumite categorii de persoane, faptul că ele nu fac parte din viața noastră în acești 5 ani ne va determina să le vedem în mod diferit. Așa ajungem să îi judecăm pe ceilalți în funcție de sex, de culoarea pielii, de greutatea corporală, de modul în care vorbesc sau cum se îmbracă. 
Vi se pare ciudat? Tot la Universitatea din Washington, un experiment care a implicat peste 4,5 milioane de oameni a demonstrat că aproape 80% dintre persoane tind să arate mai multă considerație unui tânăr decât unui bătrân și că peste 75% dintre persoanele albe sau asiatice manifestă mai multă simpatie pentru oamenii albi decât pentru cei cu pielea neagră. Faptul că societatea ne influențează preferințele este evidențiat în cadrul studiului prin faptul că s-au înregistrat persoane care se revoltă împotriva categoriei din care fac parte. Oameni de culoare au manifestat preferințe pentru albi, in vreme ce persoane cu o greutate corporală peste medie apreciază mai mult o persoană slabă decât una corpolentă. 

Ne place senzația de putere

Judecăm oamenii din cauza fricii, mai spun specialiștii. Lucrurile pe care nu le putem controla ne fac să îi judecăm pe oameni. Un exemplu în acest sens sunt banii. Îi judecăm pe cei bogați și să îi catalogăm ca avari sau corupți, dar în același timp îi vedem pe săraci ca fiind leneși sau needucați. În ambele cazuri, se pare că motivul pentru care o facem este frica de faptul că nu putem controla câți bani ajung în buzunarele noastre. 
Efectul este pozitiv în aparență, dar are efecte negative asupra noastră și a relațiilor cu cei din jur. Cu cât îi judecăm mai mult pe ceilalți, cu atât suntem mai siguri de noi și de calitățile noastre. Acest lucru este cauzat de senzația de putere pe care o avem atunci când gândim rău despre alții, în special pentru că avem impresia că putem controla lucrurile din jur. 
Pe lângă frică, alte cauze menționate de specialiști sunt invidia și nevoia să ne justificăm pe noi înșine. Este posibil de multe ori să judecăm un om pentru faptele sale, deși noi facem aceleași lucruri fără să ne dăm seama. Un alt obicei care intră în aceeași categorie este acela de a vedea într-o lumină negativă acele trăsături pe care ni le dorim, dar pe care nu le avem sau nu suntem capabili să le evidențiem.

Cum ne vindecăm? 

Psihologii spun că e normal să judecăm, dar ne sfătuiesc să învățăm să controlăm aceste instincte. A emite păreri despre un om sau o categorie socială este un act conștient, care ar trebui controlat înainte de a face rău altor persoane. 

Am ales câteva dintre metodele propuse de specialiști pentru a controla nevoia de a da glas judecăților noastre:

• Gândește-te că persoana pe care o judeci e la fel ca tine. Mai exact, și el/ea are o familie, o casă, prieteni pe care îi apreciază. Oamenii au mai multe lucruri în comun decât își dau seama. 
• Nu lua nimic personal. Faptul că o persoană are o părere diferită nu înseamnă că e ceva în neregulă cu ea și, mai ales, nu înseamnă că persoana respectivă acționează împotriva ta. Există mai multe modalități de a trăi frumos. Faptul că nu urmăm toți aceeași cale nu înseamnă că unii dintre noi s-au rătăcit. 
• Privește lucrurile în context. Comportamentul unei persoane poate fi determinat de o anumită situație. Oamenii au soluții diferite la aceeași problemă, așa că nu strică să îți păstrezi mintea deschisă și să încerci să îi înțelegi pe cei din jur.
• Gândește-te la propriul comportament. Uneori s-ar putea să îi judeci pe oamenii din jur pentru lucruri pe care și tu le faci. Așa că ar trebui să te întrebi ce ai face dacă ai fi în locul persoanei pe care o judeci și să fii mai înțelegător cu ceilalți pentru că s-ar putea să nu reacționezi diferit într-o situație asemănătoare. 
• Fii mulțumit cu tine însuți. Un om mulțumit și fericit cu ceea ce are își petrece mai puțin timp judecându-i pe ceilalți. În plus, ceea ce spui despre o persoană reflectă mai mult personalitatea ta decât pe cea a celui despre care vorbești. 

Nu putem să nu mai judecăm pe nimeni, pentru că de multe ori o facem fără să vrem. Dar e în puterea noastră să ne gândim de două ori înainte de a ne arunca judecățile în spațiul public. Cuvintele rostite sau scrise nu se mai pot întoarce, așa că poate ar fi mai sănătos să învățăm să ne controlăm instinctele. 

E ușor să judecăm o persoană, mai ales dacă nu am fost niciodată într-o poziție asemănătoare, dar hai să nu ne mai lăsăm purtați de val și să încercăm să îi înțelegem pe cei din jurul nostru. Citeam pe undeva că nimeni nu se trezește dimineața cu planul de a fi prost sau grețos. Pur și simplu se întâmplă pe parcursul zilei. Voi ce părere aveți?

29

Am sărbătorit cu oameni noi anul acesta și a fost chiar plăcut să schimb puțin atmosfera. Am prăjiturit cu drag și spor și m-am tot gândit la cât de multe am învățat în ultimii ani, despre alții și despre mine. 

Și pentru că sunt darnică o să vă povestesc câte ceva :) 

Avem timp pentru toate 

Am învățat asta când m-a lovit norocul în moalele capului și mi-a schimbat viața total. Când mă gândesc la cât de agitată eram pe vremuri, mă ia durerea de cap. Voiam să fac totul azi, repede, fără ajutor și cu minim de costuri. Acum am învățat să evaluez lucrurile cu mai multă atenție și să îmi dau timp. Am făcut un curs de cofetărie la începutul anului, unde fiecare prăjitură are timpul ei. Nu poți grăbi procedeele și clar nu poți avea rezultate bune furând minute ici și colo. Apoi am început să aplic aceeași filosofie și în viață. Fiecare lucru are timpul lui. Și nu e musai să le facem pe toate. Unele lucruri pot fi refuzate și punct. Fără explicații. Cum ma învăța un psiholog pe vremea când eram mai mică și mai toantă, e ok să spui NU și e la fel de ok să nu dai explicații pentru răspunsul tău.

Nu există mâine 

E ușor legat de paragraful anterior, pentru că se referă la a spune NU și la a fi sinceră cu mine și cu alții. În ultima vreme tot ce las pe mâine nu se mai face deloc pentru că mâine îmi va aduce alte și alte noi lucruri de făcut.Așa că de acum o să fiu mai sinceră și o să spun nu pot. E mai curajos decât las pe mâine, care mâine va fi mereu o altă zi, niciodată azi. E ceva gen iarna nu-i ca vara, dar e descoperită de mine, deci e cool.

Oamenii nu se schimbă, doar că obosesc să se mai prefacă

Am avut valuri și valuri de prieteni diverși în ultimii 15 ani. Și mereu după o anumită perioadă de timp (în medie 3 ani), oamenii cu care intram în contact deveneau oarecum altfel. O vreme am crezut că ne schimbăm cu timpul. Acum încep să fiu sigură că nu se schimbă nimeni. Doar înțelegem că n-are rost să te chinui să fii ceva ce nu ești și începem să fim noi înșine. Uneori e un dezastru, dar și când e de bine rămâi extrem de fascinat. Am câteva exemple în minte, dar le păstrez pentru mine. Toți avem de fapt astfel de exemple. Bucurați-vă mai mult de oamenii sinceri, chiar dacă sunt niște ghimpi în coaste uneori. 

Singurătatea e o alegere

Ne naștem singuri, murim singuri e un clișeu. Singurătatea e o alegere. Nu mă refer la relații, căsnicii și altele din același pachet, ci la a avea prieteni și a fi comunicativ. Am văzut mulți oameni care se mândresc cu singurătatea lor, care se transformă, conștient sau nu, în martiri ai singurătății. E o alegere, nu un dat. Poți alege să comunici cu oamenii, să îi găsești pe aceia care ți se potrivesc și cu care poți să legi prietenii. Nu e musai să te tot găsească mereu alții pe tine. Nu cred că a trăi singur ține de Soartă. 

Fericirea nu vine de la alții 

Sunt o egoistă fără leac, știu, dar chiar nu cred că fiind nefericită vor avea hrană, medicamente și jucării copiii din Africa. Fericirea mea vine de la mine, de la ceea ce aleg eu să îmi ofer. Dacă o să tot fac compromisuri cu mine însămi ca să zâmbească mama, prietena sau colega de bancă de la grădiniță, nu o să fiu fericită cu zâmbetul ei, iar cu vremea nici ceilalți nu se vor simți prea bine. Doar oamenii fericiți pot aduce cu adevărat fericire celorlalți. Cei care se tot sacrifică pentru multe și închipuite motive pierd timp și risipesc energie cu care chiar ar putea construi zâmbete sincere. 

Greșelile mele sunt dovada faptului că nu stau pe loc 

Suntem învățați de mici să ne concentrăm pe rezultate și să ignorăm deseori experiența acumulată. De multe ori rezultatele bune vin din decizii de moment, pe care apoi nu le mai luăm în seamă, și învățăm prea puține din aceste întâmplări fericite. Între timp am reușit să îmi accept greșelile, care m-au învățat mai multe decât reușitele. Nu mă bucur când greșesc, dar cu siguranță nu mai am sentimente de vinovăție, nu mă mai gândesc la cât am fost de proastă. Folosesc ceea ce am învățat greșind ca să descopăr lucruri noi. Pe asta nu am descoperit-o la cursul de cofetărie, acolo se aruncă tot ceea ce nu iese bine. În viață majoritatea rezultatelor greșite se pot recicla, spre norocul nostru. 

Și acum că pornesc spre marele 30 pot spune cu mâna pe inimă că nu sunt gata și că nu am crescut suficient. Dar sunt liniștită știind că nu e musai să am toate răspunsurile. Și mai știu că mai e atâta drum în față de parcurs, că e musai să dozez energia ca să ajung la destinație. Până la o nouă idee de scris pe blog, spor la sarmale, citit, frământat, văzut filme, băut cafea și ciocolată caldă, vizitat prieteni, sau oricare altă activitate care vă face fericiți.

Imagini ușor scoase din context

Când vezi o lume de la distanță, prin filtrul lui Facebook, anume creat să distorsioneze o realitate și așa strâmbă, începi să ai niște imagini neclare și să îți apară în minte tot felul de semne de întrebare. Sunt situații fără legătură, dar care odată ajunse în online încep să pară legate între ele mai mult decât ne-am dori. 

• Raed Arafat salvează vieți. Prin SMURD, prin telefoane, prin intervenții. Și ni se pare cool. Atât de cool că nu ne mai revoltăm că e nevoie să se dea telefoane pentru ca un pacient să fie tratat bine. Andrei a murit în Spitalul din Curtea de Argeș din cauza refuzului unui medic de a-și recunoaște incompetența. Dacă Raed Arafat ar fi sunat, poate că Andrei ar fi trăit și azi. Dar avem un Arafat și sute de mii de pacienți. Mi se pare însă că soluția societății e să aducă mai mulți Arafat la o adică, în loc să îi oblige pe medici să își trateze pacienții cu respect. 
• Niște părinți angajează detectivi să le urmărească odraslele prin oraș. Ca să nu mai cheltuie copiii banii de meditații la păcănele. Iar societatea e mândră că a găsit în detectivi soluția pentru niște politicieni corupți, care au distrus un sistem de învățământ extrem de valoros. Asta pentru că e mai simplu să dai vina pe alții, în loc să vezi eșecul personal și să accepți că la coruperea sistemului ai contribuit și tu când ai decis că trebuie să faci orice pentru a avea un copil de 10. Și prin orice ai înțeles cadouri, atenții, bani și altele. 
• Ziariști cu minte multă aleg să scrie despre politica internațională și despre strategiile antiterorism, în vreme ce țara lor, secată de orice vis și speranță, zace în mocirlă. Pentru că e mai ușor să traduci o știre de la CNN decât să faci teren sau să documentezi o anchetă. Uneori am impresia că nu se salvează ceea ce se poate salva doar pentru că e mai ușor să plângi mortul decât să îngrijești bolnavul. Se vede în campaniile mereu pornite împotriva unui ceva înfăptuit, nu împotriva unui proiect. Roșia Montană e o excepție, din păcate, nu o regulă. 
• Mă îngrozește faptul că întâlnesc destul de des în spațiul public ideea aducerii celor de sus jos. Ridicarea de jos nu intră în discuție. E suficient să fim toți o apă și un pământ. Sărăcia e oarecum privită cu nostalgie, se vede în toate amintirile despre cozile la banane, carne și ouă. Singurul motiv pentru care oamenii nu sunt mulțumiți azi e că alții au, nu că ei au lipsuri. Și nu pot să nu mă întreb de ce.
• Atâtea cazuri fac vâlvă pe net o săptămână, două, trei, o lună. După un an nu revine nimeni să vadă ce s-a schimbat, pentru că e greu să faci știre din nimic. Nici un mort nu a schimbat complet politica de administrare a unui spital, nici un eșec nu a schimbat managementul unei școli, nici un accident nu a schimbat fundamental o lege. E suficient să mai cadă câte un ministru sau un Guvern. Vinovații adevărați se lăfăie în aceleași scaune (că nu din cauza Guvernului pacienții nu sunt transferați la timp în centre mai mari). 
• Am fost în România la sfârșitul săptămânii trecute și am văzut mai multe Breaking News într-o zi decât văd în tot restul anului. Populația e terorizată cu nimicuri, împietrită de frica unor lucruri de cele mai multe ori prea puțin adevărate. Problemele rămân îngropate adânc în uitare. Scria cineva zilele trecute pe net ca o soluție ar fi la cumpărătorii de publicitate, care ar putea dicta un nou trend alegând să nu mai plătească senzaționalul, prostul gust și dezinformarea. E încă un exemplu de snobism și prefăcătorie.
• ProTV face un reportaj despre școala românească. Se comentează aprig și se ia apărarea cadrelor didactice slab pregătite cu argumentul: tinerii de azi nu mai învață. Eu văd o legătură vagă pe undeva, dar nu știu exact de ce efectul a devenit cauză, iar cauza efect. Uniformizarea, generalizarea, etichetarea sunt astăzi mai prezente ca oricând într-o societate care îl plânge pe Vadim Tudor, dar nu pentru poezia lui, ci pentru că e absent din platou de la Capatos. 
• Mulți tineri care vorbesc azi româna cu intermitențe au impresia că ceea ce funcționează în Suedia, Statele Unite sau Germania poate funcționa și la noi. Și în timp ce se implementează modelul extern, e musai să se poarte ie, să se mănânce sarmale și să se pună tricolor la poza de profil, ca să nu ne pierdem identitatea națională. 

O să mai adaug la listă, pentru că Facebook produce neîntrerupt astfel de imagini. Poate că nu e chiar așa, dar așa le văd eu de la distanță. Și mă întreb unde e scurtcircuitul. La mine, la Facebook sau în altă parte?

În numele Tatalui

Mă întreb de ce naiba mă apuc să scriu pe blog, în zilele astea în care cuvintele și-au pierdut rostul, pentru că s-au înmulțit peste măsură. Poate că a venit vremea să tăcem mai mult și mai des, să nu mai comentăm, să nu ne mai povestim unii altora banalități, să nu mai transmitem informația de la unii la alții, ca într-un lung joc Telefonul fără fir, doar că via Facebook.

Observ că oamenii își pun un gând pe Facebook nu pentru a fi dezbătut, discutat sau contrazis, ci doar pentru câteva like-uri, care să vină ca o confirmare că încă exiști, că încă ești valabil. Cu alte cuvinte, Facebook nu e loc pentru dezbateri, ci pentru confirmarea valorii individului. Și atunci, de ce mă lovesc zilnic aici de mici și mari dezbateri pe teme colosale, precum credința, Religia în școli, libertatea de exprimare sau parcul auto al BOR? Și am adus intenționat aceste teme împreună, pentru că țin agenda publică de ceva vreme, pentru că au toate în comun faptul că se fac în numele lui Dumnezeu și pentru că, deși nu le judecăm, putem să zicem și noi așa câte ceva despre ele. 

Vrem, nu vrem, țipăm cât ne ține tastatura, indiferent dacă avem sau nu motiv. Uneori o fac mai mult decât alții, recunosc. E o slăbiciune de-a mea. Mă chinui să găsesc un echilibru cu mine însămi și, contrar tuturor eforturilor mele, mă trezesc într-un soi de ceartă pe tema Religiei în școli, un subiect care pe mine nu mă afectează în niciun fel. Și asta nu e un caz izolat. În numele liberății de exprimare, unii te numesc tâmpit, apoi te miros ei așa că nu ești ateu și sunt gata-gata să moară cu tine de gât că ești un primitiv care le face rasa de râs. Spune cineva că preoții au mai mult interese materiale decât spirituale și imediat sar pe el ca vulturii să povestească ei că nu s-a căutat suficient și că undeva, la marginea nu știu cărei comunități, există un preot care face și drege. Am înnebunit cu toții, ne ia valul și începem să ne vărsăm năduful și frustrările unii asupra altora pe teme care ar trebui să ne călăuzeasca, nu să ne dezbine. Care ar putea fi sursa acestei veșnice nemulțumiri? 

La mine e aproape cronicizată nevoia de a mă revolta împotriva oricui împarte lumea în două și se așează într-una dintre cele două extreme. Nu aș putea să explic de ce vreau să mă revolt, pur și simplu o fac și uite așa mă trezesc în niște discuții care nici măcar nu sunt ale mele. Poate că pe mine asta mă mână în luptă, dar oare ce îi face pe ceilalți să aleagă o tabără? Mi-ar plăcea să înțeleg de unde vine toată forța asta și de ce nu o putem folosi în mod constructiv. 

Cât despre temele expuse mai sus, formarea celor veșnice două tabere este cu atât mai greu de înțeles, pentru că vorbim despre credință, copii, viitor și modele de urmat. Câte puțin din tot ceea ce ne lipsește. Sunt creștin botezat, nepracticant am înțeles că mă numesc după normele moderne. Nu mă consider atee, dar am aflat de la niște oameni mai pricepuți decât mine în cuvinte că mă numesc agnostică. Mi-am botezat copilul, dar nu merg la Biserică, respect cele 10 porunci, nu înjur de Dumnezei și accept că există oameni care au alte convingeri religioase. Nu văd de ce ar trebui să umblu cu creștinismul tatuat pe frunte, nu înțeleg de ce ar trebui să fac eforturi suplimentare pentru a avea dreptul de a nu participa la niște ore de religie prost interpretate și nu pot sa înțeleg sub nici o formă de ce acceptăm că nu trebuie să facem ce zice popa, ci ce face popa. Nu sunt de acord cu nici un fel de război în numele Domnului, nici verbal, nici armat și sunt convinsă că am putea să găsim o soluție prin care copiii noștri să învețe că, deși gândim diferit, religiile noastre au multe lucruri în comun și că a crede sau nu în ceva e o alegere, nu o obligație. 

Ne minunăm de calea pe care o aleg generațiile de după noi, fără să ne uităm puțin la cât de răi suntem noi înșine. Ne plângem de modelele lor, fără să ne dăm seama că, de fapt, noi suntem acele modele pe care le blamăm. Nici noi nu am prea avut de unde să ne inspirăm, e adevărat, dar am putea măcar să ne chinuim puțin și, dacă tot nu le putem oferi nimic generațiilor viitoare, măcar să nu le punem pe umeri povara judecații noastre subiective. Pentru că, în mândria noastră, le tăiem aripile, le interzicem visele și le refuzăm întrebările. Îl despicăm pe Dumnezeu, îl negociem pe masa părerologilor, îl transformăm și remodelăm ca să încapă în niște capete pe care le vrem pătrate sau seci. Pe Dumnezeu l-au modificat genetic și l-au transformat întâi în monstru care nu uită și nu iartă, apoi în marfă de vândut întru mântuire, apoi în bijuterie de pus la gât și arătat lumii. Ne mândrim cu credința noastră spoită pe garduri, uitând însă tot ce am învățat la școală, în amărâta aia de oră de religie care devine din ce în ce mai periculoasă. 

Pe vremea când eram eu copil am învățat nu doar că există o mare posibilitate să ajung în Iad și că ar trebui să îmi fie frică de Dumnezeu, ci și că fariseismul, lăcomia și mândria te duc cam tot acolo. Dar toate astea le-am cernut mai târziu, că pe vremea aia nu prea înțelegeam ce și cum...