7 întrebări despre cazul copiilor bolnavi din Argeș

Vestea că mai mulți copii cu grave probleme de sănătate din Argeș au fost transferați la București s-a răspândit repede și a devenit rapid subiect de interes național. Cauzele acestui sindrom rămân necunoscute după aproape două săptămâni, timp în care speculațiile ne-au ținut ocupați. Și în vreme ce site-urile numără clickuri, eu pierd vremea pe Facebook și încerc să înțeleg de ce am mai multe întrebări decât răspunsuri.

1. De ce există atât de multe informații contradictorii pe Facebook?

Cazul a făcut vâlvă încă din prima zi, pentru că s-a speculat foarte mult asupra faptului că sursa problemelor ar fi Spitalul de Pediatrie Pitești. În aceste condiții, normal că subiectul a atras atenția miilor de cititori care au început să se gândească tot mai serios la ce ar fi de făcut pentru a ocoli acest spital în caz de nevoie.

Apoi au început informațiile ”pe surse”: de vină e bacteria din spital, vaccinul X, portocala de la supermarket, apa plată, apa de la fântână, laptele, supermarketul, alte alimente. 

Am citit mai multe site-uri de știri și până acum tot nu mi-e clar: câți copii sunt la București, câți la Pitești, de unde sunt și ce au în comun. La fel de neclar îmi e dacă micuții sunt afectați de o bacterie sau de un virus și ce putem face pentru a ne feri de eventuale noi cazuri. Nu a publicat nimeni sfaturi pentru părinții care cumpără apă plată, portocale, morcovi și lapte praf zilele astea. Mă gândesc că mulți părinți sunt foarte stresați din această cauză. Probabil că nici medicii de familie nu sunt prea fericiți, bombardați cu telefoane la orice oră pentru fiecare posibil semn de boală.

La început am înțeles că micuții ar fi de aceeași vârstă, apoi alt site spune că au vârste cuprinse între șapte luni și doi ani. Observ că cele mai multe informații se bazează pe speculații și pe niște comunicate de presă făcute să nu spună nimic, interpretate în mod subiectiv de ziariști și comentatori pe Facebook. 

2. Cine sunt toate aceste surse?

Știu că protejarea sursei e treabă serioasă, dar mie îmi miroase a inventarea surselor mai degrabă. Sunt prea multe contradicții în declarații și cam multe declarații off the record, așa că încep să cred că mulți mai și inventează povești.

3. Care e rostul împrăștierii de informații semi-adevărate? 

Nu am citit nicăieri un articol cu cap și coadă pe acest subiect. Update: am primit un articol foarte interesant care reia aspecte importante ale cazului și clarifică o parte dintre nelămuri. Toți sunt atât de grăbiți să publice cât mai repede informații la cald. Nu contează că sunt zvonuri sau prostii băgate pe gât de câte o instituție, important e să dea oamenii click. Apoi mai vezi câte un titlu de tipul ”Mama bebelușului mort refuză să vorbească cu jurnaliștii”. Cred și eu, o avea alte lucruri de făcut, nu să stea de vorbă cu niște oameni care nu mai au nici măcar interesul public în vedere, doar clickurile și unicii. Unde e interesul public să pui pe Facebook articole cu jumătăți de adevăruri? Unde e interesul public când se generează panică?

4. Cât de inuman să fii să îți faci imagine pe acest subiect?

Unii politicieni, probabil doar întâmplător candidați la primărie sau la vreo funcție, au început să ceară demisii, fiecare după posibilități. Singurele lucruri mai scârboase decât aceste declarații sunt cuvintele lui Șerban Valeca, cel care a ieșit public să declare că partidul lui, PSD, nu sprijină incompetența. Nu știu ce culori politice stau pe scaunele de la DSP, DSV, Prefectură, CJ și alte litere, dar am impresia că declarația ar trebui să îi facă până și lui silă. Înțeleg că nu se mai înțelege Ana cu Caiafa, dar e cazul să înceapă toți să își asume responsabilitatea pentru oamenii cu care lucrează și pe care îi propun pentru diverse funcții.

5. Ce poate fi mai scump decât viața unor copii?

Refuz să cred că toată criza pornește de la rea voință. Probabil că o greșeală a dus la contaminarea a ceva, încă neelucidat, care mai departe a degenerat în copii foarte grav bolnavi și în pierderea unor vieți absolut nevinovate. 

Nu pot să nu observ însă tendința permanentă de a băga gunoiul sub preș, mai cunoscut la nivelul acesta sub numele de mușamalizare. Pot înțelege orice greșeală, cu toții greșim. Ne ajută să învățăm, să evoluăm și să ne amintim încă o dată cât trebuie să îi apreciem pe medicii care greșesc atât de puțin și de rar, pentru că astfel de situații sunt excepții, nu reguli.

Atunci când se întâmplă însă, nici pedepse nu sunt, nici învățăminte nu se prea adaugă la experiență. Multe cazuri cu morți din spitale au fost anchetate superficial. Îmi vine în minte acum asistenta care plătește moartea nou născuților de la maternitatea Giulești și care nu era singura vinovată de situație. Mă gândesc la situația de la Curtea de Argeș, când Andrei a murit dintr-o greșeală pe care nimeni nu vrea să și-o asume și să o corecteze. E aceeași poveste și acum, la fel de macabră, și se poate rezuma la același lucru: o greșeală ascunsă sub preș, care a generat probleme grave. 

Ce poate fi mai scump decât viața unor copii: o funcție, un salariu, tone de portocale, lapte, apă, pierderea clienților, respectul asistentelor sau al altor medici, ploconirea pacienților? Ce poate fi atât de prețios încât să nu poți ieși și spune ”Am greșit. Trebuie să retragem de pe piață produsul X”?

6. De ce e demisia o soluție?

Aș vrea să înțeleg argumentele celor care tot cer demisia cuiva. Nu ar fi mai simplu și eficient să ceri demiterea lui? Bineînțeles, cei care sunt în măsură vor decide dacă este sau nu cazul să se ia astfel de măsuri. Dar simpla demisie nu e o soluție, va crea doar o a doua problemă: cine conduce în caz de criză, dacă șeful își pune biroul în cutie și pleacă acasă. Și cunoscând realitatea, asta va deveni prioritar oricărei anchete, că e rău de urât să ai scaun neocupat în vremuri de criză.

7. De când ziariștii trebuie să îndemne la proteste?

Ziarele ar trebui să scrie despre proteste, nu să le organizeze sau să îndemne la ieșit în stradă. Treaba ziaristului e să răspundă la multele întrebări legate de acest caz, să organizeze anchete paralele și alte chestii de-astea, nu să se ducă în piața publică să strige împotriva cuiva. Din câinele de pază, presa cam devine câine care latră și nu mușcă. Sau poate e doar o părere (de)formată de Facebook, vă rog să mă iertați dacă scriu prostii. 

Aceste întrebări mă determină să mă gândesc mai degrabă la ce nu se spune și nu se scrie, decât la ceea ce am citit pe ici pe colo. Nu sunt adepta teoriei conspirațiilor și mă îngrozesc articolele despre virusuri ascunse în pădure și vaccinuri care provoacă autism, dar nu pot să cred sub nicio formă că după 13 zile și zeci de teste nu se poate da măcar un set de ipoteze credibile privind cauzele acestui sindrom. 

Fidelitate la ofertă

Astăzi aș vrea să vă atrag atenția asupra fidelității. Nu vă gândiți la relații, că nu mă joc de-a Bebe Sexologul. Este vorba despre relația aceea specială cu anumite produse, pe care le folosim poate de ani și ani, și despre cum reacționăm când, dintr-un motiv sau altul, le trădăm pentru altele mai noi, mai ieftine sau mai la îndemână. 

Tentația rujului roșu

Înainte de Crăciun am vrut să vă povestesc despre noul meu ruj roșu, pe care l-am ales anume să îmi înveselească sărbătorile. L-am cumpărat mai mult din instinct, dintr-o farmacie. Strategia de a lăsa produse lângă casa de marcat cu care să se joace clientul până vine farmacista cu medicamentele a dat roade. Așa că, tot mâzgălind dungi pe mână, am ajuns la concluzia că un ruj roșu nu mi-ar strica, mai ales că avea o culoare puternică și mai avea niște proprietăți minune pe care acum nici nu mi le mai amintesc. 

N-am mai scris despre asta, deși e incredibil cât de bine funcționează publicitatea asupra femeilor. Pui un pic de roșu pe la gură și deja te simți mai bine. Plus că ești înconjurată de brăduți, cadouri, luminițe și alte din astea menite oricum să te facă să te simți și tu un fel de divă pe-acolo, așa că efectele pozitive ale rujului roșu s-au văzut din plin și în timpul și după Sărbători.

Trădare să fie, dar s-o știm și noi!

Unde e legătura cu fidelitatea? Rujul nu e produs de firma de la care cumpăr eu cu regularitate. Problema nu mi s-a părut importantă până nu am intrat în magazinul cu pricina, unde m-am dus să cumpăr o cremă și de unde am ieșit cu jumătate de magazin. 

Subiectivă cum sunt, m-am amăgit că îmi trebuia cam tot, plus că pentru anumite produse achiziționate mi-au oferit și o maimuță portocalie de pluș. Dar tot gândindu-mă la cantitatea produselor, am început să mă întreb dacă nu cumva am cumpărat mai mult decât de obicei îndemnată de un oarecare sentiment de vinovăție că ”trădasem” cu câteva zile înainte. 

La început nu m-am concentrat prea mult asupra problemei, dar apoi am stat și m-am gândit serios la cât de legați suntem de unele branduri și la faptul că rămânem fideli pentru multă vreme acelorași produse, uneori în ciuda prețurilor prea mari sau a altor oferte mai avantajoase. E valabil pentru o gamă variată de produse, de la mâncare și până la producătorii de haine sau chiar supermarketuri. 

Între obișnuință și fidelitate 

După ce m-am plictisit să mă tot joc de-a diva, m-am întors la marea mea pasiune, statisticile. Așa am descoperit că mai toate brandurile mizează pe fidelitatea și loialitatea clienților și că, până la urmă, nu eram cu totul paranoică. Specialiștii numesc asta loialitate față de brand/marcă, dar tot căutând explicații mai amănunțite, am văzut că psihologii se referă mai des la acest fenomen folosind termenul ”obișnuință”. 

Vestea bună e că nu suntem cu totul pierduți și că tot mai multe branduri au dificultăți în a-și menține clienții. Forbes scria acum vreo doi ani că asta se datorează noilor generații, conectate în permanență la informație, care în general iau decizii de cumpărare în funcție de cele mai bune oferte. O altă cauză descrisă de analiști este oferta tot mai variată și oarecum agresivă, aș adăuga eu, a concurenței. 

Chiar și în aceste momente în care fidelitatea scade, se pare că peste 45% dintre americani se declară fideli anumitor produse. Europenii sunt mai puțin loiali, fiind deseori descriși ca ”infideli”. Noi ne lăsăm păcăliți mai greu. Business Magazin scria în 2008 că românul este cel mai infidel consumator. Probabil aceasta este și cauza pentru care în ultimii 8 ani am ajuns să avem mai multe carduri de fidelitate decât carduri de credit, mă gândesc. 

Căsătorie sau open relationship?

Citind mai multe articole pe această temă, am ajuns la concluzia că majoritatea dintre noi ne-am adaptat relația cu furnizorii în funcție de noile tendințe. Și în vreme ce unii dintre noi se căsătoresc cu un supermarket și o farmacie, alții suntem într-un veșnic ”open relationship” cu toți furnizorii. Ne abonăm la newsletter, le dăm datele personale și le luăm cardurile, doar doar să mai luăm un 20% discount.  

Nu știu dacă asta e de bine sau de rău pentru consumatori. E adevărat că noul trend generează campanii de marketing tot mai inteligente și îi determină pe furnizori să mențină aceleași standarde de calitate, în speranța că nu vor fi trădați de clienții fideli în favoarea altora mai frivoli sau mai ieftini.  

Pe de altă parte însă, există riscul să ne punem singuri tot mai des în situația în care ajungi să te simți puțin vinovat că ți-ai trădat partenerul de afaceri și să încerci oarecum să compensezi aventura. 

În momentul ăsta, sunt câteva branduri favorite care îmi trec prin cap. Cu unele sunt aproape căsătorită, mai ales când vine vorba despre ziare, cosmetice, haine, bănci și farmacii, cu altele am un fel de relație deschisă, adică sunt șanse mari să mă vezi în alt supermarket decât cel preferat. În ambele cazuri, oricum execut și câte o ”trădare” din când în când. Față de unii mă simt vinovată, în alte cazuri mi se pare firesc să profit de oferte.

Voi cu cine v-ați înșelat brandul preferat?

 

 

 

 

 

Doar niște reacții exagerate la multe comentarii idioate

Toți sunt de vină, toți polițiștii sunt corupți, politicienii sunt corupți (toți, se înțelege), toți medicii sunt incompetenți și șpăgari, toata România e o mizerie. TOT înseamnă nimic. Toți sunt la fel înseamnă de fapt că niciunul nu poate fi tras la răspundere, că de fapt nimeni nu e vinovat.

Asta e Romania in care traim. Dupa aproape 26 de ani de pseudo-democratie oamenii mor pe strazi in accidente, in spitale nebagati in seama, la locul de munca , in cluburi , la mare, la munte.... Mor dimineata , la pranz si seara. Mii de oameni carora nu trebuia sa le vina sfarsitul. Asta e Romania in care traim. O Romanie a haosului in care nu vrem, nu putem sau nu stim ce sa facem sa nu mai moara oameni pe care ii iubim

sunt sigur ca daca atunci cand se fac alegeri, alegatorii vor avea cel putin 10 clase, cu siguranta incidente ca acesta nu se vor mai intampla. Cel putin atunci, alegatorii care nu au idee pe cine aleg, nu mai se apropie de o urna de vot si hotii care conduc tara asta de 25 de ani, cu siguranta nu vor mai ajunge la putere. Si cu siguranta atunci, oameni capabili ne vor conduce. Daca nu schimbam odata si odata clasa conducatoare, evenimente ca acesta se vor intampla mereu si mereu si "spaga" mereu va fi la putere. Dati-mi in cap pt aceste randuri... dar acesta este purul adevar. Si daca cei care cred in aceste randuri le vor distribui, sunt sigur ca ROMANIA se va schimba enorm de mult   

Sunt două dintre miile de comentarii la textele privind tragedia de vineri, din clubul Colectiv. Nu sunt singurele exemple, nu sunt o raritate. Statul, sistemul, politicul, administrația sunt toți vinovați că mor oameni înainte de vreme. NU! Statul e o noțiune, o idee, Statul nu face nimic, nu omoară, nu salvează, nu taie și nu face bugete. Statul nu poate fi vinovat pentru că el nu are cap, mâini, picioare, voință criminală. Statul are oameni. Oamenii sunt vinovați. Dar, cum mai spune cineva tot pe net:

Să înțeleg că prin teoria conspirației vrei să "speli" imaginea cuiva!
Toți sunt de vină cu sau fără un complot. La pușcărie toți! 

Care toți? Toți politicienii care ce? Toți funcționarii publici care...? Toți administratorii de cluburi? Sau toți reprezentanții ISU care dau avize? Sau toți medicii? Care toți? Înțelege cineva că toți e varianta frumos cosmetizată pentru nimeni?

E un mare și frumos nimeni pentru că mai e un nimeni mai mic. Nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru că nu există nimeni care să îl expună public. Șpaga și corupția nu pot fi considerate vinovate. Ele nu sunt oameni, nu dau avize, nu organizează evenimente, nu aprind artificii în spații mici, nu găzduiesc sute de oameni într-o încăpere de câțiva metri pătrați cu o singură ușă. Nu fac legi, nu închid și deschid baruri și cluburi și sigur nu fac profit.

Moartea ne unește și ne desparte în același timp. Ne întoarce pe unii împotriva celorlalți cu aceeași viteză cu care naște solidaritate și ne aduce tuturor în gând aceeași veșnică întrebare: De ce? De ce el/ea? De ce mie?

Morțile de vineri seară au împărțit lumea în tabere pe care nici cea mai sofisticată minte de romancier nu le-ar putea crea în condiții normale. Și la început am fost tentată să caut un vinovat, pentru că atunci când mor 30 de oameni arși de vii De ce? nu mai e de ajuns ca să calmeze frustrarea și să dea drumul lacrimilor. Și am cautat un vinovat peste tot, dar adevărul e că vinovatul nu e de găsit nicăieri. Pentru că el nu există. Sau pentru că noi, aștia mici, nu știm unde să îl căutăm.  Pentru că vinovatul nu poate fi o noțiune.

Mai mult decât moartea în sine m-au îngrozit însă oamenii care i-au rămas în urmă și care comentează pe net:

V-a tras-o Dumnezeu chiar de halloween-ul vostru satanic ! Asa va trebuie ! Doliu pentru cine ? Pentru niste golani copiatori ai mizeriilor americane? Sa fim seriosi... V-a blestemat Dumnezeu chiar de Halloween ! 

Să mergi pe stradă si să auzi: "Ce faceti rockerilor? O ardeti prin colectiv?" Să stai in ratb, să auzi : " Nu sta mă lângă ăia că luăm dracu foc"Imi retrag cuvintele, imbecilitatea si incultura e putin spus..e lipsă de umanitate..avem prieteni morți..prieteni in spitale, in comă indusă..respirând prin aparate..si voi spuneti că au meritat-o? Că e mai bine, că "s-a curățat țara"? Aveti tupeul sa spuneti că acel copil de 14 ani a meritat să nu mai ajungă acasă? Stiti care e diferenta dintre noi si voi? Dacă tragedia se intampla intr-un club de manele..eu tot mergeam sa aprind o lumânare.

Daca pentru 200 sute de persoane sunt spitalele pline intr-o capitala europeana, e grav! Ar trebui ingrijiti in biserici ca din astea avem cu nemiluita.  

"Așteaptă-te să se întâmple un dezastru, un accident, ceva cu mulți morți. Trebuie să acopere mizeria asta cumva."
Vorbele scrise mai sus au fost auzite de jurnalistul Andrei Manțog pe data de 29 octombrie 2015, cu o zi înaintea tragediei din clubul Colectiv, de la un funcționar din Guvern, a cărui identitate nu a fost dezvăluită.

Realitatea este cu totul alta decat ne este prezentata de catre autoritati..nr real al celor decedati este cu mult mai mare de 29-30...In club se spune ca ar fi fost in jur de 300-400 de persoane..30 au decedat ,in spitale mai sunt 145 si restul au scapat teferi si nevatamati..Serios?!!! Din pacate,si o spun cu mare durere in suflet,acesti copii au fost "sacrificati"pt a distrage atentia populatiei de la marsaviile,nenorocirile si crimele pe care mai marii acestei tari le comit.

sunt peste 40 de morti ,,, am un cumnat care este pompier in Bucuresti ,,, stiu exact ce sa intamplat si cati au murit in acea noapte , se ascunde adevarul , dar va iesi la suprafata ...f , foarte trist !!!   

Cele mai multe comentarii sunt complet iraționale. Nu e un efect al traumei, ci al lipsei de educație, lipsei de informație și a unei permanente teorii a conspirației livrate în pastile mici. E și un afect al faptului că nu mai avem respect pentru moartea unei persoane, că nu putem empatiza cu familiile victimelor, că e mai important să avem dreptate, decât să lăsăm oamenii să plângă în liniște. Și apoi am găsit acest comentariu într-o postare, pe un blog: 

Ziariștii fac speculații, asta-i meseria lor, și mai ales, asta cere fișa postului trebuie să se îndoiască de orice. Mai ales de concidențe. Și mai ales de dclarațiile oficialilor.

Și acum intuiesc un vinovat, dar din păcate nu știu unde să arăt cu degetul. 

Din punctul meu de vedere, carnagiul din Colectiv e o tragedie, dar e departe de a fi o conspirație , cum se citește tot mai des azi pe net. N-am pe nimeni acolo, nu sunt afectată direct și îmi dau seama că sunt insensibilă când spun că a fost un accident. Nu s-au respectat norme legale, nu există niște norme poate, s-au închis ochii pe ici, pe colo. Cauze și cauze pentru un accident. Conspirație îi spun unii, toți sunt vinovați, spun alții. Și revenim la toți, acest nimeni la plural. 

Adevărul e că nu avem cum să știm adevărul. Și nici dacă ne este spus nu îl credem. Pentru că nu are cine să îl spună. Vinovat, vinovați sunt cei care ne-au lăsat fără oamenii în care să credem. Unii cred în Antena 3, un câine mare și fioros care păzește o democrație doar a lui. Alții cred în ProTV, un alt câine mare și fioros care în loc să păzească democrația fugărește senzaționalul, îi pune muzică tristă pe fundal și îl livrează întru creșterea ratingului. Câțiva cred în TVR, un chihuahua răsfățat, crescut în puf, care și când latră o face doar ca să își amuze stăpânii. Nu le-am dat tuturor like pe Facebook, dar e greu de crezut ca există o televiziune sau o instituție importantă de presă care să nu fie asociată cu ceva politic sau excesiv comercial. Corectați-mă dacă greșesc, dar oricine ar striga Hoțul! în media românească ar fi imediat acuzat de părtinire politică, de scriitură la comandă, de scopuri comerciale, de corupție, de interese necunoscute publicului larg. Toate știrile primesc etichete: politice, comandate, plătite. Nu există o redacție care să mai aibă credibilitate. Politicul e în toate, se vorbește în lumea opiniilor fără stăpân a internetului, de interese politice și financiare de la cel mai mic comerciant și până la marile companii. Auzim atât de des despre conspirații, comisioane, dosare, toate tocate de presă după ce au fost deja "lăsate" în spațiul public de câte o inimă binevoitoare. Și jurnaliștii iau, și scriu, și latră la televizor împreună cu oameni mai mult sau mai puțin avizați, și creează idei greșite, alimentează teoria conspirației, ne dau impresia ca toți sunt la fel și că ei se luptă cu toți.

Nu spun că o anchetă corectă și cinstită despre starea cluburilor din București ar fi salvat vieți in Colectiv, dar nu cred că ar fi făcut rău (nu consumatorilor, cel puțin). Media ar putea cere schimbarea legilor, ar putea avea explicații potrivite de oferit oamenilor, ar putea cere o anchetă serioasă și pedepsirea adevăraților vinovați. Ar putea cere sancțiuni adevărate, nu 10% tăiat din salariul unor oficiali care trăiesc din alte venituri. 10 politicieni plimbați prin platouri care comentează nu vor face diferența, doar îi vor pedepsi pe toți. Și atât. 

Ziariștii adevărați nu fac speculații, nu e meseria lor, dar nimeni nu pare să își mai amintească exact acest amănunt. Ziariștii prezintă fapte, așa cum s-au întâmplat, sau așa ar trebui. Și dacă ar fi așa am ști cine e vinovat și cine nu. Așa poate am ști câte locuri din țară sunt sigure, câți bani se duc cu adevărat către sistemul de sănătate și câți dintre ei se regăsesc în spitale și în salariile medicilor, cât de mult înseamnă 200 de răniți pentru medici care vin de acasă după câteva ore de somn, sau care sunt în gardă de ore bune, și care este nivelul la care ne clasăm la nivel european sau mondial când vine vorba de asistență medicală de urgență. Am văzut declarații ale multor miniștri, dar prea puține fețe de specialiști care să explice ce s-a întâmplat de fapt în clubul acela. Nu am înțeles de ce, pentru că majoritatea miniștrilor sunt specialiști doar în politică românească. Sunt niște oameni care recită cifre și fac declarații învățate pe de rost. Ne place să-i vedem vorbind, dau senzația că sunt implicați, că iau măsuri (e o expresie care ar trebui interzisă, pe cuvânt). Și lor le place să se vadă la televizor, cred. Probabil că suntem printre tările cu cel mai mare număr de ore de prezențe la televizor pe cap de politician din lume, dacă s-ar face un astfel de top. 

Ce am scris aici e un fel de revoltă nedefinită și personală împotriva tuturor celor care scriu la comandă, care îngroapă subicete din motive politice, care nu separă partea comercială de cea editorială din redacții. E o revoltă împotriva unei lumi pentru care "toți la pușcărie" e soluția. E o revoltă împotriva unor oameni care dau vina pe Biserică acum când nu au motive și nu o fac atunci când e cazul. 

Ziariștii nu trăiesc confortabil. Meseria lor e să care camera, microfonul, pixul și nimeni nu are dreptul să se revolte că fac asta în loc să salveze victime din foc. Aceste rânduri sunt o revoltă împotriva ideii că jurnalismul e o meserie ingrată, împotriva ideii de speculație, împotriva faptului că un jurnalist nu poate face nimic fără să se gândească la consecințele nefericite pe care acțiunea lui le poate avea asupra companiei pentru care lucrează: șantaj, tăierea contractelor de publicitate etc.

Media nu trebuie să fie o mașină de spălat creiere, nu trebuie să fie locul unde vedem cadavre arse la televizor, nu trebuie să fie locul în care politicienii își justifică viața, salariul și incompetențele. 

Vinovat pentru orice tragedie din țara asta e cel care a pus lanțuri presei, permițându-i doar să vândă laude pentru supraviețuire. Pentru că doar într-o țară în care presa nu are voie să semnaleze nimic merge și-așa. Pentru că presa care depinde de mila și bunăvoința unor politicieni corupți nu poate semnala nereguli. Pentru că presa nu trebuie să fie despre osanale și justificări.

Eu am învățat ceva din afirmația Gabrielei Firea

M-am tot gândit ieri și azi dacă să scriu sau nu despre acest subiect. M-am tot întrebat dacă e politically correct să scriu despre politică după ce mai bine de un an și jumătate am lucrat mai mult sau mai puțin în ograda PSD. Răspunsul corect nu l-am găsit. Cert e că m-am hotărât să votez și anul acesta, deși mai mult ca sigur că în localitatea în care locuiesc nu se va organiza o secție de vot și o să trebuiască să îmi mișc fundul spre un oraș mai mare. Așa că pot să am o părere, dacă tot votez, nu? 

Normal că vreau să vorbesc despre doamna Gabriela Vrânceanu Firea. Toată lumea o face. Toată lumea o acuză pentru că a făcut afirmații la limita bunului simț în spațiul public, în lupta pentru Președinția României. Și nu zic că nu au dreptate. Dar adevărul e că mi-e mai mult milă și mă gândesc cu regret că a fost odată un model. Trist e că pentru unii mai este încă.  

Era un timp în care multe dintre noi, studentele de la Jurnalism, visam, printre altele, că am putea deveni un soi de Gabriela Vrânceanu Firea. Stătea undeva, acolo sus, în aceeași galerie cu Andreea Esca sau Mona Nicolici. Niște femei care reușiseră într-o meserie care mai era încă a bărbaților. Urmărea subiecte importante, lua politicieni la întrebări, era un model. Bun, prost, noi astea mici ne uitam la ea și ne gândeam că poate într-o zi o să fim și noi acolo, să schimbăm lumea.

Apoi a urmat lupta Antenelor cu puterea și, încet,încet, Gabriela Firea a înțeles că e mai mult social-democrat decât jurnalist. Și-a călcat meseria în picioare de câteva ori, dar apoi a ales. Politica. Și nimeni nu ar fi crezut atunci că face rău. Le avea pe toate: tânără, corectă, bine ancorată în realitate și extrem de ambițioasă. 

Nu i-am urmărit parcursul politic în amănunt, din când în când îi mai dau câte un like pe Facebook, mai mult în amintirea a ceea ce a fost decât pentru ceea ce face în prezent. Dar m-am trezit ieri citind pe mai multe site-uri despre afirmațiile ei împotriva unuia dintre candidații la Președinție. Și m-am mirat că un astfel de om poate face o greșeală de începător. Normal că prima mea reacție a fost "s-a prostit și asta". Am crezut că o să uit episodul, dar nu e ușor să treci peste o temă care e de două zile pe Facebook, prin toate ziarele, de scandal sau nu, pe bloguri și cam peste tot pe unde dau click. 

Gabriela Firea tocmai și-a atras susținerea unei întregi galerii de părinți frustrați care dau vina pe copii pentru că ei sunt incapabili să își găsească un loc pe lume. Cu alte cuvinte "n-am de-aia și de-ailaltă pentru că am copii" și "nu am făcut aia și aia în viață că am făcut copii și m-am dedicat lor" au de acum o voce. O voce care îi condamnă din păcate pe alții, pe cei diferiți, care, la polul opus, au și au făcut. Nu o să știm niciodată câte case ar fi avut Iohannis dacă ar fi avut copii. Dar acum, datorită vocii Gabrielei Firea, o armată de părinți frustrați știu că ar fi avut mai mult dacă nu făceau copii. Îți mulțumim, doamnă senator al României, pentru acest lucru, la care dumneata nu te gândești pentru că ai avut șansa să agonisești câte ceva, chiar dacă ai făcut copii. Ar fi trebuit, după atâția ani de presă, să știi că astfel de afirmații nasc monștri. Sau îi cresc artificial pe cei deja existenți. 

Să uităm însă de aceste consecințe. Să presupunem că ele există doar în mintea mea, că doar am și eu frustrările mele. Și să zicem că a fost o greșeală amărâtă, izvorâtă într-un moment de neatenție. Nu mă interesează latura etică al acestui tip de luptă politică. Accept că în dragoste și război totul e permis. Mai ales cu o astfel de miză. Vorbim totuși despre Președinția unei țări nu prea bogate, dar cu potențial. România este încă o vacă de muls. 

Și așa ajung la al doilea aspect important pe care voiam să îl ating. O înțeleg pe doamna Gabriela Firea. E o luptă grea, dumneaei are un rol important, iar armele nu sunt nici pe departe pe măsura unei astfel de lupte. Bătălia politică în România se face încă pe genunchi. Trebuie să fie frustrant pentru un om care are totuși o experiență profesională destul de vastă să fie nevoit să scoată de la naftalină mici și josnice detalii din sfera cea mai intimă pentru că nu are alte arme la îndemână. Situația politică e așa cum e, economia României zace inconștientă pe podeaua Guvernului în vreme ce toți politicienii spun liniștiți că e doar o răceală, salariile sunt bune doar dacă nu le compari cu prețul benzinei ș.a.m.d. Am spus-o la fiecare campanie. E trist să vezi că nu există o dezbatere adevărată în România, e și mai trist că nu există suficienți oameni care să o ceară. Și de-aia cred eu că suntem mai vinovați decât Gabriela Firea. Că omul trebuie să se lupte cu ce are, dar noi nu suntem obligați să și acceptăm această manifestare. 

Am respectat-o pe Gabriela Firea, am admirat-o și am vrut să fiu ca ea. Acum mi-e rușine de rușinea ei. Și îmi pare rău că un om atât de valoros a făcut un astfel de compromis. Doamna Senator e o lecție de așa nu pentru noi, toate femeile, indiferent de profesie. Pentru că oricât de murdare ar fi cele pe care le facem pentru noi înșine și pentru cariera noastră, ar trebui să ne păstrăm cumva dreptul să putem spune nu. Un drept pe care, mai mult ca sigur, Gabriela Firea nu îl mai are. Pentru că, undeva în mintea mea, știu sigur că Gabriela Vrânceanu Firea pe care am admirat-o nu ar fi făcut această afirmație dacă ar fi avut de ales.

 

Dilema fericirii

Începe să mă amuze trendul citirii şi învăţării fericirii de prin cărţi. S-au umplut librăriile online - că librărie din aceea cu miros de carte nu prea mai există pe aici prin zonă - cu cărţi care ne învaţă să fim fericiţi. Mai nou, şi o farmacie vrea să ne înveţe să fim fericiţi. Toată lumea a descoperit că fericirea costă şi s-au găsit deja oamenii care să facă bani vânzând reţeta fericirii. Amuzant, tragic, tragi-comic?

Florin a învăţat vineri la ora de Dezvoltare personală despre fericire şi a ajuns el la concluzia că e fericit atunci când se joacă şi nefericit atunci când nu o face. I-a trebuit doar o oră ca să înţeleagă acest mecanism simplu. Nouă ne trebuie cărţi, farmacii, pastile, cred.

Eu nu sunt fericită în felul ăla din reclamele la detergent, la îngheţată sau la deodorant. Adică nu sar, nu mă arunc din bazin pe biciletă şi nu zâmbesc enigmatic în faţa camerei de luat vederi. Asta mă face cumva nefericită? Câteodată, da. Nimeni nu e în permanenţă fericit. Dar sunt fericită în felul meu şi asta pentru că am renunţat să mă mai raportez la fericirea altora.

Am început să mă gândesc la fericire în felul ăsta, după cum vă spuneam, vineri, când am primit lecţia de la Florin, un megaprofesor, recent aniversat pentru a şaptea oară.

Cum era lecţia? Fericirea e ceva simplu.

M-am gândit la asta puţin. Normal că am unele decepţii, supărări, zile proaste, haine ale căror culori îmi violează tricourile albe în maşina de spălat - că tot vorbeam de detergenţi. Dar asta nu înseamnă că sunt nefericită, ci doar că am o viaţă nemonotonă.

Fericirea nu se învaţă. Nimeni nu te poate învăţa să fii fericit. Urmând modelele fericirii celorlalţi nu vei face altceva decât să te compari. Şi atunci ai două variante ambele la fel de aducătoare de nefericire: 1. nu reuşeşti să urmezi modelul şi eşti nefericit, 2. reuşeşti să urmezi modelul şi îţi dai seama că trăieşti o viaţă care nu îţi aparţine şi iar ajungi să fii nefericit.

Fericirea ţine de voinţă, de acceptarea faptului că lumea nu creează tiparele în folosul individului. E uşor să fii nefericit, compătimit, ajutat cu sfaturi, în permanenţă protejat de prieteni şi "înţeles". E greu să fii fericit, să se uite oamenii la tine ca la un nebun, care e mulţumit cu sine deşi nu are maşina, casa sau familia ideală promovată cu toate forţele. Pentru că în viziunea celor mulţi, nu ai voie să fii fericit dacă stai într-o locuinţă închiriată, dacă nu îţi permiţi o casă de vacanţă sau dacă nu îţi place să ieşi la grătar cu prietenii. Şi exemplele pot continua.

Am văzut de curând filmul ăsta. Da, e tot o chestie comercială. Dar pentru mine acum nu contează mesajul transmis. Importantă e ideea pe care o percepe receptorul. Iar eu am înţeles de aici că fericirea se rezumă la a vrea să fii fericit, să ai planuri, să visezi la momente mai bune, să vezi paharul pe care îl ai şi abia apoi ceea ce e în el. Şi, poate, cel mai important, să nu renunţi să crezi în dreptul tău de a fi fericit.

Pentru că

Straniu loc mai e şi internetul ăsta. Sau, mai corect spus, stranii locuri mai sunt şi pe internetul acesta. Şi câte locuri neexplorate! De fiecare dată când descopăr un site nou sau un blog de care nu auzisem mă simt ca un Cristofor Columb mai mic, fără corabie, doar cu mouse, fără hartă, doar cu linkuri. 

Şi aşa am aflat că există nişte oameni care sunt mega vedete în online, deşi eu nu auzisem de existenţa lor. Care trăiesc pe net, din net şi cu net, care îşi câştigă admiratorii pentru că scriu. Bine, prost, este doar o chestie de gust şi alegeri. Şi oamenii aceştia se ceartă între ei. Se contestă?!? Şi asta mi-a adus aminte cât de enervanţi sunt oamenii care nu ştiu să poarte discuţii în contradictoriu pentru o idee. Dacă nu sunt de acord cu tine, nu înseamnă că am ceva împotriva ta... dar cei mai mulţi nu pot înţelege acest lucru. Pentru ei nu există adevăr dincolo de orizont, aşa cum nici Pământul nu se rotea în jurul Soarelui. 

Mă enervează oamenii ăştia pentru că se ascund. Se dau rotunzi, deschişi şi gata oricând să se contrazică fără sentimente. Şi când îndrăzneşti să spui nu, în loc să dai like, eşti tratat ca un duşman de clasă... 

Încerc să evit astfel de experienţe, pe cât posibil. Dar de fiecare dată când cad în capcană (gură mare, apucături de chihuahua) rămân cu gustul amar al dezamăgirii că astfel de oameni care se pot lupta pentru o idee până la a rupe o prietenie, nu sunt în stare să vadă că dincolo de ideea pe care o disecăm, noi suntem aceeaşi oameni. 

Comunicarea în online, fără contact direct, ne face să fim atât de categorici, sau aşa am fost dintotdeauna şi eu nu am ştiut? Asta e o temă de gândire şi de cercetare ... înapoi în amintiri. Ce era înainte de internet? ...