Ce scriu când nu scriu: diaspora

Se afișează postările cu eticheta diaspora. Afișați toate postările

7/06/2015

Pana cand vom fi in pauza de tigara?

Nu o sa va povestesc cat de misto e la Expo, ca poate altora nu li se pare o chestie prea spectaculoasa, ci doar o mare cheltuiala inutila intr-o perioada grea din punct de vedere economic si nu vreau sa distrag atentia de la ideea principala. S-a scris despre pavilionul Romaniei ca e urat, ca e pustiu, ca a costat 3 milioane si ceva, ca nu sunt sarmalele bune si ca e prea multa mamaliga in farfurii. Si nu a mintit nimeni. DAR

Deschidem paranteza

Tema expozitiei e alimentatia si multe state iti povestesc care sunt solutiile lor pentru un viitor 2050 in care tarile lumii vor avea de hranit 9 miliarde de persoane. Tehnologii, prezentari SF, poze cu mancare, procese de preparare a hranei vechi de sute si mii de ani reinventate pentru a face fata unei provocari noi, pentru a rezolva o problema care, dupa calculele unora, nu va putea fi evitata. Pe toate le-am vazut in pavilioanele unor state despre care stiam ca nu se rezuma la prezent, precum Japonia, China, Franta sau SUA, dar si la unele state arabe sau la Korea de Sud. Si toate masurile sunt gandite pentru a ramane in armonie cu natura, cealalta tema importanta a expozitiei.

E clar ca nu toata lumea are astfel de proiecte, ca sunt popoare care nu-si pot masura fortele cu japonezii si cu chinezii, dar au fost state care au reusit sa imbine oarecum tema expozitiei cu o prezentare in scopuri turistice, in ideea ca n-avem mancare pentru toti, dar veniti pe la noi ca e soare, frumos si facem ciocolata buna sau avem apa curata.

Pana si statele africane despre care toata lumea stie ca nu au cum sa isi hraneasca populatia au reusit sa puna de-o expozitie tip Muzeu Judetean cu tot ce produc ei pe acolo prin batatura: cacao, condimente, faina de nume de cereala de care nu a auzit aproape nimeni, intr-un spatiu sarac (comparat cu vedetele enumerate mai devreme), dar bogat pentru ca exista inauntru un zambet frumos care te indeamna sa intri in pavilion si sa te lovesti de aroma condimentelor exotice (care iti da doi pumni in nas cateodata, dar nu inseamna ca si doare).

Nu am vazut decat o parte dintre pavilioane, dar daca am norocul sa ajung din nou revin cu update. Din cate am vazut, deci, doar doua state chiar nu au inteles nimic din ideea expozitiei. Romania si Moldova. E adevarat ca Moldova avea in fundul pavilionului celebrele-i vinuri expuse, dar nu erau nici de vanzare, nici pentru degustare (de parca te crede careva pe cuvant ca e vinul bun doar pentru ca e eticheta frumos colorata pe sticla), in rest expozitie de haine, ca e misto sa mori de foame atata vreme cat esti imbracat cu toale de firma. E viziunea lor, nu zic neaparat ca e gresita, oricum comparand cele doua pavilioane Moldova ne-a primit bine si nu mi-a fost rusine sa le vorbesc in romaneste.

Inchidem paranteza si revenim la DAR

Nu ma intereseaza ca nu erau iile originale, ca nici o alta tara nu si-a imbracat personalul in straie populare, nu era cazul. Expo e despre altceva, nu despre dansurile tale populare. E drept, si Uganda avea dansuri traditionale, dar pentru ca sarbatoreau Ziua Nationala, sau ceva asemanator. Si Argentina face workshop de tango in fiecare zi, dar apoi urci sa vezi cate campuri cu grau au, cum il prelucrau pe vremuri, cum il prelucreaza in prezent, chestii de-astea despre cat, cum si unde cultiva.

Romania nu produce nimic, doar turism, si ala facut ca sa nu stam acasa. Cel putin, asa reiese din pavilionul in care cresc zece fire de grau, doi capsuni si o zmeura (si mult pelin). Pavilionul plin de ecrane pe care se vad filme si poze fara cap si fara coada. Poze cu biserici si manastiri, cu obiective turistice si prea putin despre mancare, armonie cu natura, resurse sau alte cuvinte mari cu care si-au impodobit prezentarea online.

The pavilion will reflect a country with accessible and sustainable resources and potentials, a country that promotes the use of clean energies, varied biodiversity, healthy nutrition and, especially, keeps the cultural values of tradition and folklore alive.

Eu am fost acolo si nu am vazut nimic din ceea ce scrie pe site-ul asta. Am vazut in schimb multa nepasare. Intri si nu te saluta nimeni. Fetele stau cu spatele la usa si vorbesc intre ele. Domnisoara de la receptie te priveste cu ochi goi, de curca. Daca o saluti, raspunde, daca nu, nu. Ocolesti camera, mai vezi doi care stau la umbra intinsi pe niste scaune. Iesi si urci sa vezi ‘Culture and Tradition’, ‘Culinary Arts’, ‘Garden’, ‘Porch’ and ‘House’. Si te lovesti de cateva fire de iarba, de un restaurant pustiu, cu o usa tinuta deschisa cu traditionala bucatica de lemn adunata de pe undeva. Am privit din usa, ca nu era nimic de vazut inauntru. Se vedeau prin geamuri rafturile goale, vitrinele goale si ele, mesele pustii si lehamitea din privirile celor doi care zaceau la o masa rupti de plictiseala. Am furat un fir de pelin, ca imi place mirosul, si am coborat. Mi-am amintit apoi ca nu mi-am pus stampila pe pasaport si m-am intors. Am intrat pe o usa laterala, ca era mai aproape. Nu scria nicaieri ca nu am voie, dar au fost primele cuvinte pe care mi le-a adresat cineva: Nu trebuia sa folositi usa aceea. Am zambit ca proasta si am cerut stampila. Nu aveau tus. Asa ca am iesit pe aceeasi usa interzisa si mi-am vazut de drum. M-am dus la altii care aveau si tus, si activitati pentru copii, si povesti de spus adultilor, si mancare de vandut in cazul in care ti-era foame. Cu ultima privire aruncata in sila am vazut cum pe scarile din spate stateau doi la tigara. Oricum nu mai era nimeni de coborat. Pavilionul era gol.

Am inteles inca o data ca Romania n-are. Nu am inteles inca de ce o tara care importa aproape tot cand vine vorba de mancare merge le Expo. Pentru ce s-au cheltuit banii? Pentru ecrane care nu functioneaza (deasupra intrarii principale, de exemplu ecranul nu a functionat nici joi, nici vineri)? Pentru niste oameni care au inteles ca merg la Milano ca sa se plimbe gratis si sa viziteze Expo in zilele libere fara sa plateasca bilet? Pentru ce s-a construit pavilionul (sugestiv si frumos, din punctul meu de vedere) daca nu am avut cu ce sa il umplem? Ce cautam acolo daca nici macar nu am inteles despre ce se vorbeste?

Nu era despre folclor, decat daca stiam cum sa il legam de tema expozitiei, iar noi nu am stiut. Sau eu nu am inteles mesajul. Nu era despre manastiri, era despre armonia cu natura si alimentatie sanatoasa, despre hrana si nutritie pentru toti copiii lumii. Dar ce ar putea sa spuna Romania despre asta? O tara care si-a taiat padurile, si-a vandut pamanturile si alege sa importe in loc sa produca. Nu putea spune mare lucru si arata asta in fiecare zi. Pentru ca nu poti sa povestesti nimic daca nu faci nimic.

In loc de final, va spun ca in zilele cat am vizitat noi Expo, pavilionul Romaniei a gazduit o expozitie de pictura. A! Si am remarcat si Pe langa plopii fara sot tradusa in engleza si infipta pe un perete. O lucrare de portofoliu al unui elev de clasa a sasea, maxim a opta. Poze inauntru nu am facut, ca nu am gasit nimic interesant. Si chiar daca era, nu mi l-a prezentat nimeni. Nu cred ca ne-au vazut. Sau om fi fost prea prost imbracati si nu meritam efortul unei prezentari a ideilor romanesti revolutionare. Doar Europa ar muri de foame daca nu am fi noi!

11/16/2014

Despre furia de a fi român

Facebookul e în delir. A câștigat unul, sau celălalt. Antena 3 face, România TV drege, diaspora e un fel de Sfântul Duh pogorât din cer, românii din străinătate sunt niște eroi.

FALS. Am fost acolo și am votat și nu m-am simțit erou, m-am simțit prost și proastă.

Am văzut oameni motivați de o furie surdă și absurdă, care au votat din niște motive atât de cretine că îți vine să plângi. Îi asculți vorbind și îți vine cu adevărat să urli din cauza neputinței, înțelegând că poți oricând să scoți țăranul din România, dar nu o să poți niciodată să scoți românismul din om.

Gata cu clișeele. Sunt doar furioasă pe mine și pe lume, pe prietenii mei de pe Facebook, pe colegii mei de școală, pe profesorii mei, pe lumea întreagă. Pentru că fiecare s-a pus într-un colț și au început să arunce unii în alții cu noroi și cu lături. Unii sunt creștini, alții nu. Dar împărțeala nu mai dă la fel atunci când studiem faptele. Pentru că nimeni nu mai știe că, de fapt, a fi creștin nu înseamnă să îmbraci biserici în aur, nici să le dai bani din buget preoților. Apoi unul e neamț și, deși asta nu e bine, că neamț egal nazist, e totuși bine că vorba aia, cine fură nemțește fură ceas și ne mai dă și nouă câte ceva.

Să stăm strâmb și să judecăm drept. Dacă te lovește nenorocirea să votezi în diaspora, ai de stat la coadă (nu discut despre corectitudinea sau incorectitudinea cu care am fost tratați, că nu știu cum a fost în alți ani) împreună cu un număr destul de mare de oameni extrem de pestriți. O mulțime de români din toate regiunile țării, cu accente diferite, care au primit o educație care variază de la zonă la zonă și de la o vârstă la alta.

Accepți diversitatea opiniilor și conceptul de libertate de exprimare, dar îți vine să îi rupi doi dinți proastei care se consideră buricul pământului pentru că studiază în Italia și care numește electoratul Ponta "analfabeți" cu ușurința cu care îți mai recită alte o sută de concepte adunate din site-uri și de pe Facebook. Și te doare că un absolvent de facultate românească e atât de deștept încât nu poate avea o amărâtă de opinie a lui și numai a lui. Apoi îți mai vine să îi bați obrazul bărbatului de 50 de ani care îți amintește că pe vremea lui Ceaușescu era mai bine, că tinerii aveau locuri de muncă în țară, nu erau nevoiți să vină să muncească în Italia. De ce să îi bat obrazul? Pentru că revoluția nu am făcut-o eu, a făcut-o el și generația lui, eu doar trag ponoasele celor înșpe mii de voturi pro Iliescu pe care le-a dat el de-a lungul vremii.

Sunt mulți și nemulțumiți. Deși toți au mașini, case, locuri de muncă, haine frumoase, telefoane mobile scumpe, copii fericiți. Își spun în cuplu "amore", împart covrigii cu străinii, apoi și cafeaua, povestesc tot feluri de nebunii. Își plătesc taxele la timp, și-au făcut case în țară, s-au sacrificat ca să fie bine. Și e binișor. Sunt niște oameni care într-un fel te fac să te simți bine. Sunt oameni buni, prietenoși, cu care simți că poți împărți coada pentru multă vreme. Păcat însă că din când în când mai iese românismul din ei, plăcerea aia cretină de a se plânge fiecare de câte ceva. Își formează opiniile la televizor și pe net și mai mai că mi se pare normal că au motive absurde pentru care votează, că îi motivează ura și nu binele.

România e un loc al urii nejustificate. Ești prost că votezi cu ăla, ești hoț dacă îl alegi pe celălalt. Îi înțeleg pe bătrâni că votează PSD. Au nevoie de bani, nu de promisiuni că după recesiune va veni primăvara. Până ajunge România să înflorească ei vor fi murit de mult de foame sau din lipsă de medicamente. E normal să gândească pe termen scurt și să îl aleagă pe cel care le va da o sută două în plus la pensie. Asta nu îi face proști, dar ne face pe noi cretini că nu putem face cu adevărat nimic pentru ei. La fel, nu îi poți acuza pe tineri că votează cu Iohannis. O fac nu pentru că sunt pro, ci pentru că simt nevoia să fie contra înaintașilor. E normal, e firescul. Și din nou, noi suntem de vină că nu îi putem educa.

Pot însă să îi condamn pe cei care le alimentează ura, pe cei care au împărțit țara în români și trădători, în analfabeți și intelectuali, în vii și teleormăneni, în băsiști și ce o fi împotriva lor. Sunt furioasă pe toți cei care de 25 de ani nu ne schimbă programa școlară, care ne obligă să știm cine a fost Ion al Glanetașului, dar nu ne obligă să știm ce trebuie să facă Parlamentul, care ne mint pe noi despre noi și care ne alimentează această mândrie națională nejustificată. Pentru că e mai ușor să minți niște proști care se cred deștepți mimând democrația.

Iertați-mă, nu pot să fiu mândră că sunt româncă nici aici, nici în România. Pentru că românii mei nu acceptă că neamul nostru a mers desculț până în 1950. Nu suntem nici cei mai viteji, nici cei mai deștepți, suntem o adunătură de oameni needucați care încă mai cred că să fii român înseamnă să te fălești cu Mihai Eminescu în timp ce respirația îți miroase a usturoi și a mici. Dar vrem mașini și case ca în Germania, muncind 6 ore pe zi la stat, sau sugând ajutoare sociale. Așa că lăsați mândria, rușinea ar trebui să ne acopere. Că ne lăsăm prostiți de afișe luminoase, aproape luxoase. Dacă tot am tăiat copacii, ar fi fost mai utilă niște hârtie igienică. Iar în loc de pixuri și calendare, era mai bine să se împartă pastă de dinți, săpun, chestii de-astea care să ne ajute să nu ne mai trezim din nou pe ultimul loc în Europa când vine vorba despre igienă. Ar trebui să ne fie rușine că jumătate dintre bunicii noști au veceu în curte sau că se spală la lighean. Aici e mândria noastră? Eminescu, Brâncuși, George Enescu, Eliade... niște nume mari care să ne facă pe noi să nu ne mai simțim mici.

Dar eu m-am simțit mică și neputincioasă. Pentru că stăteam la coadă alături de niște oameni "superiori", fără de care italienii ar muri de foame. Pentru că stăteam la coadă cu oameni care votează cu cine trebuie, pentru că eu aveam dubii înconjurată de mai mult de 1000 de oameni care știau sigur că la ei e adevărul. M-am simți neputincioasă, pentru că toți erau mândri de românismul, inteligența și superioritatea lor. Și mi-a fost milă de mine și de ei. Pentru că noi nu am avut de fapt de ales azi. Am mimat un vot cinstit. Am ales între o zebră albă cu dungi negre și o zebră neagră cu dungi albe.

11/02/2014

Am votat pentru președinte. Trăiască Regele!

Până la ora asta toată suflarea românească știe că în diaspora s-a votat și nu prea pentru că "nește" miniștri mândri nevoie mare de cât sunt ei de români s-au hotărât că nu prea le place de cei care votează în afara granițelor. Că ei, săracii, nu sunt așa mândri.

Nu despre mine e vorba aici, că nu produc nimic nici pentru țară, nici pentru Europa, iar de bine de rău, la Verona ne-am mișcat cu talent. E vorba despre toți acei oameni care nu au plecat de bine ce le era prin România, care au venit cu copii mici (câteva luni, doi, trei ani) și au stat la coadă în frig să pună o ștampilă pe un nume. E adevărat că majoritatea spuneau că votează Victor Ponta doar așa, să mai facem câte o glumă, să ne mai treacă timpul, dar asta nu justifică în niciun fel decizia de a nu organiza mai eficient secțiile de votare.

Încep însă povestea mea, că despre restul lumii ați citit și răscitit până acum. Am pornit spre Verona la ora 4 după amiaza (secția de votare a fost organizată într-o clădire în spatele unei biserici din centru). O oră mai târziu stăteam deja la coadă. O curte întreagă era plină de români când am ajuns, spre bucuria lui Florin. Stăteau deja acolo de mai bine de o oră. Completaseră declarațiile pe propria răspundere și povestea fiecare câte ceva despre ce văzuse la televizor sau pe net: cozile de la Paris, rezultatele din Noua Zeelandă, orele la care se vor închide urnele.

Sunt oameni de toate vârstele: cei trecuți de 45, care au familii acasă, în România, povestesc despre situația din țară în zona din care provin, cei mai tineri au copiii cu ei, micuți de nici un an sau elevi de la I-IV. Părinții vorbesc între ei în românește, dar cu copiii mai mereu în italiană. Doar cei puțin mai măricei reușesc să se exprime coerent în limba română. Cu toții au venit să voteze. Deși sunt multe, secțiile de votare din Italia sunt insuficiente. Sunt oameni care fac zeci și chiar sute de kilometri pentru a vota. Și asta într-o țară care găzduiește aproximativ un milion de români.

Până la 7 seara votaseră aproape 1500 de români la secția de votare organizată la Verona. Este ora la care președintele comisiei a ieșit să liniștească oamenii adunați în curtea clădirii. Ne-a spus că de votat vor vota toți în cele două ore rămase. Când am plecat, însă, coada era mai lungă decât fusese cu două ore în urmă.

În timpul cât am așteptat să îmi vină rândul, am auzit multe povești, despre case, familii, bani cheltuiți în România. Deși se plâng de situația generală a țării și de modul în care sunt tratați când se întorc să își rezolve problemele administrative, românii pe care i-am întâlnit astăzi repetă obsesiv că trebuie să meargă acasă să își plătească taxele. Despre faptul că stau la coadă câte două ore ca să voteze nu s-a plâns nimeni. Au fost mici comentarii, e adevărat, dar nu a renunțat niciunul.

Pentru cârcotașii care mă vor întreba de ce nu ne-am dus de dimineață, fac precizarea că la Verona a fost coadă toată ziua. Merge destul de greu, datele sunt trecute manual în tabele și sunt doar cinci cabine de vot.

După ce am reușit, în sfârșit, să votez răul cel mai mic (?! - a se citi pe cel care s-a chinuit ceva mai mult pentru a inventa niște minciuni cât de cât credibile), m-am întors acasă. Mai mult de 150 de kilometri parcurși și 4 ore folosite pentru a vota. Și o să mă duc din nou peste două săptămâni. Sper că va fi la fel, deși intuiesc că va fi mult mai rău, ținând cont de rezultatele estimate. Concluzia? E în titlu.

Ce scriu când nu scriu

10/15/2015

Chestionarul PSD. Pseudocomentariu literar. Cu răspunsuri