Din cauza de nervi

Mă enervează textele despre femei, scrise de alte femei. Mă rog, asta nu e chiar adevărul, care ar suna cam așa: În vreme ce femeile sunt ocupate să își vadă de viața lor, niște individe scriu despre unele și despre altele, după care își promovează în online judecățile de valoare. Judecăți cu care, vorba aia, nu aș avea nimic, dacă nu s-ar perinda prin Facebook ca reluările de la Singur Acasă și de la Titanic pe ProTV. 

Cu alte cuvinte, mă găsesc eu pe mine citind diferențele dintre o doamnă și o proastă. Nu, n-am ajuns rău, dar dacă trei prieteni împărtășesc asta cu lumea, ar putea avea o șansă să fie ceva de bine. Eroare. Așa că m-au apucat nervii. Din nou. 

Deci, dragă autorule de text despre împărțirea femeilor în regnuri, clase și subclase, 

1. femeile nu sunt proaste și bară sau doamne, ele se împart în multe multe categorii, categoriuțe șamd, după mii și milioane de criterii, așa că dacă nu ai încă în vocabular suficiente cuvinte pentru o clasificare ceva mai complexă, lasă-te de meserie. Nu mai spun că cele două noțiuni nu se completează, nu au înțelesuri opuse și nu pot împărți lumea în alb și negru. Deci, despre ce vorbim?

2. Eu nu sunt proastă, nu sunt doamnă, cu mine și cu alte milioane de femei ca mine ce faci? Da, da, știu, toate suntem proaste la un moment dat, dar ce să-i faci, așa e viața. Să fiu doamnă însă e o alegere, așa că îți interzic să mă jignești. Explicație: maică, are și cuvântul acesta "doamnă" rostul lui, nu e așa, pentru toată lumea să dai tu cu el de pământ. Mai pe înțelesul tău: doamnă e femeia aceea pe care deși o cunoști de o grămadă de ani, nu reușești să o strigi pe nume. Și ocolești vorba, și te dai după deget, și transpiri căutând o cale prin care să i te adresezi fără să îi trântești nici un doamnă, nici numele. E femeia care emană respect și când dă cu sapa, și când se duce la coafor să își facă buclele alea cu care își înnebunește amanții, și când intră în biserică să se roage. Înțelege într-un final că o doamnă nu se cunoaște nici după lungimea fustei, nici după culoarea rujului, nici după numărul de bărbați care i-au trecut pragul. Pentru că sunt altele lucrurile care o definesc, în general niște chestii pe care mintea ta le percepe, dar pe care nu e în stare să le emită în fraze coerente, că nu ți se par relevante.

3. Proastă e o noțiune atât de relativă că îmi e greu să cred că ai putea vreodată să înțelegi exact la ce se referă. Cu alte cuvinte, lungimea fustei nu are nimic în comun cu prostia, în general vorbind. Am putea dezbate subiectul zile întregi.  

4. E mișto al dracului să pui etichete, dar nu atunci când ești limitat din punct de vedere intelectual și te rod invidia și frustrările. Iar dacă mai ești și femeie, clar ești cu un picior în prăpastie. Știu că nu e ușor, dar încearcă să nu te mai gândești doar la kilogramele în plus și la pantofii și florile pe care ți le cumperi tu singură din banii munciți de tine.

Oina e istorie! Jelitul morților e sportul nostru național

Aș fi vrut să sar peste acest subiect. L-au disecat deja toți și toate, am aflat tot ce se putea ști despre accidentul aviatic plus câteva bonusuri mizerabile din Can Can și Libertatea. 

Nu vreau să vorbesc despre asta. Au vorbit alții care au fost acolo, care înțeleg datele tehnice, care știu ce este căutarea prin ceață. Eu vorbesc despre ziariști, blogeri, facebookeri, știți voi, ei la calculator, eu la calculator. Îi critic doar pe cei cu care împart aceeași meteahnă de a vorbi de acasă, unde îmi beau în liniște ciocolata caldă. Numai că eu sunt convinsă că opinia mea nu va fi preluată și din prostiile mele de aici nu se vor inspira alți o sută de postaci pentru că nu sunt formator de opinie, nici trend setter, nici nimic. 

Revenind la tema mea... Nu am subiect și predicat. Am o listă incompletă că nu prea țin pasul. 

Adrian Iovan 

Laura Stoica

Sergiu Nicolaescu

Mălina Olinescu 

Mădălina Manole

Accidentul din Muntenegru 

Aurelia Ion

Habar nu am când au ieșit oamenii ăștia din viața publică, când s-au întors, cum de au fost uitați, aflați, etc. Nu mă interesează prea tare. Știam cine e Laura Stoica și îi știam muzica. Despre mașini, chiloți, viață privată, am aflat după ce a murit.

La fel despre toți, mai puțin Adrian Iovan. El a mai fost în prime time și cu alte ocazii. Să îl numim o nefericită excepție. 

Mă enervează la culme solidaritatea asta românească anume scoasă doar la înmormântări și comemorări. În restul timpului nici nu știm cine, ce, unde, când. 

Aurelia Ion era studenta care a murit în accidentul de ieri. Nu știam cine e. Până mâine am să uit că a existat. Este doar un subiect care se va pierde ca atâtea altele înaintea lui. La fel se va întâmpla și cu următoarele decese răsunătoare care vor avea ghinionul să ajungă în prime time. Ce se schimbă? Nimic. Doar noi, cei care ne umanizăm artificial în astfel de momente pentru că în rest suntem ființe fără vlagă și cu tot mai puțin discernământ în ceea ce privește înghițitul de informații nemestecate. Cartofi de canapea îndopați cu neștiri și fapte de viață care să ne facă pe noi să îi judecăm pe alții. 

De parcă noi am face altfel. De parcă nouă chiar ne-ar păsa. De parcă noi am fi fără pată.

Pentru mine, nefericitul eveniment a fost doar un accident. Care ar fi putut avea un alt deznodământ dacă... sau dacă... Cui îi pasă de acești dacă? Mie nu. Pentru că discutând despre ei nu vom schimba lumea. Acestea nu sunt dialoguri constructive, sunt monologuri care ne îmbată cu apă rece. Dacă nu am fi atât de pasivi... dar numai dacă... 

Pupaciosii nu mor niciodata!

Si am vrut salsa cubana, pe muzica potrivita. Si am fost la Casa de Cultura a Studentilor ca sa ii aud pe baietii aia cantand. Si am fost, si au fost si ei, dar degeaba. Pentru ca de Ziua Tineretului - aceasta sarbatoare de cacao interpretata in cel mai comunist mod cu putinta- trebuia sa se faca intai concurs de Miss...
Oooo. Concursul de Miss a foat un regal de prost gust, fete urate si aceiasi pupatori de alte funduri. Nu era destul ca fetele alea (cica sportive, dar cam cocosate si prea pitipoance) mergeau ca si cum ar fi trebuit sa ajunga nu la masa juriului, ci la capatul randului cu porumbi. Si nu a contat ca 2 din 3 participante aveau celulita. Mai trebuia sa si semnalizam ca nu avem cu ce. Adica le punem sa vorbeasca si sa le faca ochi dulci unor membri ai "juriului". Nu am spus cine e juriul? Un organism competent pana la refuz, format din tinere sperante ale politicii democrat liberale, pline de talent si cu ochiul format. Imi si imaginez dezamagirea acestor politicieni macho care au venit la CCS cu gandul sa isi imbogateasca palmaresul cu vreo sportiva bine facuta si s-au trezit cu niste toante plinute, mai potrivite pentru concursul de Miss Scoala Speciala, care le-au defilat agale prin fata ochilor.
Unde mai pui ca, in inocenta lor, cateva dintre aceste exemplare rarisime de sportive argesene habar nu aveau pentru cine defileaza si cui ii datoreaza faptul ca se uita lumea la ele. Sa nu stii tu cine e Bogdan Ivan? Cum? Tocmai pe acest reprezentant de marca al politicii locale sa nu il recunoasca? Saracele fete! N-au pierdut nimic.
Spectacol penibil, concursul de Miss a fost terminat de-adevaratelea de un prezentator caruia ii sta bine pe scena la Teatru, dar care dezgusta cand face acest spectacol ieftin in care ii pupa in fund pe organizatorii democrat liberali, asa cum, cu ceva timp in urma pupa niste funduri social democrate. Urat, foarte urat. Artistii nu ar trebui folositi in astfel de scopuri! Am zis.
Era sa uit de faptul ca toata mascarada asta cu iz UTCist (zic asta pentru ca la proba de "pijamale" fetele au venit imbracate pana in gat. Probabil si cu doua perechi de chiloti pe ele, sa nu raceasca!) a pornit cu doua ore mai tarziu decat fusese programata si s-a lungit ca o balega moale. Asa ca invitatii care ar fi trebuit sa ne arate cum e cu muzica si dansul s-au uitat lung la un spectacol ieftin. Asta e! Casa de Cultura a Studentilor nu a fost, cred, niciodata ma jos in mocirla politica. E un loc unde cativa tineri - pusi pe functii pentru ca nu exista alti oameni cu care Partidul sa umple locurile ce i-au parvenit de la Guvern - vin sa se dea mari ca au ajuns ceva in viata. Numai ca ceva asta este cam nehotarat, daca intelegeti la ce ma refer.

Titica

Titica e un nene care si-a pus la masina numarul B ** TTK. Nu stiu cum il cheama, nici de unde vine si cu atat mai putin nu am aflat unde se ducea duminica seara cand drumurile noastre s-au intersectat.
Eram in statia de autobuz si asteptam cu nerabdare un amarat de 19 care sa ma duca si pe mine acasa. De nicaieri apare Titica. Parcheaza in statie nonsalant si se coboara din masina, un Cielo deschis la culoare. Iese usor, ajunge in spatele masinii si isi roteste usor umerii. Isi face curaj, ma gandesc. Cu buzunarele zornaind a nu stiu ce si cu telefonul de `spe milioane in mana - musai - se indreapta spre magazinul din statie. Ghinion! Nu e nimeni inauntru, iar usa este incuiata. Titica nu se lasa si porneste spre celalalt magazin. Isi cumpara tigari, si cu acelasi mers smecheresc de mahar cu burta porneste inapoi spre masina. Nu pot sa nu ii remarc tricoul mulat si lantul grosut de aur care isi facea loc indraznet peste haine ca nu cumva sa se indoiasca cineva de autenticitatea personajului.
Se urca in masina si, inainte de a porni la drum, are grija sa se antreneze intr-o discutie telefonica.
Titica pleaca cu zgomot din statia de autobuz, fara centura si vorbind la mobil.
Doar atunci l-am vazut pe Titica. Cu toate acestea, simt ca il stiu de undeva, ca l-am mai vazut... si presimt ca ne vom mai intalni pe strada, sau la mall, sau chiar la supermarket. Nu are nimic valoros in el. Totusi, am vrut sa vi-l descriu pentru ca sunt convinsa ca si voi l-ati intalnit pe undeva de curand.