Cum se apropie sfârșitul anului școlar, m-am hotărât să îi ofer profesoarei de italiană ceva care să îi amintească de cursurile noastre, mai exact o carte românească. Ușor de zis, greu de făcut pentru că nimic din ce trecusem eu pe un soi de listă cu cărți „potrivite” nu a fost tradus în italiană sau, dacă o fi fost, nu e de găsit online.
Norocul a fost că m-am nimerit în oraș în același timp cu Târgul Internațional de Carte de la Torino, așa că am găsit ceva surse de inspirație la standul României. L-am ales, cu greu ce-i drept, pe Eliade drept ambasador în materie de literatură română: Dayan și alte povestiri, o carte publicată în 2015, care conține nuvelele fantastice Dayan, Pelerina și La umbra unui crin. De ce cu greu? Pentru că, vorba unui prieten cu care am comentat ulterior decizia, Eliade în italiană e de neînțeles. Sau cel puțin așa credeam înainte să deschid cartea.
Am sărit peste proza fantastică a lui Eliade în tinerețe, așa că am aruncat curioasă un ochi peste povestirile traduse, mai mult ca să fiu sigură că am făcut o alegere bună. A trecut ceva vreme de când nu mai
pusesem mâna pe o carte de Eliade și recunosc că l-am redescoperit cu
plăcere într-o ipostază pe care nu o mai întâlnisem până acum două zile.
Am fost uimită de ușurința cu care am parcurs întâmplările la granița dintre absurd și fantastic, într-o lume aparent reală. Povestirile încep la fel, cu câte un fapt banal, aproape de neînțeles, care apoi este dezvoltat într-o intrigă asemănătoare celor din romanele polițiste. Fiecare nou capitol aduce detalii care pot fi descrise absurde sau fantastice, în funcție de cât de mult ești dispus să te lași dus de val. Dayan, un matematician strălucit, face o călătorie fantastică în căutarea celei mai importante ecuații, o pelerină neobișnuită aduce indicii importante într-o investigație cu implicații internaționale, în vreme ce o întâlnire la umbra unui crin poate aduce lumină asupra unor fapte aparent inexplicabile. E o lume ușoară ca un fulg, în care matematica, logica și politica sunt sucite și răsucite până la absurd, pentru a crea un univers fantastic, în care toți par să înțeleagă, fără să fi înțeles însă nimic din șirul întâmplărilor.
Fiecărei povești i se pot atribui numeroase semnificații, așa că nu pot să spun că am înțeles exact ce a vrut Eliade să transmită în fiecare. Dar bănuiesc că asta e și ideea ambiguității, să îmi las imaginația să zboare în căutarea explicațiilor și să visez cu ochii deschiși la călătorii dincolo de spațiu și timp. O să profit de această ocazie ca să mai
explorez câte ceva din proza fantastică a lui Mircea Eliade și să
recuperez ce n-am citit în copilărie. Deci, dacă vreți să evadați din cotidianul sufocant și uneori prea monoton, reîntoarceți-vă la Eliade, că bănuiesc ca majoritatea nu ați sărit peste „La țigănci”, cum am făcut eu.
