The Sweetness of Tears. Nafisa Haji

Am găsit cartea rătăcită pe unul dintre rafturile de la bibliotecă și am avut o surpriză plăcută, mai ales că nu mai citisem de multă vreme o poveste scrisă în tonul legănat și parfumat al scriitorilor cu rădăcini orientale, care cunosc ritmul nostru occidental, dar reușesc să păstreze ceva și din armonia și liniștea unei alte lumi. Iar Nafisa Haji chiar are talentul de a pune în paginile cărții o fărâmă din sufletul ei, al unui om crescut la interferența dintre două culturi, cea estică și cea vestică.

Cartea este o împletitură simplă între Orient și Occident, o poveste despre oameni din două culturi diferite, a căror existență se întrepătrunde mai mult printr-o înșiruire de întâmplări, decât din propria voință. 

Jo este o tânără creștină americană care descoperă semnificația din spatele lecțiilor de genetică pe propria-i piele, atunci când află că din doi părinți cu ochi albaștri, cum sunt ai ei, nu se pot naște copii cu ochi căprui, cum au ea și fratele său geamăn. 

Cu îndoiala în suflet, Jo pornește pe un drum lung și dificil al aflării adevărului și a propriului eu și ajunge în Pakistan, locul unde s-a născut tatăl ei. Va fi o călătorie lungă, marcată de atacul terorist din 11 septembrie. După multe ocolișuri și câteva întâmplări extraordinare, tânăra Jo va reuși însă să își reunească familia și să își ajute fratele să depășească dramele războiului. 

„Lasă lacrimile să cadă. Simți gustul acestor lacrimi vărsate din iubire? Închide ochii și le vei putea gusta cu inima. Treci peste amărăciune și peste durere. Lacrimile acestea sunt dovada că în lume există iubire. Ele sunt amare doar atunci când, egoiști, plângem pentru noi înșine. Când uităm dulceața iubirii din care provin. Când lăsăm durerea să se transforme în furie. Când oamenii plâng unii pentru ceilalți, însă, lucrurile stau cu totul altfel. Să nu încerci niciodată să oprești lacrimile izvorâte din iubirea pe care o porți în suflet. Lasă să curgă aceste lacrimi dulci, pentru ca ele să îți aducă aminte că ești om, conectat cu toți ceilalți.”

„The Sweetness of Tears” tratează teme de actualitate: credința, religia, războiul antiterorist și legăturile de familie în situații de criză. Personajele sunt construite astfel încât să devină simboluri pentru toate extremele, bune sau rele, pe care le întâlnim în dezbaterile pe aceste teme. Bunica musulmană este imaginea femeii nedreptățite de viață și de propria religie, care găsește însă forța să creadă în continuare în bunătatea lui Dumnezeu, în vreme ce bunica maternă, creștină, reprezintă tot ce e mai frumos în creștinism. 

„Întoarcerea la vechile obiceiuri pentru a le folosi împotriva femeilor de astăzi nu e legea lui Dumnezeu. Singura lege care semnifică cu adevărat ceva și care ar putea avea vreo legătură cu Dumnezeu este legea vie, care se bate pentru dreptate în condițiile prezentului. Altfel, legea este moarte, o armă în mâinile celor care au puterea, îndreptată împotriva celor neputincioși.”

Unchiul teleevanghelist ne arată o față mai puțin frumoasă a Bisericii și a habotniciei, în vreme ce mama lui Jo este imaginea celor mai multora dintre noi, care preferăm să ascundem problemele sub preș în speranța că se vor rezolva singure sau că vor rămâne pe veci ascunse. 

Mai mult decât oricare dintre aceste personaje m-a impresionat însă fratele lui Jo care, împreună cu o galerie întreagă de alte personaje secundare, ne arată adevăratele drame din spatele unui război crud, purtat și în numele credinței și al lui Dumnezeu. 

„Când ești orb în fața realității nu e credință, e dogmă. E o certitudine dincolo de care nu reușești să mai vezi. Înseamnă să îți spui „Eu cred în asta” și apoi orice nu se încadrează aici să îți devină dușman. Credința e revelație. Și pentru a o simți e nevoie de o minte deschisă. Dogma e închidere în sine, o minciună povestită pentru ca lumea să fie așa cum ai decis că ar trebui să fie. Credința adevărată e acțiune, e verb. E adevărul care ți se arată în fața ochilor. Trebuie să fii deschis pentru ca asta să se întâmple, nu te poți ascunde. Nu poți scăpa acoperindu-ți urechile și urlând în toate direcțiile propriile convingeri. Aia nu e credință, e lașitate, frică de adevăr, care te face să îți fie teamă doar atunci când combați pentru a te împiedica cu orice preț de la aflarea adevărului.”

Povestea este relatată la persoana I, în fiecare capitol din perspectiva altui personaj. Cititorul trece astfel printr-o serie de stări, de la agitație, la durere, la bucurie și înapoi. Cartea miroase a parfum de ceai cald și de biscuiți, deși are pasaje în care smulge o lacrimă sau un oftat. Mi-au plăcut mult și poveștile despre diversitatea de limbaj și modul cum limba maternă ne influențează modul de gândire. La fel de interesante mi s-au părut și prezentările oarecum subiective ale mai multor limbi asiatice și africane, precum araba și urdu. 

„Orice limbă străină ai studia, adevăratul test vine odată cu poezia. Aceasta caută adevărul dincolo de cuvinte și e aproape imposibil să înțelegi întru totul o poezie scrisă în altă limbă. A traduce o poezie e mai mult decât a reda niște cuvinte. În poezie, cuvintele depășesc mecanismele normale de înțelegere, trec dincolo de barierele minții și ating direct sufletul.” 

Fragmentele redate aici sunt aproximative. E traducere după traducere, iar eu sunt un amator. În România nu știu dacă a fost încă publicată această carte. Dacă dați peste ea pe undeva totuși, ar fi păcat să nu profitați de ocazie. 

Crede și nu cerceta! Doar dă click pe ”share”!

Mă tot gândesc la ”citizen journalism”, la libertatea de exprimare și la responsabilitatea cuvintelor noastre odată sculptate în pereții digitali ai Facebook. Par lucruri fără legătură, dar cumva mintea mea le aduce împreună, pentru că în ultimele zile am dat peste fel de fel de informații și peste reacții puternice cauzate de aceste informații. Citesc zilnic declarații scoase din context, urări de bine, blesteme și apoi veșnicul așa e la noi la români, fără a înțelege măcar de unde pornesc aceși bulgări de zăpadă mai mari cu fiecare ”share”. 

Da, ne putem spune părerile în toate modurile cu putință, însă atunci când împreună cu părerea expunem și informații ar trebui să știm sigur că datele de la care pornim sunt adevărate. Mitul celor trei surse e o tristă amintire. Știu, aceasta e exclusiv datoria jurnalistului, nu a omului care preia o știre din zbor, o condimentează cu două trei înjurături sau detalii lacrimogene și o rostogolește mai departe, pe principiul ”sharing is caring”. Dar oare nu ar trebui să devină și datoria celui care împrăștie să verifice sursa înainte? Libertatea de exprimare ar trebui să vină cu obligația de a încerca să respectăm adevărul. În absența acestei responsabilități, libertatea de exprimare rămâne doar un instrument extrem de periculos în mâinile unor minți bolnave.

Studiu de caz: Se zvonește că un profesor își umilește elevii 

Nu știu de unde a pornit tăvălugul în social media, dar pe mine nu mă conving nici începutul, nici sfârșitul acestei povești. Oricare ar fi adevărul, deocamdată nu există dovezi care să susțină nici una dintre variante. Cu toate acestea, s-a scris, s-a acuzat, s-a mai aruncat cu un pumn de noroi în sistemul de învățământ și într-un profesor. S-a mai făcut rating, unii și-au crescut popularitatea, alții doar au demonstrat încă o dată că nu au niciun interes pentru adevăr, doar pentru senzațional. 

I-aș întreba pe oricare dintre cei care au dat ”share” dacă le-a trecut vreo clipă prin minte să verifice informația înainte de a o da mai departe. Cum poți să ajuți la denigrarea unui om dacă nu știi cât adevăr e în ceea ce se spune despre el? Cum te-ai simți să te înjure mii de oameni necunoscuți pentru ceva ce nu ai făcut, doar pentru că ”sunt liberi să se exprime”? 

Zilnic pe Facebook descoperim persoane care au înțeles greșit conceptul ”libertate de exprimare”. Cu alte cuvinte, poți numi pe oricine prost, handicapat, retardat, cretin etc, sub umbrela argumentului așa mă exprim eu și sunt liber să o fac, că de-aia au murit oameni la Revoluție. Mi se pare o bătaie de joc față de cei care au murit, dar și față de cei care citesc aceste texte.  

"Share" fără discernământ, dar cu alt deznodământ 

Nici nu mai știu la cine am citit prima dată despre Maria Curista, un mare om de știință român, ”confiscat” de internaționalii care încă de pe vremea lui Eminescu ne tot fură țara fără întrerupere. 

Îmi place site-ul care a născocit nebunia, are umor. Majoritatea celor care au propagat articolul nu prea au înțeles însă gluma. Puținii care au dat click pe ”share” în mod conștient au adunat oricum și ei multe comentarii care elogiau cultura românească neîntrecută și înjurau tot ce nu vorbește/ simte/ scuipă semințe românește. 

Alții însă au răspândit vestea, că doar e la modă să fii în temă cu teoria conspirației. Argumentul m-am prins că era falsă, dar nu am semnalat, că voiam să văd câți fraieri am în listă mi se pare desprins dintr-o poveste cu elevi de clasa a IV-a. Comentariile adunate sub astfel de linkuri spun ele însele povești nemuritoare despre autorii lor, unii care s-au prins de mult timp cum suntem înșelați de americani și europeni, alții destul de atenți încât să își dea seama de gogoașă, dar prea plini de ei să nu arunce cel puțin o aluzie la restul, ”prea proști pentru lumea superioară” în care trăim. 

Ce-a fost mai întâi, oul sau știrea 

Poate că nu ar fi atât de deranjant fenomenul împrăștierii de informații neverificate, dacă jurnaliștii nu ar prelua aceste știruțe fără să le verifice pentru a le redistribui branduite și regândite cu scopul de a face din ceva bici și a plesni cu el câteva zile în șir. 

Până mai ieri aruncam cu pietre în OTV; acum televiziunea blamată de altădată este etalon pentru normalitate. Nu mai există știri fără senzațional, nu mai există post fără breaking news, iar știrile care se mai chinuie să rămână imparțiale și în linie cu realitatea se împuținează de la o zi la alta. 

Îmi amintesc de un jurnalist local care a dat o informație în direct, apoi a spus: nu am verificat încă, dar verificăm și vă spunem apoi dacă e adevărat sau nu. Cred că v-am mai povestit acest episod, dar este una dintre imaginile care mă sperie cel mai mult când vine vorba de presă. Și acest nou trend este OTV-ul de mâine, din păcate. 

Cred că de fiecare dată când există posibilitatea să ne asculte sau ne citească cineva suntem responsabili pentru cuvintele rostite/scrise în spațiul public. Și, ne place sau nu, Facebook e spațiu public, deci ar trebui să fim conștienți de faptul că tot ceea ce scriem sau distribuim are un impact mai mic sau mai mare asupra altor oameni. Cu cât acești oameni sunt mai mulți, cu atât nevoia de a folosi cuvinte clare și de a promova adevărul crește. Libertatea de exprimare înseamnă mai mult decât a arunca cu păreri oriunde, doar de dragul de a ne face auziți.

Weekend in 100 de cuvinte

Cenușiu, negocieri, cafea cu lapte, cald, surprize, salsa, revedere, poze, povești, școală, zâmbete, flori, pantofi, amintiri, mămăligă, sarmale, filme, prieteni, minuni, vin, Niță, catalog, ploaie, plimbări, bomboane, rahat, cărți, jocuri, căutări, frig, dovleac copt, mesaje, Facebook, nervi, imagini, știri, uniformizare, Cinzano, zahăr, ceai, fundița de la Coca Cola, pesimism, breaking news, flori de sânziene, pandantiv, piață, supermarket, somn, relaxare, murături, ciocolată, pufarine, colivă, politică, copii, oboseală, baltă, bârfă, troli, jocuri, porc de Guineea, fuste, rochii, câini, foc în sobă, lemne, cartofi, globulețe, răutate, Jocurile Foamei, Guvern, taxe, dulceață de gutui, ceai, zacuscă, tabletă, dentist, gramatică, fugă, lașitate, trecut, sentimente. Contrast.