In cinstea dovleacului de Halloween - o rețetă pentru Anca

Ei au cioplit dovleacul, i-au făcut ochi, urechi, nas și gură. Eu am folosit ce era de prisos pentru gătit, că era păcat să se piardă așa bunătate. Ne-am răsfățat cu ravioli (tortelli, ca să fiu mai exactă) și plăcintă, dulci, bune și aromate. 

Rețeta pentru ravioli nu e neaparat dificilă, doar că cere timp și răbdare. De obicei refuz tot ce depășește 30 de minute - o oră, dar ținând cont că o parte dintre ravioli se pot congela merită deranjul și haosul din bucătărie. 

Am folosit o rețetă de pe un site destul de apreciat, dar proporțiile pentru umplutură se pot ajusta după gustul fiecăruia:

- 730 g dovleac. Dovleacul trebuie să fie copt. Site ul spune 10 minute la 200 de grade sau 20 de minute la 220 de grade, în funcție de cuptor. Eu l-am copt la aprox. 200 de grade pentru aproape o jumătate de oră, din motive necunoscute, adică până când dovleacul respectiv putea fi pasat cu furculița. L-am verificat însă la fiecare 5-6 minute, pentru că dovleacul ars nu e neaparat o plăcere pentru papilele gustative. Pe scurt, se coace dovleacul, se lasă la răcit în cuptorul stins (să piardă din apă) și se zdrobește cu furculița. 

- 200 g pricomigdale (uscate, nu moi în interior). Când voi repeta rețeta, voi pune doar 100 g, pentru că îndulcesc mult compoziția, dar e bine de știut care ar fi proporțiile recomandate. Pricomigdalele trebuie mărunțite bine. Eu l-am lăsat pe Florin să le bată cu o lingură de lemn până s-a plictisit.

- 230 g mostarda mantovana. Asta e un fel de dulceață de gutui cu esență de muștar, din punctul meu de vedere. Se poate face în casă dacă ai esență (ulei) de muștar, dar eu nu m-aș încumeta vreodată. Am cumpărat din piață cam 100-120 g și am pus-o pe toată. S-ar putea găsi la magazinul cu produse italiane, cred, eventual la comandă. Există și o variantă de origine franceză, dar nu am încercat-o. Se pare că e mult mai iute, deci probabil cantitatea folosită ar trebui să fie mai mică. Unii spun că se pot face ravioli și fără, dar eu nu aș renunța la acest ingredient, pentru că e destul de dulce compoziția. 

- 100g parmezan ras. Aș adăuga aici că e mai bine să cumperi brânza și să o razi, nu să o iei gata făcută. De ce? Am citit pe net că în parmezanul ras se adaugă tot felul de substanțe pentru a-i menține aroma. O fi folclor, dar de ce să riscăm?

- un ou mare (cam 50g)

- nucșoară măcinată și sare. Piperul nu era în rețetă, dar mie îmi pare rău că nu am pus măcar puțin. 

Toate ingredientele se amestecă și se pun în frigider, unde se lasă peste noapte (sau chiar 24 de ore). 

A doua zi trebuie făcut aluatul pentru paste. Rețeta zice că ajung 200 g de făină, eu am făcut paste din 500g. Au rămas doar 60 g de paste la sfârșit, tocmai bune pentru o porție de spaghetti pentru Florin. 

-500g făină, așezată pe un blat de lemn (sau ce are fiecare). Cu o gaură în făină (mă rog, sună cumva, dar rămâne o gaură).

- 5 ouă (pentru fiecare 100g făină, un ou) bătute puțin cu furculița, cu un praf de sare și cam 1-2 linguri de ulei de măsline. 

Se pun ouăle în făină și se frământă aluatul până ia cu chiu cu vai forma unei bile de aluat. Și de aici începe distracția. Se frământă aluatul cam pentru 15 - 20 de minute (până devine lucios și neted). E dificil de făcut la mână. Un sfat pentru cine nu a mai făcut paste în casă: caută un video pe YouTube, ca să vezi cam cum ar trebui să arate și cum trebuie frământat (eu așa am făcut).

Aluatul trebuie să se odihnească cel puțin o oră în frigider. 

După o oră se întinde aluatul (la 500 g de făină, cel mai bine e să se împartă aluatul în bucăți înainte pentru a lucra mai ușor). Eu folosesc o mașină de făcut paste, cumpărata de la Kaufland cu 45 de lei, anul trecut. E mică, e manuală și deja scârțâie, dar încă face treabă bună. Se poate face și cu făcălețul, dar nu va ieși foarte subțire, iar dacă nu ești expert e imposibil să o întinzi uniform. În timpul cât se lucrează aluatul, e mai bine dacă folosiți puțin griș în loc de făină, cu accent pe puțin.

Pentru ravioli se pot folosi forme sau se poate tăia aluatul cu cuțit sau rotiță din aia cu model șerpișor (sunt sigură că are un nume, dar eu nu îl știu. Știu însă că mai toate mamele aveau una pe acasă și o foloseau să facă ceva biscuiți lungi unși cu ou și chimen). Dacă folosești formă, bucățile de aluat care rămân se pot folosi ulterior (fierte 4-5 minute, cu puțin sos). Important e să le lași să se usuce și apoi să le ții în frigider. Trebuie consumate în câteva zile.

Revenim la ravioli. Pe foaia subțire-subțire (a mea a fost semitransparentă) se pun cantități mici de umplutură din loc în loc, și se acoperă cu o altă foaie. Foile de paste se lipesc între ele cu apă. Pe scurt: foaie, câte o grămăjoară de umplutură de dimensiunea unei alune de pădure, apă (cu o pensulă sau cu degetul) în jurul umpluturii (de preferat un chenar de forma unui pătrat), foaie deasupra, presat ușor unde foaia a fost udată. Apoi se taie foile unde au fost lipite și ai făcut toată treaba. Ravioli se pun pe hărtie de copt pe care s-a presărat făină/griș. 

Ravioli trebuie fierți cam 4-5 minute în apă clocotită (în care s-a pus sare). Pentru sos, un strop de ulei de măsline, cam 100 g de unt, puțin parmezan (dacă vreți, noi l-am sărit) și 4-5 frunze de salvie. Se scot pastele din apă (de preferat se scoate unul și se încearcă întâi) și se pun în tigaia cu sos. Mai trebuie să stea pe foc 1 minut. Parmezan deasupra pentru cine dorește :) O altă idee e cu un sos de legume de sezon, sau cu sos de roșii. Un sos prea aromat însă va lua din aroma dovleacului. Ravioli se pot fierbe imediat sau pot fi păstrați la frigider până a doua zi. Din cantitățile astea, eu am făcut peste 50 de ravioli mari. I-am congelat pe majoritatea (într-un recipient de platic, în straturi separate cu hartie de copt pe care am presărat puțină făină). Ravioli congelați rezistă mai mult timp în congelator și se prepara la fel: din congelator direct în apă clocotită, dar se fierb 2-3 minute în plus. 

Diario românesc cu brăduți și torturi

Eheee, decembrie mi-a adus în sfârșit câte ceva de făcut. Și o răceală, că m-a prins ploaia sâmbăta trecută pe afară. Gata cu plictiseala! Cursuri de cofetărie, ornamente sub formă de brăduți pentru târgul de Crăciun de la școală, cursuri de italiană. În sfârșit mai fac și eu câte ceva.

Așa, deci:

1. Cursul de cofetărie și panificație e super și încă ceva. Deocamdată am făcut doar două ședințe (dintre care la cea de azi am fost aproximatix drogată cu o mie și una de pastile care să mă țină vie), dar am învățat deja să fac două tipuri de aluat pentru prăjituri, biscuiți, cremă de tort. Sunt extrem de mândră de mine și abia aștept să ne dea și nouă ingredientele pe mână. Trebuia să începem de azi, dar ne-a făcut profesorul un tort. Execuția a durat ceva vreme, iar apoi am profitat de ocazie ca să ne premiem cu câte o felie și nu a mai rămas timp să facem și noi câte un aluat.

2. Ornamentele pentru Crăciun le fac pentru târg, unde le vom vinde pentru a strânge bani pentru școală. Clasa noastră face bentițe și agrafe pentru fetițe și ornamente sub formă de brăduți, la care lucrez cu multă plăcere - a fost ideea mea și, bineînțeles, execuția o fac tot eu. Deocamdată mi se pare foarte interesant, dar nu am făcut decât ieri două minunate mostre de artă naivă. Azi am avut rolul de murindă, așa că de cusut nu putea fi vorba cu dureri de cap și de ochi. 

3. Cursurile de italiană sunt aproape la fel de interesante. Cunosc tot mai multe persoane noi, din toate colțurile lumii. Ultima apariție: o colegă din Australia!!! Nu-i așa că devine pe zi ce trece tot mai interesant? Cât despre italiană, ce să vă spun, conjunctivul mă pune la încercare. Îmi dau seama când trebuie să îl folosesc, dar nu am învățat încă prea bine cum să îl construiesc. Studiez, studiez. 

4. Pe acasă nu mai gătesc lucruri spectaculoase. Azi am făcut o pâine cu lapte care de data asta a și crescut cum trebuie, iar în rest mă răsfăț cu brânzeturi. Multe, bune și diverse. 

5. În câteva zile demarăm operațiunea Împodebește, mamă, bradul. Sâmbătă dăm o fugă până la Berna, la Târgul de Crăciun, să casc gura pe acolo, poate să cumpăr și vreo două globulețe, sau măcar unul dacă nu mă încadrez în buget. În rest, păstrez ideea bradului alb de anul trecut. Roberto mi-a făcut deja o surpriză, vom avea doi brăduți anul acesta (câte unul pentru fiecare casă), cu explicația ca aici, la Dueville, vom face un brăduț din acela mic de câțiva centimetri, doar ca să marcăm momentul. 

Pe scurt, agitație, ploaie, răceală. Pastilată, dar bine. 

Cu sport în câteva rânduri

Duminică ne-am plimat prin Vicenza, oraș vechi de pe vremea romanilor am înțeles citind câteva informații turistice la îndemâna tuturor trecătorilor, direct în stradă. 

Aici ne-am dus pentru ceva și am dat peste altceva și despre acel altceva vă povestesc pe scurt. Pentru că mi-a plăcut ideea. Pentru că e de preluat și de făcut. 

În primul rând vă spun că ziua a fost dedicată oarecum și sportului. Pe lângă crossul care se organizează cred peste tot pe unde au loc activități de acest gen, în orașul Vicenza am mai descoperit alte două acțiuni menite să îi îndemne pe copii la mișcare. 

1. Ziua fără mașini în centrul orașului. Cu alte cuvinte, dacă nu aveai o scuză extrem de bună, nu intrai cu mașina în zona centrală. Bine, bine, o să ziceți că nu e deloc cool. Ba e, dacă citiți continuarea. În locurile în care începea interdicția stătea un agent care te ghida către parcarea cea mai apropiată de unde puteai să iei un autobuz care să te ducă acolo unde ai treabă. Parcare gratuită, autobuz gratuit. Pentru toată lumea. Până în ora 14.00, autobuzele au circulat din 20 în 20 de minute, după amiaza, la fiecare 8 minute treceau autobuzele prin stație. Parcă începe să sune mai cool, nu?

2. Târgul cluburilor și scolilor sportive. Pam-pam. Fiecare școală și club care a dorit să participe și-a organizat un stand în parc, unde au făcut demonstrații pentru public și au explicat în ce constă activitatea lor. Partea frumoasă a fost că piticii, sub îndrumarea instructorilor și a elevilor mai mari, au avut șansa să încerce tot felul de sporturi gratuit. Florin a încercat hochei, baschet, judo, un fel de arte marțiale japoneze cu sabia, tenis și scrimă. Cel mai mult i-a plăcut la judo, unde a și primit o diplomă pentru efortul depus. 

Bineînțeles că nu toate școlile erau de top, dar îți dădeai repede seama care de unde venea, după modul de prezentare, după calitatea cursanților și după felul în care au ales să își facă demonstrațiile pe scenă. 

Nu au lipsit ofertele pentru adulți: fitness, zumba, dans, karate, ba chiar și dans la bară. 

Pentru diversitate, organizatorii au amenajat și un parc de distracții, cu câteva trenulețe, mașinuțe, tiribombe, tobogane gonflabile și alte astfel de lucruri amuzante pentru cei mici, cam cum se face și pe la noi, doar că muzica nu răsuna chiar prin tot orașul. Bineînțeles că Florin le-a încercat aproape pe toate, că doar nu era să plece acasă devreme. 

Ca să mă credeți pe cuvânt, vă arăt și poze cu Florin în acțiune. 

Pe scurt după sagra - Festa Bacalà - Sandrigo

În orașul Sandrigo, vecin cu Dueville, se sărbătorește în aceste zile Festa Bacalà, bacalà (baccalà din câte îmi dau seama este denumirea corectă) fiind numele italian pentru cod. Paradă în costume medievale, revocarea unei povești din secolul al XV-lea, o ceremonie a organizației Confraternita del Bacalà, cină în centru unde localnicii și turiștii pot gusta din mâncăruri tradiționale din pește. Normal că ne-am dus și noi, că doar nu era să mănânce un oraș întreg pește în vreme ce eu mă plictisesc acasă. Mai mult, îmi doream să văd ce gust are bacalà ăsta, care în poza de prezentare arată cam așa cum îl vedeți în imagine, iar în piață nu am avut curajul să mă apropii de el. 

Fotografia cu mâncarea tradițională, Bacalà alla Vicentina, nu era prea îmbietoare, felul de mâncare semănând mai mult cu o carne zdrențuită într-o strachină cu ulei, așezată lângă o mămăligă (polenta în varianta sofisticată). Cu alte cuvinte, normal că eram extrem de curioasă să văd și să gust felul acesta de mâncare pe care îl sărbătoresc oamenii de acolo o săptămână și mai bine. 

La Sandrigo, cortul montat pentru sărbătoare e mare cât toată piața și se umple extrem de repede, coada la standurile cu mâncare întinzându-se mult în afara spațiului amenajat. Pentru o idee mai clară, am ajuns la 7 și jumătate seara, când cortul era încă aproape gol, după cum se vede și în fotografie. Când noi am terminat de mâncat - vreo 40 de minute mai târziu - coada se întindea deja spre stradă și băncile începeau să se umple. 

Dar să începem cu începutul... 

Meniul nu e extrem de variat, adică ai de ales între paste cu pește, mămăligă cu pește, paste cu sos de roșii și încă vreo două combinații din aceleași ingrediente, plus niște cartofi prăjiți - bucuria lui Florinel, a cărui reacție față de peștele meu cu mămăligă nu a fost una prea prietenoasă. 

Pastele sunt într-adevăr unele mai puțin obișnuite, și anume bigoi al torcio, un fel de spaghete-tăiței, proaspete, pe care câțiva membri ai Confraternita dei Bigoi al Torcio le fac pe loc, în timp ce noi stăm și ne așteptăm rândul la standul cu mâncare. Cam așa ceva:

Ne minunăm, facem poze, și mergem mai departe, la standurile cu mâncare și băuturi, de unde ne luăm tăițeii intens pozați și porția de pește alla Vicentina. 

Ați zice că e  groaznic, dar de fapt e delicios, pe cuvântul meu de sclifosită! Am mâncat aproape tot, că farfuria aia era uriașă. Cu alte cuvinte, oamenii sărbătoresc frumos un fel de mâncare bun din punctul meu de vedere, un pic cam sărăcăcios după ideile altora. Bănuiesc însă că sărăcăcios ar și trebui să fie, ținând cont că acum câteva sute de ani peștele acesta le-a ținut de foame săracilor din regiune (Am citit asta în broșura editată pentru această sărbătoare, dar nu pot să spun exact despre ce perioadă era vorba). Și pentru că, în general tuturor ne plac poveștile, are și Baccalà povestea ei, pe care eu o redau atât cât am înțeles-o.

Pe la 1431, în luna decembrie, un comerciant din zona Veneției a naufragiat în apele Nordului și cu puțin noroc a ajuns pe Insula Rost, parte a Regatului Norvegiei, unde a văzut că localnicii conservau codul uscându-l în aerul rece. În primăvara anului următor, a reușit să se întoarcă la Veneția, aducând cu el noua descoperire. Peștele, numit în zona Italiei Baccalà, a devenit repede un fel de mâncare apreciat de venețieni, în special de locuitorii săraci ai zonei. De sute de ani păstrează rețetele devenite de acum specifice, inventează unele noi, au chiar organizații care protejează și promovează acest fel tradițional prin manifestări culturale și gastronomice nu doar în Italia, ci în toate localitățile în care se consumă acest pește. Am mai reținut că peștele migrează cumva din Marea Nordului spre sud, pe un drum apropiat de cel pe care l-a folosit naufragiatul pentru a se întoarce acasă și că există două denumiri în zonă pentru acest pește, folosite în funcție de modalitatea de conservare: curățat, uscat la aer rece, ținut pe lemne nu știu de care din Norvegia / curățat, pus în butoaie care se umplu apoi cu sare. 

Îmi plac poveștile, mi-a plăcut și asta, îmi place ideea de a sărbători câte ceva specific zonei într-o manieră simplă, cum am văzut la Sandrigo. E cu mâncare, e adevărat, dar, în general, în Italia, multe sunt cu și despre mâncare, așa că intră și asta cumva la specificul zonei. Peștele m-a impresionat în special prin modul în care a fost gătit. Mă așteptam la ceva tare, uscat, ațos. Am găsit în schimb o mâncare ușor sărată (suficient cât să îți deschidă pofta de vin) și grasă doar în aparență, cu gust bun, care păstrează aroma peștelui. Și că tot a venit vorba de vin, la Sandrigo au și un vin local, extrem de dulce, dar bunicel pentru desert, pe care turiștii îl pot încerca în aceeași piață. 

Detalii mai multe și direct de la sursă, găsiți aici.

Șah!

Povesteam deunăzi că am schimbat peisajul în ultima vreme. Nu mai văd dealurile când mă plimb pe lângă Pitești, mai nou văd niște munți despre a căror denumire nu vă pot povesti prea multe, pentru că încă nu m-am lămurit exact cum îi cheamă. Nu știu eu prea bine Geografia României, vă dați seama că la asta a Italiei sunt mai mult decât varză.

Și fiind nouă în cartier - sat - comuna - șamd, am purces în explorări împreună cu Roby și vestitul Foin. Ne plimbăm pe la tot felul de sărbători locale unde se mănâncă și se adună lumea să sărbătorească te miri ce: sfinți, pești, mâncăruri. 

La Marostica însă nu o să găsiți nimic din toate cele de mai sus. Pentru că ei sunt altfel. Nu mai spun că atunci când te îndrepți spre acest orășel îți vine să te oprești din drum și să spui Vreau acolo, în timp ce arăți cu degetul spre un deal înalt pe care stă semeț un mic castel medieval, mai degrabă stă mândră o cetate fortificată, cu zidurile intacte. Sau aproape intacte. Eu așa am făcut, doar ca un sfert de secundă mai târziu să aflu că, de fapt, chiar acolo trebuie să ajungem. Marostica e un orășel medieval, cu centrul păzit și acum de porțile grele și de turnurile vigilente ale fortificației. 

Parcarea e în afara zidurilor. Remarcăm mirosul de cal și ocolim urmele cu măiestrie, până la urmă e o sărbătoare medievală. 

Înăuntru, agitație. Străduțele sunt vesele, oamenii se deplasează zâmbind, magazinele sunt deschise la ora 5 după amiaza, deși e duminică. În piață este amenajată o adevărată arenă, iar turiștii veniți din toată lumea stau cuminți și privesc un spectacol desprins parcă din filme. Noi nu vedem nimic din toate acestea, bineînțeles. Am ajuns prea târziu, spectacolul a început de un sfert de oră și nu mai au bilete. Mai e unul programat la ora 9, doar e ultima zi de festival. 

Avem însă noroc cu un bărbat care vine și aruncă două bilete pe masa fetei care ne dădea veștile proaste. Avem două bilete, gratuite, dar pe rânduri diferite. Le luăm și așa, e o ocazie bună: nu așteptăm patru ore și e și gratis. Plus că pe domnul Foin îl lasă să intre fără bilet - ne ajută și înălțimea -  cu condiția să îl ținem în brațe. Acceptăm și ne îndreptăm vitejește spre cei care ne vor spune unde ne sunt locurile. Astrele chiar că s-au aliniat. Nu doar că locul unde trebuie să ajungem eu și Foin este aproape de intrare, dar ne reorganizăm pe loc și primește și Roby un scaun lângă noi. Să mai zică cineva că nu sunt oamenii prietenoși aici la Marostica. 

În arenă, o piață medievală, cu negustori, călugări, comedianți, arlechini, brânză și alte mărfuri înșiruite pe mese cu roți. Se cântă într-o limbă greu de înțeles, o combinație ciudată între latină, franceză și italiană, cu multe cuvinte pe care probabil nu le-a mai auzit nimeni niciodată. Roby îmi explică confuz că e un fel de dialect vorbit acum câteva sute de ani în zona Veneției, pe care oamenii din zonă îl mai folosesc și astăzi. Care va să zică, mai recunoaștem câte un cuvânt, mai ghicim din jocul actorilor și cum citisem povestea înainte de a ajunge la spectacol, am înțeles exact despre ce era vorba în propoziție.

Partida de șah probabil că se termină întotdeauna la fel, așa că nu vă spun cine câștigă. Vă povestesc doar că e o reprezentație extraordinară. Actorii sunt veseli, jocul se desfășoară suficient de repede cât să nu se plictisească nimeni, dar destul de încet încât să înțelegi cine unde mută, iar ca să vă faceți o idee și mai exactă adaug că până și Florin a fost fascinat de spectacol, iar pe el în general nu prea îl ține ocupat nimic pentru două ore și jumătate. 

Festivalul constă în punerea în scenă a acestei reprezentații, la care cred că participă aproape toți locuitorii orașului. Sunt probabil peste 100 de actori care participă efectiv la desfășurarea piesei, am văzut sute de costume medievale excelent lucrate și o organizare impecabilă, oamenii din echipa tehnică fiind extraordinar de bine coordonați. 

Dacă vi se face foame în timpul spectacolului, după veți mai avea puțin de îndurat pentru că o tavernă goală sau cu vreo masă liberă este foarte greu de găsit. După ce ne-am perindat prin mai multe astfel de birturi am nimerit la L'Angelo e Il Diavolo, un soi de pizzerie cu de toate unde mâncarea a fost grozavă și vinul bunicel. În sprijinul afirmației îl aduc din nou pe Florin, care nu s-a plâns de paste, plus că a mâncat din salata mea și din pizza lui Roby. Unde mai pui că i-au dat voie să își cumpere înghețată de prin vecini, că doar nu era să mănânce desert cu noi dacă se vinde și înghețată prin apropiere. 

 Și poze, nu prea grozave, că locurile au fost gratis, deci nu chiar în zona VIP. Urmăriți postarea, dacă am noroc, îmi dă Roby pozele făcute de el, care sunt muuult mai bune.