Dragă femeie care nu ştii ce vrei,

Eşti minunată şi ai o viaţă întreagă înainte să te hotărăşti. Iar dacă nu ai, nu văd de ce ar mai fi atât de important să ştii ce vrei. Deci, nu te panica, aşteaptă. Nu te obligă nimeni să ştii exact ce îţi doreşti. Frustrările, întrebările, deciziile, sunt toate ale tale, nu ţi le-au lăsat prietenii la uşă când au plecat, chiar dacă tu ai senzaţia aceea idioată că ei sunt de vină. Aşa că poţi renunţa la ele, nu se va supăra nimeni. Vrei să le spui nu celorlalţi, începe prin a spune nu propriilor gânduri negative. Poate că nu funcţionează din prima, dar merită încercat. Măcar pentru diversitate.

Am întrebări şi dorinţe care se contrazic singure, unele pe celelalte, chiar şi atunci când eu nu ma obosesc să mă gândesc la ele. Şi am zile în care nu găsesc un sens pentru niciunul din lucrurile pe care le fac, de la ceaiul îndulcit şi până la renunţarea la cartofi prăjiţi sau la ţigări. Apoi sunt zile în care sunt absolut convinsă că am găsit sensul, că viaţa îmi dă acum exact ceea ce mi-am dorit. Şi aceste două zile vin, ca într-un banc prost, una după cealaltă. Şi nu ştiu ce vreau. Am încercat să dau vina pe societate - e confuză şi ne ameţeşte şi pe noi. Apoi pe prieteni - au aşteptări prea mari, oferă sprijin puţin spre deloc. Apoi mi-am canalizat energia ca să urăsc pe toată lumea - pentru că nimeni nu vrea să se facă vinovat că eu nu ştiu ce vreau. Azi nu dau vina pe nimeni. Azi îmi dau seama că e în firea noastră să ne dorim mai mereu câte ceva, să ne răzgândim, să ne chinuim. Aşa că azi nu cred că există vinovaţi. Există doar momente prielnice şi zile nefaste, în care ne-am rătăcit prin propriile planuri. Mâine s-ar putea să mă deprim că vreau un ceva care nu se poate, iar poimâine nu o să îl mai vreu. Punct.

Am citit o perioadă reviste pentru femei şi cărţi din acelea care vor să te înveţe pe tine - personaj unic - să te schimbi într-un model bine stabilit, după exemplul personal al altor persoane. Nu, mulţumesc. Vreau să rămân eu, chiar dacă asta înseamnă să am zile în care nu mă recunosc.Literatura pentru femei tâmpeşte. Faptul că nişte femei au pus mâna pe pix şi au început să deseneze în cuvinte nişte idealuri e o porcărie. Nu vreau să fiu Carrie Bradshow, nu vreau să fiu Andreea Esca, nu vreau să fiu Bianca Drăguşanu. Vreau să am personajul meu. Perfect nu înseamnă fără dezamăgiri, perfect nu înseamnă mereu cu zâmbet pe buze, cu fard pe ochi şi nici întotdeauna pe tocuri. Perfect înseamnă să fii deasupra modelelor inventate de norme doar pentru faptul că tu exişti cu adevărat în propria viaţă. Perfect înseamnă să fii optimistă, să te arunci în prăpastie cu mintea deschisă, mai ales că în viaţă nu ştii niciodată ce te aşteaptă jos. 

Scria azi cineva pe Facebook despre frică, despre vise, despre iubiri şi amintiri. E bine să ne aducem aminte. Dar draga mea femeie care aştepti, aducerile aminte nu înseamnă ca toate acele lucruri se vor şi întoarce doar pentru că tu aştepţi. Aşteaptă-te pe tine, e vreme, dar să nu crezi vreodată că viaţa îţi dă atâta timp doar ca să îl iroseşti aşteptându-i pe ceilalţi. Pentru că acele lucruri care ne dau stabilitate nu se aşteaptă, se construiesc. Uneori din nimic. Doar cu o fărâmă de optimism şi ceva imaginaţie.