Focaccia cu suc de portocale

Îmi place să mănânc și să gătesc cu portocale, așa că rețeta de focaccia cu suc de portocale a devenit repede cap de listă la categoria experimente. 

Rezultatul este fantastic, iar rețeta e destul de rapidă, ținând cont că se face cu drojdie. Singura focaccia mai bună decât cea preparată astăzi va fi cea de data viitoare, când voi avea mai mult timp la dispoziție și o voi lăsa să crească pentru încă o jumătate de oră. 

Dacă vreți să încercați minunea, vă trebuie 250 grame de făină pentru pâine (sau cozonac, sau altceva care trebuie să crească), 160-180 ml apă călduță (sub 40 de grade), drojdie (cât vă spune producătorul), o jumătate de linguriță de sare, 6 linguri de ulei de măsline, o portocală, puțin rozmarin și, doar dacă vă plac, câteva măsline negre. 

Puteți începe cu dizolvarea drojdiei în puțină apă, în funcție de tipul de drojdie pe care îl folosiți. Eu mă feresc de tot ce se vinde la plic, dar asta depinde de obiceiurile fiecăruia. Dacă folosiți cubulețe, o puteți dizolva sau fărâmița direct în făină.

Amestecați drojdia, dizolvată sau nu, cu făina, apa, două linguri de ulei de măsline și sarea. Coca va crește mai bine dacă adăugați sarea la sfârșit, când aluatul deja începe să se formeze. Dacă știți că există posibilitatea să uitați de sare (cum mi se întâmplă mie mai mereu), adăugați-o de la început. 

Aluatul va fi puțin moale, așa că puneți ceva mai multă făină pe blatul de lucru. Încercați să faceți o bilă și lăsați-l să crească o oră, o oră și jumătate, până se dublează. Cât stă la crescut, castronul în care țineți coca trebuie să fie acoperit ori cu folie de plastic, ori cu un prosop de bucătărie ud.

Când s-a dublat aluatul, răsturnați-l în tavă (se poate pune și hârtie de copt, dar nu e musai) și întindeți-l cu degetele. La final, ar trebui să aibă mai puțin de un centimetru în grosime. Am uitat să îi fac poze, dar normal ar trebui să aibă urme de degete prin el. Cam așa: 

Amestecați sucul de la o portocală cu 4 linguri de ulei de măsline și niște rozmarin tocat și ungeți toată suprafața aluatului. Eu l-am vărsat pe tot peste focaccia și apoi l-am întins cu o pensulă. Dacă vreți, adăugați măsline negre și puțină sare mare. Eu am sărit peste măsline că nu îmi plac, iar la sare am renunțat de data asta că voiam să fie mai puțin sărată. 

Lăsați aluatul să mai crească o jumătate de oră și apoi coaceți la 200 de grade pentru vreo 20 de minute, sau până când se rumenește. 

E cam urâțică, dar nu am avut timp să o mai las să crească înainte de a o coace. Data viitoare o voi lăsa să se umfle puțin înainte să o bag în cuptor. În rest e bună, pufoasă și aromată, ușor dulce de la portocală, dar cu un accent puternic de rozmarin, ca să nu o confunde nimeni cu desertul.

 

In cinstea dovleacului de Halloween - o rețetă pentru Anca

Ei au cioplit dovleacul, i-au făcut ochi, urechi, nas și gură. Eu am folosit ce era de prisos pentru gătit, că era păcat să se piardă așa bunătate. Ne-am răsfățat cu ravioli (tortelli, ca să fiu mai exactă) și plăcintă, dulci, bune și aromate. 

Rețeta pentru ravioli nu e neaparat dificilă, doar că cere timp și răbdare. De obicei refuz tot ce depășește 30 de minute - o oră, dar ținând cont că o parte dintre ravioli se pot congela merită deranjul și haosul din bucătărie. 

Am folosit o rețetă de pe un site destul de apreciat, dar proporțiile pentru umplutură se pot ajusta după gustul fiecăruia:

- 730 g dovleac. Dovleacul trebuie să fie copt. Site ul spune 10 minute la 200 de grade sau 20 de minute la 220 de grade, în funcție de cuptor. Eu l-am copt la aprox. 200 de grade pentru aproape o jumătate de oră, din motive necunoscute, adică până când dovleacul respectiv putea fi pasat cu furculița. L-am verificat însă la fiecare 5-6 minute, pentru că dovleacul ars nu e neaparat o plăcere pentru papilele gustative. Pe scurt, se coace dovleacul, se lasă la răcit în cuptorul stins (să piardă din apă) și se zdrobește cu furculița. 

- 200 g pricomigdale (uscate, nu moi în interior). Când voi repeta rețeta, voi pune doar 100 g, pentru că îndulcesc mult compoziția, dar e bine de știut care ar fi proporțiile recomandate. Pricomigdalele trebuie mărunțite bine. Eu l-am lăsat pe Florin să le bată cu o lingură de lemn până s-a plictisit.

- 230 g mostarda mantovana. Asta e un fel de dulceață de gutui cu esență de muștar, din punctul meu de vedere. Se poate face în casă dacă ai esență (ulei) de muștar, dar eu nu m-aș încumeta vreodată. Am cumpărat din piață cam 100-120 g și am pus-o pe toată. S-ar putea găsi la magazinul cu produse italiane, cred, eventual la comandă. Există și o variantă de origine franceză, dar nu am încercat-o. Se pare că e mult mai iute, deci probabil cantitatea folosită ar trebui să fie mai mică. Unii spun că se pot face ravioli și fără, dar eu nu aș renunța la acest ingredient, pentru că e destul de dulce compoziția. 

- 100g parmezan ras. Aș adăuga aici că e mai bine să cumperi brânza și să o razi, nu să o iei gata făcută. De ce? Am citit pe net că în parmezanul ras se adaugă tot felul de substanțe pentru a-i menține aroma. O fi folclor, dar de ce să riscăm?

- un ou mare (cam 50g)

- nucșoară măcinată și sare. Piperul nu era în rețetă, dar mie îmi pare rău că nu am pus măcar puțin. 

Toate ingredientele se amestecă și se pun în frigider, unde se lasă peste noapte (sau chiar 24 de ore). 

A doua zi trebuie făcut aluatul pentru paste. Rețeta zice că ajung 200 g de făină, eu am făcut paste din 500g. Au rămas doar 60 g de paste la sfârșit, tocmai bune pentru o porție de spaghetti pentru Florin. 

-500g făină, așezată pe un blat de lemn (sau ce are fiecare). Cu o gaură în făină (mă rog, sună cumva, dar rămâne o gaură).

- 5 ouă (pentru fiecare 100g făină, un ou) bătute puțin cu furculița, cu un praf de sare și cam 1-2 linguri de ulei de măsline. 

Se pun ouăle în făină și se frământă aluatul până ia cu chiu cu vai forma unei bile de aluat. Și de aici începe distracția. Se frământă aluatul cam pentru 15 - 20 de minute (până devine lucios și neted). E dificil de făcut la mână. Un sfat pentru cine nu a mai făcut paste în casă: caută un video pe YouTube, ca să vezi cam cum ar trebui să arate și cum trebuie frământat (eu așa am făcut).

Aluatul trebuie să se odihnească cel puțin o oră în frigider. 

După o oră se întinde aluatul (la 500 g de făină, cel mai bine e să se împartă aluatul în bucăți înainte pentru a lucra mai ușor). Eu folosesc o mașină de făcut paste, cumpărata de la Kaufland cu 45 de lei, anul trecut. E mică, e manuală și deja scârțâie, dar încă face treabă bună. Se poate face și cu făcălețul, dar nu va ieși foarte subțire, iar dacă nu ești expert e imposibil să o întinzi uniform. În timpul cât se lucrează aluatul, e mai bine dacă folosiți puțin griș în loc de făină, cu accent pe puțin.

Pentru ravioli se pot folosi forme sau se poate tăia aluatul cu cuțit sau rotiță din aia cu model șerpișor (sunt sigură că are un nume, dar eu nu îl știu. Știu însă că mai toate mamele aveau una pe acasă și o foloseau să facă ceva biscuiți lungi unși cu ou și chimen). Dacă folosești formă, bucățile de aluat care rămân se pot folosi ulterior (fierte 4-5 minute, cu puțin sos). Important e să le lași să se usuce și apoi să le ții în frigider. Trebuie consumate în câteva zile.

Revenim la ravioli. Pe foaia subțire-subțire (a mea a fost semitransparentă) se pun cantități mici de umplutură din loc în loc, și se acoperă cu o altă foaie. Foile de paste se lipesc între ele cu apă. Pe scurt: foaie, câte o grămăjoară de umplutură de dimensiunea unei alune de pădure, apă (cu o pensulă sau cu degetul) în jurul umpluturii (de preferat un chenar de forma unui pătrat), foaie deasupra, presat ușor unde foaia a fost udată. Apoi se taie foile unde au fost lipite și ai făcut toată treaba. Ravioli se pun pe hărtie de copt pe care s-a presărat făină/griș. 

Ravioli trebuie fierți cam 4-5 minute în apă clocotită (în care s-a pus sare). Pentru sos, un strop de ulei de măsline, cam 100 g de unt, puțin parmezan (dacă vreți, noi l-am sărit) și 4-5 frunze de salvie. Se scot pastele din apă (de preferat se scoate unul și se încearcă întâi) și se pun în tigaia cu sos. Mai trebuie să stea pe foc 1 minut. Parmezan deasupra pentru cine dorește :) O altă idee e cu un sos de legume de sezon, sau cu sos de roșii. Un sos prea aromat însă va lua din aroma dovleacului. Ravioli se pot fierbe imediat sau pot fi păstrați la frigider până a doua zi. Din cantitățile astea, eu am făcut peste 50 de ravioli mari. I-am congelat pe majoritatea (într-un recipient de platic, în straturi separate cu hartie de copt pe care am presărat puțină făină). Ravioli congelați rezistă mai mult timp în congelator și se prepara la fel: din congelator direct în apă clocotită, dar se fierb 2-3 minute în plus. 

Pana cand vom fi in pauza de tigara?

Nu o sa va povestesc cat de misto e la Expo, ca poate altora nu li se pare o chestie prea spectaculoasa, ci doar o mare cheltuiala inutila intr-o perioada grea din punct de vedere economic si nu vreau sa distrag atentia de la ideea principala. S-a scris despre pavilionul Romaniei ca e urat, ca e pustiu, ca a costat 3 milioane si ceva, ca nu sunt sarmalele bune si ca e prea multa mamaliga in farfurii. Si nu a mintit nimeni. DAR

Deschidem paranteza 

Tema expozitiei e alimentatia si multe state iti povestesc care sunt solutiile lor pentru un viitor 2050 in care tarile lumii vor avea de hranit 9 miliarde de persoane. Tehnologii, prezentari SF, poze cu mancare, procese de preparare a hranei vechi de sute si mii de ani reinventate pentru a face fata unei provocari noi, pentru a rezolva o problema care, dupa calculele unora, nu va putea fi evitata. Pe toate le-am vazut in pavilioanele unor state despre care stiam ca nu se rezuma la prezent, precum Japonia, China, Franta sau SUA, dar si la unele state arabe sau la Korea de Sud. Si toate masurile sunt gandite pentru a ramane in armonie cu natura, cealalta tema importanta a expozitiei. 

E clar ca nu toata lumea are astfel de proiecte, ca sunt popoare care nu-si pot masura fortele cu japonezii si cu chinezii, dar au fost state care au reusit sa imbine oarecum tema expozitiei cu o prezentare in scopuri turistice, in ideea ca n-avem mancare pentru toti, dar veniti pe la noi ca e soare, frumos si facem ciocolata buna sau avem apa curata. 

Pana si statele africane despre care toata lumea stie ca nu au cum sa isi hraneasca populatia au reusit sa puna de-o expozitie tip Muzeu Judetean cu tot ce produc ei pe acolo prin batatura: cacao, condimente, faina de nume de cereala de care nu a auzit aproape nimeni, intr-un spatiu sarac (comparat cu vedetele enumerate mai devreme), dar bogat pentru ca exista inauntru un zambet frumos care te indeamna sa intri in pavilion si sa te lovesti de aroma condimentelor exotice (care iti da doi pumni in nas cateodata, dar nu inseamna ca si doare). 

Nu am vazut decat o parte dintre pavilioane, dar daca am norocul sa ajung din nou revin cu update. Din cate am vazut, deci, doar doua state chiar nu au inteles nimic din ideea expozitiei. Romania si Moldova. E adevarat ca Moldova avea in fundul pavilionului celebrele-i vinuri expuse, dar nu erau nici de vanzare, nici pentru degustare (de parca te crede careva pe cuvant ca e vinul bun doar pentru ca e eticheta frumos colorata pe sticla), in rest expozitie de haine, ca e misto sa mori de foame atata vreme cat esti imbracat cu toale de firma. E viziunea lor, nu zic neaparat ca e gresita, oricum comparand cele doua pavilioane Moldova ne-a primit bine si nu mi-a fost rusine sa le vorbesc in romaneste. 

Inchidem paranteza si revenim la DAR 

Nu ma intereseaza ca nu erau iile originale, ca nici o alta tara nu si-a imbracat personalul in straie populare, nu era cazul. Expo e despre altceva, nu despre dansurile tale populare. E drept, si Uganda avea dansuri traditionale, dar pentru ca sarbatoreau Ziua Nationala, sau ceva asemanator. Si Argentina face workshop de tango in fiecare zi, dar apoi urci sa vezi cate campuri cu grau au, cum il prelucrau pe vremuri, cum il prelucreaza in prezent, chestii de-astea despre cat, cum si unde cultiva. 

Romania nu produce nimic, doar turism, si ala facut ca sa nu stam acasa. Cel putin, asa reiese din pavilionul in care cresc zece fire de grau, doi capsuni si o zmeura (si mult pelin). Pavilionul plin de ecrane pe care se vad filme si poze fara cap si fara coada. Poze cu biserici si manastiri, cu obiective turistice si prea putin despre mancare, armonie cu natura, resurse sau alte cuvinte mari cu care si-au impodobit prezentarea online.

The pavilion will reflect a country with accessible and sustainable resources and potentials, a country that promotes the use of clean energies, varied biodiversity, healthy nutrition and, especially, keeps the cultural values of tradition and folklore alive.

Eu am fost acolo si nu am vazut nimic din ceea ce scrie pe site-ul asta. Am vazut in schimb multa nepasare. Intri si nu te saluta nimeni. Fetele stau cu spatele la usa si vorbesc intre ele. Domnisoara de la receptie te priveste cu ochi goi, de curca. Daca o saluti, raspunde, daca nu, nu. Ocolesti camera, mai vezi doi care stau la umbra intinsi pe niste scaune. Iesi si urci sa vezi ‘Culture and Tradition’, ‘Culinary Arts’, ‘Garden’, ‘Porch’ and ‘House’. Si te lovesti de cateva fire de iarba, de un restaurant pustiu, cu o usa tinuta deschisa cu traditionala bucatica de lemn adunata de pe undeva. Am privit din usa, ca nu era nimic de vazut inauntru. Se vedeau prin geamuri rafturile goale, vitrinele goale si ele, mesele pustii si lehamitea din privirile celor doi care zaceau la o masa rupti de plictiseala. Am furat un fir de pelin, ca imi place mirosul, si am coborat. Mi-am amintit apoi ca nu mi-am pus stampila pe pasaport si m-am intors. Am intrat pe o usa laterala, ca era mai aproape. Nu scria nicaieri ca nu am voie, dar au fost primele cuvinte pe care mi le-a adresat cineva: Nu trebuia sa folositi usa aceea. Am zambit ca proasta si am cerut stampila. Nu aveau tus. Asa ca am iesit pe aceeasi usa interzisa si mi-am vazut de drum. M-am dus la altii care aveau si tus, si activitati pentru copii, si povesti de spus adultilor, si mancare de vandut in cazul in care ti-era foame. Cu ultima privire aruncata in sila am vazut cum pe scarile din spate stateau doi la tigara. Oricum nu mai era nimeni de coborat. Pavilionul era gol. 

Am inteles inca o data ca Romania n-are. Nu am inteles inca de ce o tara care importa aproape tot cand vine vorba de mancare merge le Expo. Pentru ce s-au cheltuit banii? Pentru ecrane care nu functioneaza (deasupra intrarii principale, de exemplu ecranul nu a functionat nici joi, nici vineri)? Pentru niste oameni care au inteles ca merg la Milano ca sa se plimbe gratis si sa viziteze Expo in zilele libere fara sa plateasca bilet? Pentru ce s-a construit pavilionul (sugestiv si frumos, din punctul meu de vedere) daca nu am avut cu ce sa il umplem? Ce cautam acolo daca nici macar nu am inteles despre ce se vorbeste?

Nu era despre folclor, decat daca stiam cum sa il legam de tema expozitiei, iar noi nu am stiut. Sau eu nu am inteles mesajul. Nu era despre manastiri, era despre armonia cu natura si alimentatie sanatoasa, despre hrana si nutritie pentru toti copiii lumii. Dar ce ar putea sa spuna Romania despre asta? O tara care si-a taiat padurile, si-a vandut pamanturile si alege sa importe in loc sa produca. Nu putea spune mare lucru si arata asta in fiecare zi. Pentru ca nu poti sa povestesti nimic daca nu faci nimic. 

In loc de final, va spun ca in zilele cat am vizitat noi Expo, pavilionul Romaniei a gazduit o expozitie de pictura. A! Si am remarcat si Pe langa plopii fara sot tradusa in engleza si infipta pe un perete. O lucrare de portofoliu al unui elev de clasa a sasea, maxim a opta. Poze inauntru nu am facut, ca nu am gasit nimic interesant. Si chiar daca era, nu mi l-a prezentat nimeni. Nu cred ca ne-au vazut. Sau om fi fost prea prost imbracati si nu meritam efortul unei prezentari a ideilor romanesti revolutionare. Doar Europa ar muri de foame daca nu am fi noi!  

Diario românesc cu brăduți și torturi

Eheee, decembrie mi-a adus în sfârșit câte ceva de făcut. Și o răceală, că m-a prins ploaia sâmbăta trecută pe afară. Gata cu plictiseala! Cursuri de cofetărie, ornamente sub formă de brăduți pentru târgul de Crăciun de la școală, cursuri de italiană. În sfârșit mai fac și eu câte ceva.

Așa, deci:

1. Cursul de cofetărie și panificație e super și încă ceva. Deocamdată am făcut doar două ședințe (dintre care la cea de azi am fost aproximatix drogată cu o mie și una de pastile care să mă țină vie), dar am învățat deja să fac două tipuri de aluat pentru prăjituri, biscuiți, cremă de tort. Sunt extrem de mândră de mine și abia aștept să ne dea și nouă ingredientele pe mână. Trebuia să începem de azi, dar ne-a făcut profesorul un tort. Execuția a durat ceva vreme, iar apoi am profitat de ocazie ca să ne premiem cu câte o felie și nu a mai rămas timp să facem și noi câte un aluat.

2. Ornamentele pentru Crăciun le fac pentru târg, unde le vom vinde pentru a strânge bani pentru școală. Clasa noastră face bentițe și agrafe pentru fetițe și ornamente sub formă de brăduți, la care lucrez cu multă plăcere - a fost ideea mea și, bineînțeles, execuția o fac tot eu. Deocamdată mi se pare foarte interesant, dar nu am făcut decât ieri două minunate mostre de artă naivă. Azi am avut rolul de murindă, așa că de cusut nu putea fi vorba cu dureri de cap și de ochi. 

3. Cursurile de italiană sunt aproape la fel de interesante. Cunosc tot mai multe persoane noi, din toate colțurile lumii. Ultima apariție: o colegă din Australia!!! Nu-i așa că devine pe zi ce trece tot mai interesant? Cât despre italiană, ce să vă spun, conjunctivul mă pune la încercare. Îmi dau seama când trebuie să îl folosesc, dar nu am învățat încă prea bine cum să îl construiesc. Studiez, studiez. 

4. Pe acasă nu mai gătesc lucruri spectaculoase. Azi am făcut o pâine cu lapte care de data asta a și crescut cum trebuie, iar în rest mă răsfăț cu brânzeturi. Multe, bune și diverse. 

5. În câteva zile demarăm operațiunea Împodebește, mamă, bradul. Sâmbătă dăm o fugă până la Berna, la Târgul de Crăciun, să casc gura pe acolo, poate să cumpăr și vreo două globulețe, sau măcar unul dacă nu mă încadrez în buget. În rest, păstrez ideea bradului alb de anul trecut. Roberto mi-a făcut deja o surpriză, vom avea doi brăduți anul acesta (câte unul pentru fiecare casă), cu explicația ca aici, la Dueville, vom face un brăduț din acela mic de câțiva centimetri, doar ca să marcăm momentul. 

Pe scurt, agitație, ploaie, răceală. Pastilată, dar bine. 

Diario românesc într-o zi cu soare

În sfârșit s-a făcut lumină. După mai bine de trei săptămâni, s-au ridicat norii și am văzut din nou crestele munților. Cred că sunt Dolomiții sau, mai exact, sper să fie ei, căci geografia îmi rămâne în continuare străină, dar parcă nu aș vrea să mă înșel și să demonstrez încă o dată că nu am leac în materie de orientare. 

Nu-i mai văzusem de mai bine de trei săptămâni, timp în care a tot plouat. Azi însă erau acolo, nemișcați, netulburați, cu crestele ninse, amintindu-mi dintr-un motiv cu totul și cu totul necunoscut de Hemingway. 

Săptămâna asta nu am cursuri, așa că am profitat de ziua asta liberă ca să umblu hai hui prin piață, să casc gura pe la toate tarabele și să cumpăr aproape nimic. Dar m-am cam distrat și, cu bateriile încărcate de la atâta lume veselă, am reușit să fac lucrul pe care îl tot amânasem de multă vreme. Am terminat-o. Și acum pot să îmi văd liniștită de următoarele de pe listă și să cumpăr cu inima împăcată alte cărți de Black Friday. Margareta nu a fost atât de rea până la urmă, doar puțin dezlânată și, numai și numai prin asta, plictisitoare. E drept, a mers greu și din cauza faptului că am dus masochismul la extrem de data asta, dar e un alt prag trecut. 

Astăzi fac dulceață de morcovi cu ghimbir. O combinație interesantă despre care pot să declar sus și tare că miroase într-un mare fel. 

În rest, toate bune și frumoase. Facem bagaje. Sfârșitul acesta de săptămână îl petrecem în România.

Despre furia de a fi român

Facebookul e în delir. A câștigat unul, sau celălalt. Antena 3 face, România TV drege, diaspora e un fel de Sfântul Duh pogorât din cer, românii din străinătate sunt niște eroi. 

FALS. Am fost acolo și am votat și nu m-am simțit erou, m-am simțit prost și proastă. 

Am văzut oameni motivați de o furie surdă și absurdă, care au votat din niște motive atât de cretine că îți vine să plângi. Îi asculți vorbind și îți vine cu adevărat să urli din cauza neputinței, înțelegând că poți oricând să scoți țăranul din România, dar nu o să poți niciodată să scoți românismul din om.

Gata cu clișeele. Sunt doar furioasă pe mine și pe lume, pe prietenii mei de pe Facebook, pe colegii mei de școală, pe profesorii mei, pe lumea întreagă. Pentru că fiecare s-a pus într-un colț și au început să arunce unii în alții cu noroi și cu lături. Unii sunt creștini, alții nu. Dar împărțeala nu mai dă la fel atunci când studiem faptele. Pentru că nimeni nu mai știe că, de fapt, a fi creștin nu înseamnă să îmbraci biserici în aur, nici să le dai bani din buget preoților. Apoi unul e neamț și, deși asta nu e bine, că neamț egal nazist, e totuși bine că vorba aia, cine fură nemțește fură ceas și ne mai dă și nouă câte ceva. 

Să stăm strâmb și să judecăm drept. Dacă te lovește nenorocirea să votezi în diaspora, ai de stat la coadă (nu discut despre corectitudinea sau incorectitudinea cu care am fost tratați, că nu știu cum a fost în alți ani) împreună cu un număr destul de mare de oameni extrem de pestriți. O mulțime de români din toate regiunile țării, cu accente diferite, care au primit o educație care variază de la zonă la zonă și de la o vârstă la alta. 

Accepți diversitatea opiniilor și conceptul de libertate de exprimare, dar îți vine să îi rupi doi dinți proastei care se consideră buricul pământului pentru că studiază în Italia și care numește electoratul Ponta "analfabeți" cu ușurința cu care îți mai recită alte o sută de concepte adunate din site-uri și de pe Facebook. Și te doare că un absolvent de facultate românească e atât de deștept încât nu poate avea o amărâtă de opinie a lui și numai a lui. Apoi îți mai vine să îi bați obrazul bărbatului de 50 de ani care îți amintește că pe vremea lui Ceaușescu era mai bine, că tinerii aveau locuri de muncă în țară, nu erau nevoiți să vină să muncească în Italia. De ce să îi bat obrazul? Pentru că revoluția nu am făcut-o eu, a făcut-o el și generația lui, eu doar trag ponoasele celor înșpe mii de voturi pro Iliescu pe care le-a dat el de-a lungul vremii.

Sunt mulți și nemulțumiți. Deși toți au mașini, case, locuri de muncă, haine frumoase, telefoane mobile scumpe, copii fericiți. Își spun în cuplu "amore", împart covrigii cu străinii, apoi și cafeaua, povestesc tot feluri de nebunii. Își plătesc taxele la timp, și-au făcut case în țară, s-au sacrificat ca să fie bine. Și e binișor. Sunt niște oameni care într-un fel te fac să te simți bine. Sunt oameni buni, prietenoși, cu care simți că poți împărți coada pentru multă vreme. Păcat însă că din când în când mai iese românismul din ei, plăcerea aia cretină de a se plânge fiecare de câte ceva. Își formează opiniile la televizor și pe net și mai mai că mi se pare normal că au motive absurde pentru care votează, că îi motivează ura și nu binele. 

România e un loc al urii nejustificate. Ești prost că votezi cu ăla, ești hoț dacă îl alegi pe celălalt. Îi înțeleg pe bătrâni că votează PSD. Au nevoie de bani, nu de promisiuni că după recesiune va veni primăvara. Până ajunge România să înflorească ei vor fi murit de mult de foame sau din lipsă de medicamente. E normal să gândească pe termen scurt și să îl aleagă pe cel care le va da o sută două în plus la pensie. Asta nu îi face proști, dar ne face pe noi cretini că nu putem face cu adevărat nimic pentru ei. La fel, nu îi poți acuza pe tineri că votează cu Iohannis. O fac nu pentru că sunt pro, ci pentru că simt nevoia să fie contra înaintașilor. E normal, e firescul. Și din nou, noi suntem de vină că nu îi putem educa.

Pot însă să îi condamn pe cei care le alimentează ura, pe cei care au împărțit țara în români și trădători, în analfabeți și intelectuali, în vii și teleormăneni, în băsiști și ce o fi împotriva lor. Sunt furioasă pe toți cei care de 25 de ani nu ne schimbă programa școlară, care ne obligă să știm cine a fost Ion al Glanetașului, dar nu ne obligă să știm ce trebuie să facă Parlamentul, care ne mint pe noi despre noi și care ne alimentează această mândrie națională nejustificată. Pentru că e mai ușor să minți niște proști care se cred deștepți mimând democrația.

Iertați-mă, nu pot să fiu mândră că sunt româncă nici aici, nici în România. Pentru că românii mei nu acceptă că neamul nostru a mers desculț până în 1950. Nu suntem nici cei mai viteji, nici cei mai deștepți, suntem o adunătură de oameni needucați care încă mai cred că să fii român înseamnă să te fălești cu Mihai Eminescu în timp ce respirația îți miroase a usturoi și a mici. Dar vrem mașini și case ca în Germania, muncind 6 ore pe zi la stat, sau sugând ajutoare sociale. Așa că lăsați mândria, rușinea ar trebui să ne acopere. Că ne lăsăm prostiți de afișe luminoase, aproape luxoase. Dacă tot am tăiat copacii, ar fi fost mai utilă niște hârtie igienică. Iar în loc de pixuri și calendare, era mai bine să se împartă pastă de dinți, săpun, chestii de-astea care să ne ajute să nu ne mai trezim din nou pe ultimul loc în Europa când vine vorba despre igienă. Ar trebui să ne fie rușine că jumătate dintre bunicii noști au veceu în curte sau că se spală la lighean. Aici e mândria noastră? Eminescu, Brâncuși, George Enescu, Eliade... niște nume mari care să ne facă pe noi să nu ne mai simțim mici. 

Dar eu m-am simțit mică și neputincioasă. Pentru că stăteam la coadă alături de niște oameni "superiori", fără de care italienii ar muri de foame. Pentru că stăteam la coadă cu oameni care votează cu cine trebuie, pentru că eu aveam dubii înconjurată de mai mult de 1000 de oameni care știau sigur că la ei e adevărul. M-am simți neputincioasă, pentru că toți erau mândri de românismul, inteligența și superioritatea lor. Și mi-a fost milă de mine și de ei. Pentru că noi nu am avut de fapt de ales azi. Am mimat un vot cinstit. Am ales între o zebră albă cu dungi negre și o zebră neagră cu dungi albe.

Diario românesc cu ploi

Plouă mult și bine, aproape zilnic și chiar de mai multe ori pe zi. Nu mă plâng, că îmi place ploaia, mai ales că nu mi-am uitat niciodată umbrela acasă pe luna asta. Când nu plouă, e cald. Sunt dimineți în care termometrele arată 16 grade. Nu mă urâți, nu poate fi de bine. Nici italienilor nu li se par temperaturi normale. 

Pe ușa de la intrarea în casă s-au așezat acum ceva vreme două lăcuste. După ce au stat îmbrățișate vreo săptămână (să mai zică cineva că nu e mișto să fii lăcustă), s-au pus la o distanță considerabilă una de cealaltă. Acum două zile, lăcusta cea mare a dispărut, lăsând-o pe aia mai mică să se agite singură pe ușă. 

Facem în continuare pâine, pizza, paste, ba chiar și cozonaci am făcut în weekend-ul trecut. Apoi teme, tenis, școală. Merg la cursurile de italiană de trei ori pe săptămână și, pentru că am destul timp liber, m-am înscris la niște cursuri unde voi învăța să fac pâine și prăjituri. Asta așa, ca să ne perfecționăm puțin tehnicile. O să le fac în decembrie și ianuarie. Până atunci, fac și dulcețuri. Am mestecat trei zile într-o dulceață de gutui, apoi am expediat repede într-o seara câteva borcane cu dulceață de cachi. Am talent.

Nici de data asta nu vă dau vestea cea mare. Nici măcar nu am mai deschis cartea cu Margareta. Mi-am mai luat niște cărți, între timp. Mă uit la ele, le admir, le răsfoiesc. Dar nu pot începe niciuna. Asta ar însemna că renunț la Margareta. Dar nu pot, deși a murit. De ce trebuie să o mai citesc în continuare??? 

Săptămâna viitoare dăm o fugă până în România. 

Am votat pentru președinte. Trăiască Regele!

Până la ora asta toată suflarea românească știe că în diaspora s-a votat și nu prea pentru că "nește" miniștri mândri nevoie mare de cât sunt ei de români s-au hotărât că nu prea le place de cei care votează în afara granițelor.  Că ei, săracii, nu sunt așa mândri.

Nu despre mine e vorba aici, că nu produc nimic nici pentru țară, nici pentru Europa, iar de bine de rău, la Verona ne-am mișcat cu talent. E vorba despre toți acei oameni care nu au plecat de bine ce le era prin România, care au venit cu copii mici (câteva luni, doi, trei ani) și au stat la coadă în frig să pună o ștampilă pe un nume. E adevărat că majoritatea spuneau că votează Victor Ponta doar așa, să mai facem câte o glumă, să ne mai treacă timpul, dar asta nu justifică în niciun fel decizia de a nu organiza mai eficient secțiile de votare.

Încep însă povestea mea, că despre restul lumii ați citit și răscitit până acum. Am pornit spre Verona la ora 4 după amiaza (secția de votare a fost organizată într-o clădire în spatele unei biserici din centru). O oră mai târziu stăteam deja la coadă. O curte întreagă era plină de români când am ajuns, spre bucuria lui Florin. Stăteau deja acolo de mai bine de o oră. Completaseră declarațiile pe propria răspundere și povestea fiecare câte ceva despre ce văzuse la televizor sau pe net: cozile de la Paris, rezultatele din Noua Zeelandă, orele la care se vor închide urnele. 

Sunt oameni de toate vârstele: cei trecuți de 45, care au familii acasă, în România, povestesc despre situația din țară în zona din care provin, cei mai tineri au copiii cu ei, micuți de nici un an sau elevi de la I-IV. Părinții vorbesc între ei în românește, dar cu copiii mai mereu în italiană. Doar cei puțin mai măricei reușesc să se exprime coerent în limba română. Cu toții au venit să voteze. Deși sunt multe, secțiile de votare din Italia sunt insuficiente. Sunt oameni care fac zeci și chiar sute de kilometri pentru a vota. Și asta într-o țară care găzduiește aproximativ un milion de români.

Până la 7 seara votaseră aproape 1500 de români la secția de votare organizată la Verona. Este ora la care președintele comisiei a ieșit să liniștească oamenii adunați în curtea clădirii. Ne-a spus că de votat vor vota toți în cele două ore rămase. Când am plecat, însă, coada era mai lungă decât fusese cu două ore în urmă.

În timpul cât am așteptat să îmi vină rândul, am auzit multe povești, despre case, familii, bani cheltuiți în România. Deși se plâng de situația generală a țării și de modul în care sunt tratați când se întorc să își rezolve problemele administrative, românii pe care i-am întâlnit astăzi repetă obsesiv că trebuie să meargă acasă să își plătească taxele. Despre faptul că stau la coadă câte două ore ca să voteze nu s-a plâns nimeni. Au fost mici comentarii, e adevărat, dar nu a renunțat niciunul.

Pentru cârcotașii care mă vor întreba de ce nu ne-am dus de dimineață, fac precizarea că la Verona a fost coadă toată ziua. Merge destul de greu, datele sunt trecute manual în tabele și sunt doar cinci cabine de vot.

După ce am reușit, în sfârșit, să votez răul cel mai mic (?! - a se citi pe cel care s-a chinuit ceva mai mult pentru a inventa niște minciuni cât de cât credibile), m-am întors acasă. Mai mult de 150 de kilometri parcurși și 4 ore folosite pentru a vota. Și o să mă duc din nou peste două săptămâni. Sper că va fi la fel, deși intuiesc că va fi mult mai rău, ținând cont de rezultatele estimate. Concluzia? E în titlu.

Diario românesc. Cursurile de italiană

A trecut ceva vreme de când am început cursurile astea și nu prea am apucat să vă povestesc mare lucru despre ele. 

Asta și pentru că încă nu pot să spun că au devenit rutină. Prea mare distracție nu e pentru că nu ne cunoaștem între noi deocamdată și nici nu prea avem timp de socializare. Facem două ore, de două ori pe săptămână, miercurea și vinerea, de la 9.30 la 11.30. Plănuiesc să merg și joia, la același curs, doar că pentru nivelul următor, așa încât la sfârșitul anului să pot termina ambele nivele și să mă pozez pentru Facebook cu certificatul meu de absolvent și vorbitor de limbă italiană. Aproape toți colegii mei fac deja asta, deci o să mă încadrez perfect în peisaj.

Până atunci însă, învăț. 

Italiana nu e o limbă extrem de grea, deși seamănă foarte mult cu limba română. Ceea ce se traduce prin excepții la multe reguli gramaticale, timpuri verbale, moduri verbale, declinări, grade de comparație ale adjectivului etc. Pe-astea toate le știu pentru că am răsfoit cărțile, eu deocamdată am parcurs doar regulile de despărțire în silabe și încă încerc să mă lămuresc când se dublează literele. Pentru început, la școală facem și exerciții pentru a învăța cum să folosim perfectul compus și imperfectul, deși teoretic ar fi trebuit să știm deja astea din moment ce am trecut examenul pentru a ajunge la cursul acesta.

Doar așa, ca să mă laud, mai am câteva pagini și termin, în sfârșit, Maestrul și Margareta, activitate care mi-a mâncat extrem de mult din timpul pentru învățat. Cert e că am reușit să îmi îmbogățesc simțitor vocabularul italian, deși încă mai păstrez obiceiul de a inventa cuvinte. 

Revenind la cursul de italiană, cel mai interesant mi se pare faptul că suntem o grupă numeroasă, cu elevi de foarte multe naționalități. Am colegi din Spania, Maroc, Tunisia, China, Brazilia, Rusia, Polonia, Republica Moldova, Kosovo și Turcia. Asta face cursurile extrem de interesante, mai ales că avem foarte des ocazia să povestim câte ceva despre gramatica fiecărei limbi sau despre cum funcționează anumite lucruri în țările noastre. 

Pe lângă toate astea, mă mândresc că ajung singură la școală, am învățat drumul și am noroc de fiecare dată de un trafic lejer. În plus, și semafoarele mă cam plac și acționează în consecință. Bine, bine, știu că toți mergeți sau ați mers singuri la școală după ce v-ați făcut mari, dar pentru mine e o mare realizare. Cam tot atât de mare ca și mine, pentru că acum două luni nu aveam tragere de inimă să ies singură nici în parcare.

Cam atât deocamdată despre cursuri. Dar vă mai povestesc și cu alte ocazii.

Cu sport în câteva rânduri

Duminică ne-am plimat prin Vicenza, oraș vechi de pe vremea romanilor am înțeles citind câteva informații turistice la îndemâna tuturor trecătorilor, direct în stradă. 

Aici ne-am dus pentru ceva și am dat peste altceva și despre acel altceva vă povestesc pe scurt. Pentru că mi-a plăcut ideea. Pentru că e de preluat și de făcut. 

În primul rând vă spun că ziua a fost dedicată oarecum și sportului. Pe lângă crossul care se organizează cred peste tot pe unde au loc activități de acest gen, în orașul Vicenza am mai descoperit alte două acțiuni menite să îi îndemne pe copii la mișcare. 

1. Ziua fără mașini în centrul orașului. Cu alte cuvinte, dacă nu aveai o scuză extrem de bună, nu intrai cu mașina în zona centrală. Bine, bine, o să ziceți că nu e deloc cool. Ba e, dacă citiți continuarea. În locurile în care începea interdicția stătea un agent care te ghida către parcarea cea mai apropiată de unde puteai să iei un autobuz care să te ducă acolo unde ai treabă. Parcare gratuită, autobuz gratuit. Pentru toată lumea. Până în ora 14.00, autobuzele au circulat din 20 în 20 de minute, după amiaza, la fiecare 8 minute treceau autobuzele prin stație. Parcă începe să sune mai cool, nu?

2. Târgul cluburilor și scolilor sportive. Pam-pam. Fiecare școală și club care a dorit să participe și-a organizat un stand în parc, unde au făcut demonstrații pentru public și au explicat în ce constă activitatea lor. Partea frumoasă a fost că piticii, sub îndrumarea instructorilor și a elevilor mai mari, au avut șansa să încerce tot felul de sporturi gratuit. Florin a încercat hochei, baschet, judo, un fel de arte marțiale japoneze cu sabia, tenis și scrimă. Cel mai mult i-a plăcut la judo, unde a și primit o diplomă pentru efortul depus. 

Bineînțeles că nu toate școlile erau de top, dar îți dădeai repede seama care de unde venea, după modul de prezentare, după calitatea cursanților și după felul în care au ales să își facă demonstrațiile pe scenă. 

Nu au lipsit ofertele pentru adulți: fitness, zumba, dans, karate, ba chiar și dans la bară. 

Pentru diversitate, organizatorii au amenajat și un parc de distracții, cu câteva trenulețe, mașinuțe, tiribombe, tobogane gonflabile și alte astfel de lucruri amuzante pentru cei mici, cam cum se face și pe la noi, doar că muzica nu răsuna chiar prin tot orașul. Bineînțeles că Florin le-a încercat aproape pe toate, că doar nu era să plece acasă devreme. 

Ca să mă credeți pe cuvânt, vă arăt și poze cu Florin în acțiune. 

Pe scurt după sagra - Festa Bacalà - Sandrigo

În orașul Sandrigo, vecin cu Dueville, se sărbătorește în aceste zile Festa Bacalà, bacalà (baccalà din câte îmi dau seama este denumirea corectă) fiind numele italian pentru cod. Paradă în costume medievale, revocarea unei povești din secolul al XV-lea, o ceremonie a organizației Confraternita del Bacalà, cină în centru unde localnicii și turiștii pot gusta din mâncăruri tradiționale din pește. Normal că ne-am dus și noi, că doar nu era să mănânce un oraș întreg pește în vreme ce eu mă plictisesc acasă. Mai mult, îmi doream să văd ce gust are bacalà ăsta, care în poza de prezentare arată cam așa cum îl vedeți în imagine, iar în piață nu am avut curajul să mă apropii de el. 

Fotografia cu mâncarea tradițională, Bacalà alla Vicentina, nu era prea îmbietoare, felul de mâncare semănând mai mult cu o carne zdrențuită într-o strachină cu ulei, așezată lângă o mămăligă (polenta în varianta sofisticată). Cu alte cuvinte, normal că eram extrem de curioasă să văd și să gust felul acesta de mâncare pe care îl sărbătoresc oamenii de acolo o săptămână și mai bine. 

La Sandrigo, cortul montat pentru sărbătoare e mare cât toată piața și se umple extrem de repede, coada la standurile cu mâncare întinzându-se mult în afara spațiului amenajat. Pentru o idee mai clară, am ajuns la 7 și jumătate seara, când cortul era încă aproape gol, după cum se vede și în fotografie. Când noi am terminat de mâncat - vreo 40 de minute mai târziu - coada se întindea deja spre stradă și băncile începeau să se umple. 

Dar să începem cu începutul... 

Meniul nu e extrem de variat, adică ai de ales între paste cu pește, mămăligă cu pește, paste cu sos de roșii și încă vreo două combinații din aceleași ingrediente, plus niște cartofi prăjiți - bucuria lui Florinel, a cărui reacție față de peștele meu cu mămăligă nu a fost una prea prietenoasă. 

Pastele sunt într-adevăr unele mai puțin obișnuite, și anume bigoi al torcio, un fel de spaghete-tăiței, proaspete, pe care câțiva membri ai Confraternita dei Bigoi al Torcio le fac pe loc, în timp ce noi stăm și ne așteptăm rândul la standul cu mâncare. Cam așa ceva:

Ne minunăm, facem poze, și mergem mai departe, la standurile cu mâncare și băuturi, de unde ne luăm tăițeii intens pozați și porția de pește alla Vicentina. 

Ați zice că e  groaznic, dar de fapt e delicios, pe cuvântul meu de sclifosită! Am mâncat aproape tot, că farfuria aia era uriașă. Cu alte cuvinte, oamenii sărbătoresc frumos un fel de mâncare bun din punctul meu de vedere, un pic cam sărăcăcios după ideile altora. Bănuiesc însă că sărăcăcios ar și trebui să fie, ținând cont că acum câteva sute de ani peștele acesta le-a ținut de foame săracilor din regiune (Am citit asta în broșura editată pentru această sărbătoare, dar nu pot să spun exact despre ce perioadă era vorba). Și pentru că, în general tuturor ne plac poveștile, are și Baccalà povestea ei, pe care eu o redau atât cât am înțeles-o.

Pe la 1431, în luna decembrie, un comerciant din zona Veneției a naufragiat în apele Nordului și cu puțin noroc a ajuns pe Insula Rost, parte a Regatului Norvegiei, unde a văzut că localnicii conservau codul uscându-l în aerul rece. În primăvara anului următor, a reușit să se întoarcă la Veneția, aducând cu el noua descoperire. Peștele, numit în zona Italiei Baccalà, a devenit repede un fel de mâncare apreciat de venețieni, în special de locuitorii săraci ai zonei. De sute de ani păstrează rețetele devenite de acum specifice, inventează unele noi, au chiar organizații care protejează și promovează acest fel tradițional prin manifestări culturale și gastronomice nu doar în Italia, ci în toate localitățile în care se consumă acest pește. Am mai reținut că peștele migrează cumva din Marea Nordului spre sud, pe un drum apropiat de cel pe care l-a folosit naufragiatul pentru a se întoarce acasă și că există două denumiri în zonă pentru acest pește, folosite în funcție de modalitatea de conservare: curățat, uscat la aer rece, ținut pe lemne nu știu de care din Norvegia / curățat, pus în butoaie care se umplu apoi cu sare. 

Îmi plac poveștile, mi-a plăcut și asta, îmi place ideea de a sărbători câte ceva specific zonei într-o manieră simplă, cum am văzut la Sandrigo. E cu mâncare, e adevărat, dar, în general, în Italia, multe sunt cu și despre mâncare, așa că intră și asta cumva la specificul zonei. Peștele m-a impresionat în special prin modul în care a fost gătit. Mă așteptam la ceva tare, uscat, ațos. Am găsit în schimb o mâncare ușor sărată (suficient cât să îți deschidă pofta de vin) și grasă doar în aparență, cu gust bun, care păstrează aroma peștelui. Și că tot a venit vorba de vin, la Sandrigo au și un vin local, extrem de dulce, dar bunicel pentru desert, pe care turiștii îl pot încerca în aceeași piață. 

Detalii mai multe și direct de la sursă, găsiți aici.

Șah!

Povesteam deunăzi că am schimbat peisajul în ultima vreme. Nu mai văd dealurile când mă plimb pe lângă Pitești, mai nou văd niște munți despre a căror denumire nu vă pot povesti prea multe, pentru că încă nu m-am lămurit exact cum îi cheamă. Nu știu eu prea bine Geografia României, vă dați seama că la asta a Italiei sunt mai mult decât varză.

Și fiind nouă în cartier - sat - comuna - șamd, am purces în explorări împreună cu Roby și vestitul Foin. Ne plimbăm pe la tot felul de sărbători locale unde se mănâncă și se adună lumea să sărbătorească te miri ce: sfinți, pești, mâncăruri. 

La Marostica însă nu o să găsiți nimic din toate cele de mai sus. Pentru că ei sunt altfel. Nu mai spun că atunci când te îndrepți spre acest orășel îți vine să te oprești din drum și să spui Vreau acolo, în timp ce arăți cu degetul spre un deal înalt pe care stă semeț un mic castel medieval, mai degrabă stă mândră o cetate fortificată, cu zidurile intacte. Sau aproape intacte. Eu așa am făcut, doar ca un sfert de secundă mai târziu să aflu că, de fapt, chiar acolo trebuie să ajungem. Marostica e un orășel medieval, cu centrul păzit și acum de porțile grele și de turnurile vigilente ale fortificației. 

Parcarea e în afara zidurilor. Remarcăm mirosul de cal și ocolim urmele cu măiestrie, până la urmă e o sărbătoare medievală. 

Înăuntru, agitație. Străduțele sunt vesele, oamenii se deplasează zâmbind, magazinele sunt deschise la ora 5 după amiaza, deși e duminică. În piață este amenajată o adevărată arenă, iar turiștii veniți din toată lumea stau cuminți și privesc un spectacol desprins parcă din filme. Noi nu vedem nimic din toate acestea, bineînțeles. Am ajuns prea târziu, spectacolul a început de un sfert de oră și nu mai au bilete. Mai e unul programat la ora 9, doar e ultima zi de festival. 

Avem însă noroc cu un bărbat care vine și aruncă două bilete pe masa fetei care ne dădea veștile proaste. Avem două bilete, gratuite, dar pe rânduri diferite. Le luăm și așa, e o ocazie bună: nu așteptăm patru ore și e și gratis. Plus că pe domnul Foin îl lasă să intre fără bilet - ne ajută și înălțimea -  cu condiția să îl ținem în brațe. Acceptăm și ne îndreptăm vitejește spre cei care ne vor spune unde ne sunt locurile. Astrele chiar că s-au aliniat. Nu doar că locul unde trebuie să ajungem eu și Foin este aproape de intrare, dar ne reorganizăm pe loc și primește și Roby un scaun lângă noi. Să mai zică cineva că nu sunt oamenii prietenoși aici la Marostica. 

În arenă, o piață medievală, cu negustori, călugări, comedianți, arlechini, brânză și alte mărfuri înșiruite pe mese cu roți. Se cântă într-o limbă greu de înțeles, o combinație ciudată între latină, franceză și italiană, cu multe cuvinte pe care probabil nu le-a mai auzit nimeni niciodată. Roby îmi explică confuz că e un fel de dialect vorbit acum câteva sute de ani în zona Veneției, pe care oamenii din zonă îl mai folosesc și astăzi. Care va să zică, mai recunoaștem câte un cuvânt, mai ghicim din jocul actorilor și cum citisem povestea înainte de a ajunge la spectacol, am înțeles exact despre ce era vorba în propoziție.

Partida de șah probabil că se termină întotdeauna la fel, așa că nu vă spun cine câștigă. Vă povestesc doar că e o reprezentație extraordinară. Actorii sunt veseli, jocul se desfășoară suficient de repede cât să nu se plictisească nimeni, dar destul de încet încât să înțelegi cine unde mută, iar ca să vă faceți o idee și mai exactă adaug că până și Florin a fost fascinat de spectacol, iar pe el în general nu prea îl ține ocupat nimic pentru două ore și jumătate. 

Festivalul constă în punerea în scenă a acestei reprezentații, la care cred că participă aproape toți locuitorii orașului. Sunt probabil peste 100 de actori care participă efectiv la desfășurarea piesei, am văzut sute de costume medievale excelent lucrate și o organizare impecabilă, oamenii din echipa tehnică fiind extraordinar de bine coordonați. 

Dacă vi se face foame în timpul spectacolului, după veți mai avea puțin de îndurat pentru că o tavernă goală sau cu vreo masă liberă este foarte greu de găsit. După ce ne-am perindat prin mai multe astfel de birturi am nimerit la L'Angelo e Il Diavolo, un soi de pizzerie cu de toate unde mâncarea a fost grozavă și vinul bunicel. În sprijinul afirmației îl aduc din nou pe Florin, care nu s-a plâns de paste, plus că a mâncat din salata mea și din pizza lui Roby. Unde mai pui că i-au dat voie să își cumpere înghețată de prin vecini, că doar nu era să mănânce desert cu noi dacă se vinde și înghețată prin apropiere. 

 Și poze, nu prea grozave, că locurile au fost gratis, deci nu chiar în zona VIP. Urmăriți postarea, dacă am noroc, îmi dă Roby pozele făcute de el, care sunt muuult mai bune.