Sistemul suntem noi

Se vorbește mult despre spitale, medici și infecții. Nu știu însă cât avem dreptul să ne plângem de sistem, pentru că sistemul suntem noi. 

Am știut că în spitale sunt viruși și cred că pe undeva știam toți că nu se fac toate dezinfectările așa cum ar trebui. Am știut și eu, ați știut și voi. Am știut toți, chiar dacă nu aveam dovezi sau nu voiam dovezi. Am fost acolo, am intrat cu o boală și am ieșit cu două sau am fost norocoși și ne-am vindecat, dar i-am mulțumit Divinității pentru asta, convinși fiind că sistemul nu are nicio contribuție și că doar soarta ne-a protejat de infecții și viruși.

Cât am stat în spital, am văzut toalete murdare în care miroase puțin mai bine decât în gară, dar inferioare multor cârciumi fără pretenții, și mopuri atât de negre că acasă nu am fi spălat cu ele nici dacă era nămol pe jos. Au făcut televiziunile ani de zile audiență cu imagini din spitale care arătau ca după război, cu paturi rupte din care ieșeau saltele pătate și murdare, cu pereți nespălați și crăpături peste tot. Și ca să nu ziceți că astea s-au întâmplat demult, vă aduc aminte că mai ieri umbla pe Facebook un set de poze făcut în nu știu ce spital prin țară unde părea că nu s-a mai spălat nici măcar cu apă chioară de pe vremea regilor. 

Fiecare dintre noi a vizitat cel puțin o dată o rudă bolnavă într-un spital în care nimeni nu ar rămâne peste noapte de bună voie. Chiar a fost vreunul dintre noi atât de naiv să creadă că dincolo de o anumită ușă se sfârșeau toate astea și începea ”Anatomia lui Grey”? Am fost atât de naivi încât să credem că bacteriile rămân cuminți la poartă, lângă câinii fără stăpân?

Acum ne ridicăm toți poalele în cap, nevinovați și șocați, că în spitale nu se dezinfectează. Am citit zeci de articole în care voci revoltate se întrebau impersonal de ce nu s-a făcut nimic până acum. Fiecare are ceva de spus despre nemernicii care au știut și au tăcut sau despre cei care au contribuit cumva la tragedie. Pe bune? Dăm vina pe politicieni, pe Guvern, pe oricine vedem pe Facebook că primește lovituri zilele astea. Dar NOI unde am fost? De câte ori ați refuzat internarea copilului pentru că v-a fost frică că va pleca și mai bolnav din spital? Eu de două ori. Pentru că AM ȘTIUT! Și au știut-o mulți. 

Îmi amintesc că am încercat să povestesc de câteva ori cum e cu intri cu o boală, ieși cu mai multe. Am fost sfătuită să nu mă mai plâng, că alții au pățit-o mai rău și nu se mai vaită. Am fost îndrumată să aleg clinici private dacă fac pe marea doamnă și nu sunt mulțumită. Câțiva apropiați mi-au sugerat să încetez cu dramele, că doar nu e chiar așa grav și, până la urmă, cum acceptă alții ar trebui să accept și eu. Sunt sigură că nu doar eu am auzit placa asta. Și am tăcut. Toți. 

Mizeria a devenit normalitate. Iar atunci când pe undeva răsărea câte un spital în care erau respectate regulile, ne-am făcut cruce și ne-am uitat lung. Am încercat să încălcăm regulile, uneori. De câte ori ați dat 10 lei unei asistente sau infirmiere ca să vă lase să intrați într-un salon când nu ar fi trebuit să fiți acolo? Eu am făcut-o de câteva ori. O să spuneți că nu are legătură cu nesimțiriea celor care au diluat cu bună știință. Cam are. Pentru că principiul de bază este același: merge și așa, oricum nu se întâmplă nimic, noi suntem speciali.

Așa că acum nu putem, nu avem voie să dăm vina pe ceilalți pentru că și noi am contribuit, fiecare cu câte puțin, la ceea ce azi face rating și trafic. Am contribuit și individual, și ca nație. Am acceptat mizeria pentru că și asistentele sau infirmierele sunt oameni și sunt plătite puțin, am acceptat disprețul și relele tratamente ale medicilor pentru că au mai multă școală decât noi, am plătit ca să intrăm în salon cu pantofii de afară, cu oalele cu mâncare și fără săpun sau pastă de dinți. Ne-am dus la medic nespălați, am urlat în sala de așteptare că avem drepturi, fără să ne pese că altul care a venit după noi avea mai multă nevoie de atenție, și am tăcut atunci când ar fi trebuit să vorbim. 

Nu vrem să recunoaștem că am făcut toate astea împreună, cu indiferență față de ceilalți și mereu cu ideea că doar noi merităm atenția și munca medicilor, pe care ”îi plătim din banii noștri”. Câtă ironie! Fiecare dintre cei care se vaită că nu are bani de pâine plătește din banii lui toți medicii, polițiștii și profesorii care îi ies în cale! Săracul popor bogat!

Suntem deseori nerăbdători și nesimțiți și în sala de așteptare, și în cabinet la consultație, și mai ales pe Facebook unde acuzăm și arătăm cu degetul spre ceilalți, convinși de nevinovăția noastră. Nu ar trebui să deschidem gura cu revoltă, ci doar cu regret, pentru că ne-am făcut-o cu mâna noastră. Ne-am semnat singuri sentința când am plătit bani pentru ca fii și fiicele noastre să intre la Medicină și apoi să o termine, spunându-ne de mii de ori că ”șpaga” din viitor merită sacrificiul din prezent. Ne-am săpat groapa și mai adânc când am acceptat ca în instituțiile de control să conducă oameni puși politic, care acum nu pot fi trași la răspundere pentru lipsa verificărilor pentru că nu știm sigur pe a cui amantă o luăm la rost. Ne-am îngropat când am văzut toate astea și am tăcut sau am mormăit în barbă.
Ne-am făcut toate astea singuri, mai ales când am acceptat fără să ne revoltăm ca absolut orice dezbatere publică să devină circ politic. Am acceptat ca țara să fie guvernată, condusă și administrată din studiourile de televiziune. Ne-a plăcut. Și acum ne place. În vreme ce ne îngrozim teatral la rezultatele anchetei, ne uităm la televizor și așteptăm declarații publice, discuții pe tv, interviuri. Noi nu vrem să învățăm din greșeli. Noi vrem sânge și show, care ne țin loc și de pâine și de dezinfectanți.
Așa că să scriem! Să urlăm cu patos că am fost mințiți, înșelați și furați de conducătorii care ne-au vândut țara, în vreme ce noi vedeam totul roz și credeam că suntem în siguranță! Să facem zgomot și să ne plângem de milă! Să fim ocupați cu scrisul ca să nu avem timp să ne aducem aminte cu ce am contribuit noi! Individual, om fi și buni, și drepți, și deștepți, și ce vreți voi. Împreună, suntem sistemul.

7 întrebări despre cazul copiilor bolnavi din Argeș

Vestea că mai mulți copii cu grave probleme de sănătate din Argeș au fost transferați la București s-a răspândit repede și a devenit rapid subiect de interes național. Cauzele acestui sindrom rămân necunoscute după aproape două săptămâni, timp în care speculațiile ne-au ținut ocupați. Și în vreme ce site-urile numără clickuri, eu pierd vremea pe Facebook și încerc să înțeleg de ce am mai multe întrebări decât răspunsuri.

1. De ce există atât de multe informații contradictorii pe Facebook?

Cazul a făcut vâlvă încă din prima zi, pentru că s-a speculat foarte mult asupra faptului că sursa problemelor ar fi Spitalul de Pediatrie Pitești. În aceste condiții, normal că subiectul a atras atenția miilor de cititori care au început să se gândească tot mai serios la ce ar fi de făcut pentru a ocoli acest spital în caz de nevoie.

Apoi au început informațiile ”pe surse”: de vină e bacteria din spital, vaccinul X, portocala de la supermarket, apa plată, apa de la fântână, laptele, supermarketul, alte alimente. 

Am citit mai multe site-uri de știri și până acum tot nu mi-e clar: câți copii sunt la București, câți la Pitești, de unde sunt și ce au în comun. La fel de neclar îmi e dacă micuții sunt afectați de o bacterie sau de un virus și ce putem face pentru a ne feri de eventuale noi cazuri. Nu a publicat nimeni sfaturi pentru părinții care cumpără apă plată, portocale, morcovi și lapte praf zilele astea. Mă gândesc că mulți părinți sunt foarte stresați din această cauză. Probabil că nici medicii de familie nu sunt prea fericiți, bombardați cu telefoane la orice oră pentru fiecare posibil semn de boală.

La început am înțeles că micuții ar fi de aceeași vârstă, apoi alt site spune că au vârste cuprinse între șapte luni și doi ani. Observ că cele mai multe informații se bazează pe speculații și pe niște comunicate de presă făcute să nu spună nimic, interpretate în mod subiectiv de ziariști și comentatori pe Facebook. 

2. Cine sunt toate aceste surse?

Știu că protejarea sursei e treabă serioasă, dar mie îmi miroase a inventarea surselor mai degrabă. Sunt prea multe contradicții în declarații și cam multe declarații off the record, așa că încep să cred că mulți mai și inventează povești.

3. Care e rostul împrăștierii de informații semi-adevărate? 

Nu am citit nicăieri un articol cu cap și coadă pe acest subiect. Update: am primit un articol foarte interesant care reia aspecte importante ale cazului și clarifică o parte dintre nelămuri. Toți sunt atât de grăbiți să publice cât mai repede informații la cald. Nu contează că sunt zvonuri sau prostii băgate pe gât de câte o instituție, important e să dea oamenii click. Apoi mai vezi câte un titlu de tipul ”Mama bebelușului mort refuză să vorbească cu jurnaliștii”. Cred și eu, o avea alte lucruri de făcut, nu să stea de vorbă cu niște oameni care nu mai au nici măcar interesul public în vedere, doar clickurile și unicii. Unde e interesul public să pui pe Facebook articole cu jumătăți de adevăruri? Unde e interesul public când se generează panică?

4. Cât de inuman să fii să îți faci imagine pe acest subiect?

Unii politicieni, probabil doar întâmplător candidați la primărie sau la vreo funcție, au început să ceară demisii, fiecare după posibilități. Singurele lucruri mai scârboase decât aceste declarații sunt cuvintele lui Șerban Valeca, cel care a ieșit public să declare că partidul lui, PSD, nu sprijină incompetența. Nu știu ce culori politice stau pe scaunele de la DSP, DSV, Prefectură, CJ și alte litere, dar am impresia că declarația ar trebui să îi facă până și lui silă. Înțeleg că nu se mai înțelege Ana cu Caiafa, dar e cazul să înceapă toți să își asume responsabilitatea pentru oamenii cu care lucrează și pe care îi propun pentru diverse funcții.

5. Ce poate fi mai scump decât viața unor copii?

Refuz să cred că toată criza pornește de la rea voință. Probabil că o greșeală a dus la contaminarea a ceva, încă neelucidat, care mai departe a degenerat în copii foarte grav bolnavi și în pierderea unor vieți absolut nevinovate. 

Nu pot să nu observ însă tendința permanentă de a băga gunoiul sub preș, mai cunoscut la nivelul acesta sub numele de mușamalizare. Pot înțelege orice greșeală, cu toții greșim. Ne ajută să învățăm, să evoluăm și să ne amintim încă o dată cât trebuie să îi apreciem pe medicii care greșesc atât de puțin și de rar, pentru că astfel de situații sunt excepții, nu reguli.

Atunci când se întâmplă însă, nici pedepse nu sunt, nici învățăminte nu se prea adaugă la experiență. Multe cazuri cu morți din spitale au fost anchetate superficial. Îmi vine în minte acum asistenta care plătește moartea nou născuților de la maternitatea Giulești și care nu era singura vinovată de situație. Mă gândesc la situația de la Curtea de Argeș, când Andrei a murit dintr-o greșeală pe care nimeni nu vrea să și-o asume și să o corecteze. E aceeași poveste și acum, la fel de macabră, și se poate rezuma la același lucru: o greșeală ascunsă sub preș, care a generat probleme grave. 

Ce poate fi mai scump decât viața unor copii: o funcție, un salariu, tone de portocale, lapte, apă, pierderea clienților, respectul asistentelor sau al altor medici, ploconirea pacienților? Ce poate fi atât de prețios încât să nu poți ieși și spune ”Am greșit. Trebuie să retragem de pe piață produsul X”?

6. De ce e demisia o soluție?

Aș vrea să înțeleg argumentele celor care tot cer demisia cuiva. Nu ar fi mai simplu și eficient să ceri demiterea lui? Bineînțeles, cei care sunt în măsură vor decide dacă este sau nu cazul să se ia astfel de măsuri. Dar simpla demisie nu e o soluție, va crea doar o a doua problemă: cine conduce în caz de criză, dacă șeful își pune biroul în cutie și pleacă acasă. Și cunoscând realitatea, asta va deveni prioritar oricărei anchete, că e rău de urât să ai scaun neocupat în vremuri de criză.

7. De când ziariștii trebuie să îndemne la proteste?

Ziarele ar trebui să scrie despre proteste, nu să le organizeze sau să îndemne la ieșit în stradă. Treaba ziaristului e să răspundă la multele întrebări legate de acest caz, să organizeze anchete paralele și alte chestii de-astea, nu să se ducă în piața publică să strige împotriva cuiva. Din câinele de pază, presa cam devine câine care latră și nu mușcă. Sau poate e doar o părere (de)formată de Facebook, vă rog să mă iertați dacă scriu prostii. 

Aceste întrebări mă determină să mă gândesc mai degrabă la ce nu se spune și nu se scrie, decât la ceea ce am citit pe ici pe colo. Nu sunt adepta teoriei conspirațiilor și mă îngrozesc articolele despre virusuri ascunse în pădure și vaccinuri care provoacă autism, dar nu pot să cred sub nicio formă că după 13 zile și zeci de teste nu se poate da măcar un set de ipoteze credibile privind cauzele acestui sindrom.