The Fifth Gospel. Ian Caldwell

În primele pagini, se omoară un expert într-un domeniu legat de istorie și religie. Partea asta trebuie să se întâmple neapărat în ploaie, ca să crească suspansul și, în caz că se va face vreodată un film, să se ude hainele personajelor principale. Apoi se adaugă puțină dramă personală și ceva poveste cu orfani, copii care se cresc unul pe altul, o prietenie în care nu știi dacă sacrificiul înseamnă să omori pentru celălalt sau să îl omori pe celălalt, poate și o nevastă dispărută. Se adaugă niște preoți, de preferat de cât mai multe neamuri și feluri, ca să dea greutate poveștii. Dacă se întâmplă să se petreacă toate astea la Vatican, avem deja un bestseller.

Pentru partea cea mai importantă, se alege un obiect sfânt în jurul căruia să se țeasă o plasă deasă și încurcată de mistere, detalii care nu se leagă și legende în care există un miez de adevăr. În cazul de față, autorul a ales Giulgiul din Torino. Se condimentează cu puțină conspirație și se pomenește cât de des se poate cuvântul „secret”. 

Cam asta a fost rețeta pentru „The Fifth Gospel”, o carte interesantă, dincolo de faptul că în aparență au mai scris-o și alții înainte și o vor mai scrie câțiva după. Probabil că fanii lui Dan Brown o vor găsi cel mult acceptabilă,  sătui și ei, mă gândesc, de ideea că în curte la Vatican zace mereu ceva putred. Cum eu am cam ocolit astfel de povești până acum, am citit-o cu atenție și fără să mă plictisesc neapărat.

Titlul face referire la o a cincea Evanghelie, scrisă din îmbinarea celorlalte patru deja cunoscute, care, bineînțeles, ascunde un secret. Cât de important este secretul și cine are interesul la Vatican să țină ascunsă informația din paginile acestei cărți? Am fi tentați să spunem că toți, inclusiv vreo 2-3 organizații secrete, masonice, biblice și religioase. În realitate, nu pare să fie chiar așa cum ne-am aștepta și de asta cred că Ian Caldwell e departe de Dan Brown din anumite puncte de vedere. Practic, cel mai interesant lucru la cartea asta e că speculează ideile mai vechi și demonstrează că uneori aparențele sunt cu atât mai înșelătoare cu cât ne lăsăm purtați mai departe de teoria conspirației.

Cartea lui Ian Caldwell nu este, deci, o copie, deși folosește aceeași rețetă deja celebră a adevărului ascuns cu ajutorul unei armate de preoți. Împrumută câteva idei și scene din „Codul lui DaVinci” (filmul, că pe distinsa carte nu am citit-o încă), dar își construiește propriul fir narativ, cu mai puține conspirații decât lasă impresia la început, cu ceva mai multe conflicte interioare și o poveste a unui preot de origine greacă, care trăiește la Vatican, și a familiei sale atât de ciudate că ai putea să juri că există pe undeva. 

Una peste alta, avem doi preoți, unul romano-catolic și unul greco-catolic, frați, care trec printr-o serie de întâmplări oarecum ciudate. Partea frumoasă este că întreaga încrengătură de fapte este departe de a schimba lumea, așa cum se așteaptă cititorul deja obișnuit să răsară copii ai lui Hristos și organizații milenare la fiecare sfârșit de roman. Răsare ceva mult mai profund, dar nu vă spun ce, că e musai să mai și citiți. 

Nu e o carte de temelie, dar ținând cont că a venit primăvara, e soare și cititul pe bancă în parc e o plăcere, „The Fifth Gospel”  poate fi o alegere interesantă pentru a intra în atmosfera lecturilor de vară. Mai ales că îți aduce aminte că, deși nimic nu e ce pare a fi, misterele complicate au mai mereu o soluție simplă.

Voi ce mai citiți?