Numele trandafirului. Umberto Eco

În general, după ce termin o carte îmi vine cheful de scris și de povestit. După „Numele trandafirului” însă, am simțit nevoia să tac și să tot mestec mesajele. Încă mă mai gândesc la anumite scene și idei, fără să îmi dau seama exact cât e propria-mi interpretare și cât era cu adevărat scris în paginile romanului. Pentru că, așa cum scria și Umberto Eco pe undeva, cel mai important nu e ceea ce spune cartea, ci ce ceea ce vrea să spună. 
Am terminat romanul acum câteva zile. Am citit încet, cu pauze lungi în care am ales să îmi umplu timpul cu alte cărți, mai ușor de digerat. A fost greu: cuvinte vechi, construcții greoaie pentru un începător ca mine, mult spațiu pentru interpretare, mesaje ascunse, istorie, ceva latină și un thriller care mută deseori atenția cititorului de la sacru la profan. 
Cartea e o colecție impresionantă de mesaje și de dialoguri filosofice despre Biserică, credință, păcat, rolul cărților și diferența dintre bine și rău, toate ascunse într-o plasă subțire țesută din indicii, supoziții și suspiciuni, care dau un roman polițist medieval. Practic, ai momente în care te gândești la sensul vieții și la semnificația păcatului, pentru ca un minut mai târziu să te pierzi în mrejele întrebării celei mai vechi, „ a cui e vina?”. Întrebarea îi aparține tot lui Umberto Eco, eu nu am niciun merit. 

Încercasem să citesc un alt roman de același autor acum mai bine de zece ani, dar cred că eram prea tânără să înțeleg ceva și a fost una dintre puținele cărți abandonate înainte de al treilea capitol. Acum înțeleg de ce. Umberto Eco e un maestru al cuvintelor scrise și, mai ales, a celor pe care nu le așterne pe hârtie, dar le lasă să se contureze singure printre rânduri. Am simțit, deci, că am o mare libertate de a interpreta cele scrise, libertate care de multe ori a creat o oarecare confuzie și m-a făcut să reiau diverse pasaje. Mă gândesc că o parte din vină a avut-o și faptul că au fost cuvinte cărora mai mult le-am ghicit semnificația, nefiind ușor de stabilit care sens din dicționar li s-ar potrivi mai bine. 

Nu credeam să fie ceva mai greu decât să citești „Numele trandafirului” până când nu m-am decis să și scriu despre această carte. Am citit cărți mai bine cotate care m-au impresionat mai puțin. O să așez această carte în aceeași categorie în care am pus și „Micul Prinț”, la cărți cu multe semnificații, pe care le înțelegi altfel de fiecare dată când recitești povestea. 
Firul poveștii e simplu, ca în aproape oricare alt roman polițist. Complexitatea cărții e dată de temele adăugate cu atenție în jurul conflictului, de dezbaterile „medievale” pe temele actuale ale secolului al paisprezecelea și de dialogurile dintre Guglielmo și ceilalți călugări. Contextul istoric ajută mult la îmbogățirea poveștii, aducând personaje noi și întâmplări pline de semnificații, care să dea peste cap și mai mult viața călugărilor și să încurce firul poveștii. 
Autorul era pasionat de istoria medievală și a reușit să dea autenticitate întâmplărilor descrise în roman, fiind greu de spus cât e ficțiune și cât adevăr în cele relatate, așa că e ușor să îți imaginezi că totul s-a întâmplat exact așa cum povestește personajul Adso, „vocea” romanului.
Povestea e în permanență în echilibru. Există o moderație în dialog, probabil specifică epocii, și se creează un ritm aproape monoton al faptelor și al investigației, dat și de faptul că întreaga acțiune este cronometrată folosind instrumentele bisericești ale vremii pentru exprimarea timpului. Crimele par să respecte un tipar, pe care îl intuiești ca cititor, fără a putea însă să exprimi exact ceea ce crezi că știi. Argumentele personajului principal, așa cum sunt ele percepute de Adso, sunt uneori mai puternice decât lasă impresia la prima vedere și de multe ori te lași purtat de discursul său, acceptând concluziile uneori greșite fără a pune prea multe întrebări. 
Finalul, la fel ca întreaga poveste, îi lasă cititorului libertatea de a interpreta faptele. Binele și Răul par să se întrepătrundă, fiind greu de trasat o linie clară între cele două noțiuni. Cât de departe poți merge pentru a-ți susține credința? Ce anume poate justifica o crimă? Este cunoașterea un păcat sau o datorie? Sunt întrebări pe care chiar dacă le-ai ratat de-a lungul cărții, le regăsești subliniate în dezbaterea finală, dintre două personaje la fel de avide de cunoaștere, dar cu idei atât de diferite despre lume și despre sensul vieții.
Eu am văzut în carte un îndemn la a evita orice extremă. Libertatea pe care le-o lasă autorul cititorilor, în cazul meu, s-a concretizat în identificarea unei zone în care poți fi și bun și rău în același timp. Atât criminalul cât și Guglielmo greșesc, deși ambii încearcă să facă ceea consideră și au fost învățați că e Bine și pe placul lui Dumnezeu. În fiecare dintre cei doi există dorința de a-și demonstra punctul de vedere și nevoia de a avea dreptate cu orice preț, pentru a putea justifica fapte, întâmplări și raționamente. 
Plănuiesc să recitesc cartea peste ceva timp, când voi fi învățat suficient de bine limba italiană pentru a-l înțelege mai mult pe Umberto Eco. Citate nu am, dar îmi vin în minte două idei: cărțile sunt despre alte cărți scrise înainte și o carte care nu ajunge la cititori nu valorează mai nimic, ambele exprimate în cuvinte mai elevate pe care acum nu mi le amintesc.