11/18/2015

Istoria sacrificiului

Încercând să înțeleg lumea conspirațiilor în care se vorbește mult despre lasă că știm noi mai bine cum stă treaba, încerc să mă prind cât e fantezie, cât e realitate economică și cât e dramă pentru rating, unici, tiraj, voturi și alte avantaje imediate sau ulterioare. 
Am trăit istoric cu ghilimele de atâtea ori că nu mai știu nici eu când o să mai conteze și prezentul banal, ăla pe care îl vor căuta cu patos și extaz niște arheologi peste 2000 de ani, săpat în vreo oală pictată pe la Horezu. Am asistat la episodul istoric al intrării în NATO, dar și la înțelegerea contextului istoric al Uniunii Europene, am văzut istoria făcută de protestele din piețele micilor mari orașe românești și tot istoric votez în diverse tururi de scrutin pentru niște schimbări de guverne la fel de istorice. Și cu gândul că am făcut istorie mă întreb dacă este oare suficient ca să nu îmi mai pese de un prezent oarecum precar, dacă judecăm situația în ansamblu și nu pe diverse niveluri de trai. 
Istoria pe care o facem azi îmi pare oarecum nesemnificativă în raport cu prezentul și realitatea imediată. Deja copiii și nepoții nu mi se mai par sub nicio formă un motiv al veșnicului sacrificiu pentru ca mâine să le fie lor mai bine. Pentru că placa asta cu istoria ar fi trebuit să își piardă demult valoarea. Azi suntem destul de maturi să înțelegem că sacrificiul nu mai reprezintă o opțiune. Urmăresc de pe Facebook o schimbare de Guvern, o numire de Guvern nou și multe comentarii pro și/sau contra. Multe sunt la limita logicii, altele, fac haz de necaz, pentru că umorul negru e tot ce cred unii că le-a mai rămas (Altele sunt complet lipsite de umor, dar nu vreau să deraez). Asistăm la schimbarea istoriei, ni se șoptește iar în cască, iar noi o luăm în derâdere, că atât putem. Și nu pot să nu mă întreb, printre atâția oameni mari, câți sesizează măcar ridicolul acestei situații, în care toți devenim niște importanți piloni ai istoriei naționale, în vreme ce râdem și ne amuzâm pe seama noastră, ca niște filosofi îmbătați cu băutură de contrabandă care continuă să bea la nesfârșit doar pentru a evita durerea de cap de după. 
M-am gândit la sacrificiul național despre care suntem învățați la școală, mai mult printr-o înșiruire de domnitori decât printr-o analiză concretă a faptelor istorice. M-am gândit la argumentele coloniei moderne despre care ni se vorbește pe Facebook. M-am gândit la imperii și apoi la supraviețuire și iar m-am întrebat dacă mai vede cineva ridicolul unui popor desculț, vândut de propria lui familie, care umblă din poartă în poartă și cere de mâncare, pentru că munca îl umilește. E un popor cu burta goală, mandru de libertatea lui și de arborele genealogic, care nu înțelege că foamea te leagă cu lanțuri mai grele decât munca la stăpân. Am vizitat câteva nații trăite sute de ani sub ocupație Habsburgică. Și-au păstrat limba, își spun istoria, își trăiesc viața. Nu au supraviețuit atunci dar trăiesc și azi. Românii au supraviețuit și încep să mă întreb care este de fapt sensul supraviețuirii la nivel de nație? Cât trebuie să lupți și cu cine pentru a privi spre mâine cu fruntea sus? E valabilă morala individului atunci când se vorbește de națiuni? E preferabil veșnicul sacrificiu compromisului? 
Ne luăm în derâdere și ne blamăm propria țară, aceeași de care suntem atât de mândri. Și remarc același ridicol al celor care, mândri că sunt români, sunt scârbiți de România. Și apoi mă gândesc la cei ce plâng neputința altora pentru că doar așa nu trebuie să o plângă pe a lor. Țara suntem noi. De oriunde, chiar dacă nu vrem să ne întoarcem acasă. Sacrificiul țării e sacrificiul nostru și eu nu mai vreau să sacrific nimic pentru mâine. Nu vreau să mai cresc o generație în cultul sacrificiului. Pentru că sacrificiul nu e evoluție. 

Am scris acest articol pentru că am văzut-o pe Liliana într-un reportaj la ProTV și am simțit valoarea sacrificiului unei nații. Și i-am văzut pe profesoara ei de engleză și pe învățătorul ei. Și nu mi-e silă de România, dar mi-e silă de toți cei care au permis cu o notă, un examen trecut sau o ștampilă pusă pe diplomele celor doi ca această situație să aibă loc.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu