The Sweetness of Tears. Nafisa Haji

Am găsit cartea rătăcită pe unul dintre rafturile de la bibliotecă și am avut o surpriză plăcută, mai ales că nu mai citisem de multă vreme o poveste scrisă în tonul legănat și parfumat al scriitorilor cu rădăcini orientale, care cunosc ritmul nostru occidental, dar reușesc să păstreze ceva și din armonia și liniștea unei alte lumi. Iar Nafisa Haji chiar are talentul de a pune în paginile cărții o fărâmă din sufletul ei, al unui om crescut la interferența dintre două culturi, cea estică și cea vestică.

Cartea este o împletitură simplă între Orient și Occident, o poveste despre oameni din două culturi diferite, a căror existență se întrepătrunde mai mult printr-o înșiruire de întâmplări, decât din propria voință. 

Jo este o tânără creștină americană care descoperă semnificația din spatele lecțiilor de genetică pe propria-i piele, atunci când află că din doi părinți cu ochi albaștri, cum sunt ai ei, nu se pot naște copii cu ochi căprui, cum au ea și fratele său geamăn. 

Cu îndoiala în suflet, Jo pornește pe un drum lung și dificil al aflării adevărului și a propriului eu și ajunge în Pakistan, locul unde s-a născut tatăl ei. Va fi o călătorie lungă, marcată de atacul terorist din 11 septembrie. După multe ocolișuri și câteva întâmplări extraordinare, tânăra Jo va reuși însă să își reunească familia și să își ajute fratele să depășească dramele războiului. 

„Lasă lacrimile să cadă. Simți gustul acestor lacrimi vărsate din iubire? Închide ochii și le vei putea gusta cu inima. Treci peste amărăciune și peste durere. Lacrimile acestea sunt dovada că în lume există iubire. Ele sunt amare doar atunci când, egoiști, plângem pentru noi înșine. Când uităm dulceața iubirii din care provin. Când lăsăm durerea să se transforme în furie. Când oamenii plâng unii pentru ceilalți, însă, lucrurile stau cu totul altfel. Să nu încerci niciodată să oprești lacrimile izvorâte din iubirea pe care o porți în suflet. Lasă să curgă aceste lacrimi dulci, pentru ca ele să îți aducă aminte că ești om, conectat cu toți ceilalți.”

„The Sweetness of Tears” tratează teme de actualitate: credința, religia, războiul antiterorist și legăturile de familie în situații de criză. Personajele sunt construite astfel încât să devină simboluri pentru toate extremele, bune sau rele, pe care le întâlnim în dezbaterile pe aceste teme. Bunica musulmană este imaginea femeii nedreptățite de viață și de propria religie, care găsește însă forța să creadă în continuare în bunătatea lui Dumnezeu, în vreme ce bunica maternă, creștină, reprezintă tot ce e mai frumos în creștinism. 

„Întoarcerea la vechile obiceiuri pentru a le folosi împotriva femeilor de astăzi nu e legea lui Dumnezeu. Singura lege care semnifică cu adevărat ceva și care ar putea avea vreo legătură cu Dumnezeu este legea vie, care se bate pentru dreptate în condițiile prezentului. Altfel, legea este moarte, o armă în mâinile celor care au puterea, îndreptată împotriva celor neputincioși.”

Unchiul teleevanghelist ne arată o față mai puțin frumoasă a Bisericii și a habotniciei, în vreme ce mama lui Jo este imaginea celor mai multora dintre noi, care preferăm să ascundem problemele sub preș în speranța că se vor rezolva singure sau că vor rămâne pe veci ascunse. 

Mai mult decât oricare dintre aceste personaje m-a impresionat însă fratele lui Jo care, împreună cu o galerie întreagă de alte personaje secundare, ne arată adevăratele drame din spatele unui război crud, purtat și în numele credinței și al lui Dumnezeu. 

„Când ești orb în fața realității nu e credință, e dogmă. E o certitudine dincolo de care nu reușești să mai vezi. Înseamnă să îți spui „Eu cred în asta” și apoi orice nu se încadrează aici să îți devină dușman. Credința e revelație. Și pentru a o simți e nevoie de o minte deschisă. Dogma e închidere în sine, o minciună povestită pentru ca lumea să fie așa cum ai decis că ar trebui să fie. Credința adevărată e acțiune, e verb. E adevărul care ți se arată în fața ochilor. Trebuie să fii deschis pentru ca asta să se întâmple, nu te poți ascunde. Nu poți scăpa acoperindu-ți urechile și urlând în toate direcțiile propriile convingeri. Aia nu e credință, e lașitate, frică de adevăr, care te face să îți fie teamă doar atunci când combați pentru a te împiedica cu orice preț de la aflarea adevărului.”

Povestea este relatată la persoana I, în fiecare capitol din perspectiva altui personaj. Cititorul trece astfel printr-o serie de stări, de la agitație, la durere, la bucurie și înapoi. Cartea miroase a parfum de ceai cald și de biscuiți, deși are pasaje în care smulge o lacrimă sau un oftat. Mi-au plăcut mult și poveștile despre diversitatea de limbaj și modul cum limba maternă ne influențează modul de gândire. La fel de interesante mi s-au părut și prezentările oarecum subiective ale mai multor limbi asiatice și africane, precum araba și urdu. 

„Orice limbă străină ai studia, adevăratul test vine odată cu poezia. Aceasta caută adevărul dincolo de cuvinte și e aproape imposibil să înțelegi întru totul o poezie scrisă în altă limbă. A traduce o poezie e mai mult decât a reda niște cuvinte. În poezie, cuvintele depășesc mecanismele normale de înțelegere, trec dincolo de barierele minții și ating direct sufletul.” 

Fragmentele redate aici sunt aproximative. E traducere după traducere, iar eu sunt un amator. În România nu știu dacă a fost încă publicată această carte. Dacă dați peste ea pe undeva totuși, ar fi păcat să nu profitați de ocazie.