Ce scriu când nu scriu

9/13/2015

Interogatoriu cu Canguru cu apostrof

Canguru' a hotarat sa ma puna la munca si m-a lepsuit la el pe blog (adica aici).

1. De când scrii?

Nu stiu, nu imi amintesc exact. Cand doamna invatatoare ne cerea sa alcatuim propozitii cu diverse cuvinte, eu le combinam si faceam texte. Apoi am incercat sa scriu "Ciresarii" cu personaje din viitor cand eram in clasa a opta (nu radeti rau, toti trecem prin de-astea la pubertate).

Mai tarziu m-am dus la scoala aia pe care o alegeau toti ca era mai usoara decat Dreptul, Stiintele economice sau Literele, Jurnalism pentru cine nu s-a prins, si am inceput sa mazgalesc pe ici pe colo. Am scris pe la gazeta cateva luni, pe la teve un an, doi, pe blog din cand in cand. Am inceput trei carti (sau patru) si nu am terminat nici una. Pastrez insa toate ideile in calculator, ca nu se stie niciodata.

Acum scriu pentru bani. Nu traiesc din asta, ca eu in fapt sunt o intretinuta, dar fac bani scriind in locul altora (se numeste ghost writer). Nu ma voi imbogati din asta, dar incerc sa imi creez o anumita disciplina a scrisului si sa scriu prima mea carte adevarata. Apoi o sa ajung milionara.

2. Ce îți doreai să te faci "când vei fi mare"?

Profesoara de engleza. Si apoi arheolog. Si apoi actrita. Si la final mi-a placut sa fiu jurnalist, dar abia cand eram deja destul de mare. Cand eram mica singura care ar fi vrut ca eu sa ajung Andreea Marin era bunica. Ei i se parea frumos sa calatoresc mult, cum facea Andreea. Eu nu prea o luam in serios.

3. Care este în scris tema ta favorită?

Habar nu am. Imi plac povestile si personajele supranaturale. Si imi place la nebunie focul. Focul e o tema, nu?

4. Cărțile - pe hârtie sau electronice? Argumente

Electronice, cand sunt in masina sau, in general, in miscare. Sunt foarte utile insa si cand citesc ceva in engleza, ca nu mai am nevoie decat de un click ca sa descopar sensul cuvantului necunoscut. Cartea pe hartie ramane insa de neinlocuit. Motivul? Mirosul de carte si faptul ca mainile mele sunt obisnuite sa intoarca pagina.

5. Ce meserie ți-ai alege dacă ai lua-o de la capăt?

Medic, desi un medic care lesina cand vede sange si plange cand vede ace nu prea ar reusi sa treaca de prima zi de lucru. Pentru ca House si Anatomia lui Grey. Glumesc. Tot asta as face, fiindca nu sunt in stare sa fac nimic altceva cum trebuie (nu ca pe-asta as fi facut-o bine cat am facut-o, dar macar am trecut de prima zi).

6. Ce bloguri îți plac?

Citesc constant blogul Simonei, pentru ca imi place de mor. Mai dau din cand in cand pe la Canguru si pe la Geocer, ca si blogurile lor imi plac. Il citesc pe Cabral ca i-am dat like pe Facebook si pune linkuri catre blog, dar nu o fac constant; uneori nu ma inspira titlul. Citesc pentru ca imi plac si punct: Simona Tache si Pitici Gratis.

7. De care împlinire te bucuri cel mai mult până acum?

Asta e o intrebare pentru oameni cu multe impliniri. Eu nu prea am de unde alege. Am o familie minunata si cam atat. Destul pentru mine.

8. Ce carte ai recomanda, indiferent de anotimp?
Nu stiu, multe sau niciuna pentru ca fiecare isi traieste anotimpurile sale. Three Blind Mice.

9. Pe cine nominalizez eu la acest premiu?

Geocer. Si Crenguta.

9/09/2015

Despre comparatii

Nu imi plac comparatiile cu Anglia, SUA, Australia, Austria si orice alta tara din lume unde unora li se pare ca se traieste ca in Rai. Si nu pot in ruptul capului sa inteleg cum oameni inteligenti poarta ochelari de cal si se incapataneaza sa mearga cu turma pe trendul acesta al comparatiilor.

1. Aia aveau universitati pe vremea cand la noi nu stia sa scrie decat voievodul, daca stia. Noi nu le avem nici acum asa cum ar trebui, ca multe n-au laboratoare de cercetare, n-au bani, n-au bunavointa, n-au timp sa se ocupe de studentii buni pentru ca trebuie sa invete toate loazele sa scrie si sa citeasca pentru banii cu care sa isi plateasca profesorii si utilitatile.

2. Aia isi trimit copilul la scoala si ii lasa pe profesori sa il invete ce si cum. Noi suntem mai destepti decat profesorii si avem grija sa ii spunem si copilului asta. Nimic din ceea ce se invata la scoala nu e bun, stiu mai bine mama si tata. Ca de-aia majoritatea stau intr-o casa pentru care vor plati 30 de ani de rate si au o masina mai scumpa decat apartamentul.

3. Aia au supermarketurile lor. Noi le avem tot pe ale lor si nu pare deloc corect. Dar tot aia, chiar daca au supermarketurile lor, au si piete curate din care cumpara, au agricultori la care merg la poarta sa isi cumpere rosii si cartofi si nu li se pare deloc incomod, pentru ca e important pentru sanatatea lor sa fie atenti la ce pun in farfurie. Noi mergem la piata si cumparam marfa vanduta pe trotuar; mai cumparam e drept si de la poarta, dar doar daca avem drum. Nu ne facem drum la poarta, doar la supermarket. Ala care nu e al nostru. E si normal sa nu fie al nostru: in supermarketurile romanesti miroase urat, a detergent ieftin amestecat cu mancare de caine varsata, personalul pare gata sa te dea afara si oricum rafturile sunt pline cu produse de calitate indoielnica. Cei mai multi producatori si retaileri romani nu stiu sa isi respecte clientul, nu inteleg ca acel client are alternativa si se bazeaza pe faptul ca populatia e prost informata. De unde rezulta punctul urmator.

4. Aia se informeaza. Toata lumea intra pe net si cauta ceea ce il intereseaza, compara ofertele din cutia postala, isi alege furnizorii si partidul cu care voteaza pe baza a ceea ce citeste. Noi asteptam sa ne spuna Antena 3. Inghitim totul pe nemestecate. Nu ne-a invatat nimeni ca presa nu informeaza, ci manipuleaza pentru cativa lei. Nu citim decat titlurile senzationale, traim intr-o panza de paianjen a conspiratiilor si ne certam unii cu altii pentru unul care oricum va trece la partidul celalalt cand ii va fi de trebuinta. Iar astea sunt din vina noastra si a celor care ne "educa" in fiecare zi.

5. Aia isi vad de treaba lor la nivel individual si isi baga nasul in toate lucrurile importante si aducatoare de bani la nivel de tara. Noi ne bagam nasul in vietile altora la nivel de cetatean, iar la nivel national ne doare in Constanta de ceea ce se intampla in lume, ca nu e treaba noastra. Dar astea deja sunt lucruri mari pe care nu le putem noi schimba. Sa revenim insa la ceea ce putem face: sa invatam sa ne spalam pe dinti si pe picioare, sa luptam pentru apa curenta si toalete in case (nici nu mai vreau sa caut din nou statisticile cu cati romani fac chestiile alea naturale in curte), sa invatam sa ne cheltuim banii cu cap, sa colectam gunoiul corect si sa nu mai aruncam mancare. Si da, in tarile alea pe care le adoram cu atata ardoare se fac toate chestiile astea. Ca tot e la moda problema refugiatilor: faceti-va un calcul cata mancare ati aruncat in ultimele doua saptamani, cantitativ si apoi in bani: puteati sa donati banii astia ca sunt sigura ca exista deja destui gata sa faca un ban cinstit pe spinarea crizei refugiatilor.

6. Fiecare tara are oamenii ei saraci care nu au ce pune pe masa (poate Australia nu, nu am verificat), ca de-aia au cantine sociale, sunt sigura ca nu le-au facut pentru romani. Pastram ideea principala: ei au cantine sociale. Noi nu, ca nu le facem, pentru ca, probabil, le va face statul, cand va avea timp. Nu zic acum sa le faca X sau Y, dar macar sa se gandeasca putin ca nu sunt nicaieri caini cu covrigi in coada si ca in general se munceste pentru bani, chiar si pentru cei veniti ca ajutoare sociale (chestie care in Romania e mai mult pe hartie).

7. Multi au drumuri si alte multe chestii, pe care le fac de prin 1960, poate si mai devreme. Noi... aveam fabrici si uzine si cu ce se mai lauda unii pe Facebook in poze de-alea cu text deasupra. Acum nu mai avem nimic, dar banuiesc ca orice economist cu capul pe umeri va spune ca nu ar fi rezistat oricum intr-o economie de piata pentru ca erau prea putin eficiente. Noi nu avem nimic, si nu zic ca e vina noastra, dar zau acum, nu rezolvam nimic daca plangem pe Facebook si 200 de prieteni dau like, ca si cum cu fiecare like se mai construieste o linie de metrou.

8. Aia mananca cumpatat, merg periodic la medic, citesc ziarele, se uita la televizor, isi viziteaza vecinii, asculta ce muzica vor si ii doare la basca ca cineva se uita la ei si ii arata cu degetul (ma rog, prea putin posibil sa o faca cineva, cum spuneam, fiecare isi vede de treaba lui). Noi nu putem sa ne stergem la fund bine fara sa ne gandim ce consecinte va avea acest fapt asupra parerii vecinului de la trei despre noi. Nu muncim in nu stiu ce loc ca zice lumea ca suntem prosti, ne uitam cu scarba la ala care spala veceuri prin straini, ca nu e de rangul nostru, strambam din nas cand ni se spune ca Romania nu a fost si nu va fi niciodata centrul Universului sau ca nu am inventat noi micii, coliva si sarmalele.

9. Aia sunt oameni normali. Noi cumva suntem toti un neam de lorzi care printr-o gluma proasta a Divinitatii am fost schimbati la nastere si adusi in Romania sa se ne murdarim mainile cu cine stie ce munci dezgustatoare, cand toti ar trebui sa fim doctori si profesori.

Aia au aceleasi probleme ca si noi. Rate, copii care merg la scoala si vor haine, mancare si rechizite, probleme de sanatate, cancere, si facturi uriase la utilitati. Dar nu plang atat de des pe Facebook. Mai sting cate un bec, mai cos cate o gaura la ciorap, fumeaza mai putin, mai reduc din produsele de la supermarket. Si au rabdare. Nu isi dispretuiesc copiii pentru ca nu sunt cei mai buni, nu ii trimit la concursuri platite si nu viseaza sa ii faca doctori. Ii duc insa la cursuri de muzica, teatru si dans, la fotbal si baschet, chiar daca sunt saraci. Multi europeni sau americani (si cred ca si la autralieni exista chestia aia cu anul liber dinainte de facultate) le dau timp copiilor lor sa inteleaga lumea inainte de a-i obliga sa se faca economisti, ingineri, doctori in drept sau jurnalisti. Copiii lor au timp sa lucreze unde vor, pe 10 lei daca e cazul, pentru ca nu au prea multe obligatii financiare si parintii nu le cer bani de facturi. Incet, cheltuind peste masura si traind pana la urmatorul salariu copilul va invata sa aprecieze cati bani ii trebuie si doar experimentand va intelege ce trebuie sa invete si sa lucreze pentru a fi fericit. La noi, copiii care ar putea reusi sunt indreptati in directii gresite de parinti care nu au rabdare si ajung la 40 de ani someri. Dar tristul adevar e ca cei mai multi nu au nici macar aceasta sansa. Nimeni nu ii educa, nu ii hraneste, nu ii incurajeaza sa faca ceva cu viata lor. Scoala le spune ca sunt inutili, familia le spune ca sunt doar guri de hranit, media ii foloseste pe post de statistici sau de cazuri sociale. Copiii Romaniei nu exista decat pe hartie, ascunsi in niste numere care sa justifice fonduri alocate pentru proiecte inutile.

Noi nu avem rabdare. Vrem conditii americane cu eforturi romanesti. Si obtinem ceva care nu ne satisface, pentru ca nu vrem sa deschidem bine ochii si sa vedem ca si in SUA sunt 8 milioane de oameni care nu lucreaza, iar statisticile lor spun ca 15% din populatia tarii traieste in saracie (cea mai mare parte dintre ei fiind probabil amatori de reality show, dar astea sunt rautati). Nicaieri nu e perfect, dar fiecare isi intelege si isi accepta saracia in felul lui. E adevarat ca saracia lor inseamna o casa mica si o masina veche, in timp ce saracia noastra inseamna chirie si autobuz. Dar acum 150 de ani ei incepeau sa vorbeasca despre "home economics" si apoi sa predea asta in scoli, noi nici acum nu stim ce inseamna conceptul. Iar daca noi nu stim cum sa facem sa ne fie mai bine acasa, de ce credem ca unii care au facut aceleasi scoli cu noi, poate chiar fiind mai inceti la minte, vor reusi sa conduca o tara in directia buna?

Fara nici o legatura, poate, cu subiectul: am fost la Peles vara asta. Au construit acolo cel mai modern castel din Europa la vremea lui. Dar romanii au interpretat-o ca pe o jignire. Neamtul venea aici si isi construia o casa in felul lui. Romanul s-a simtit jignit ca nu isi construieste una in stil romanesc, cu veceu in curte (sau romanca, ca ea vorbea, el doar dadea din cap a aprobare). Nu e o speculatie. Ii auzeam comentand; daca ei gandesc asa, asa au gandit si altii, acum 100 de ani. Romanul nu vrea sa invete de la neamt, el vrea ca neamtul sa invete de la el cum sa se adapteze la mai putin. Daca am avea acele lucruri la care viseaza unii dintre noi, sunt aproape sigura ca ar fi tot murdare, tot rupte, tot cu gume lipite pe sub mese si scaune. Pentru ca nu autostrazile si infrastructura ne lipsesc, ci educatia. Iar educatia ne lipseste pentru ca ne-a mintit cineva intr-o zi ca nu avem nevoie de ea.

8/29/2015

Jucatorul

N-am mai scris despre ce au scris altii de cand eram mica. Incepe chiar sa mi se para un exercitiu complicat. O fac insa de data asta pentru ca nu e orice carte, e "Jucatorul" Oanei Stoica-Mujea, pe care o asteptam de ceva vreme, fiind mare fan al Iolandei Stireanu. Asta si faptul ca am citit undeva pe Facebook ca as putea primi o carte gratis, dar acum nu reusesc sa mai gasesc linkul.

Nu m-am hotarat inca daca mi-a placut, pentru ca e atat de diferita fata de precedentele incat nu sunt inca pregatita sa ii pun o eticheta clara. Imi pare mai degraba o carte de tranzitie, un fel de paranteza intre cartile de pana acum si ceea ce va urma, daca va urma. Este o carte a justificarilor, un fel de inviere a Iolandei Stireanu, care ar trebui sa redevina politist dupa ce s-a jucat de-a curva in scopuri profesionale. Zic ar trebui pentru ca finalul e departe de orice ar astepta cititorul in primele pagini.

Adevarul e ca atunci cand cunosti autorul e greu sa fii obiectiv, iar cand mai cunosti si personajele devine chiar sinistru sa citesti ca prietenul tau cel mai bun ia trei ani cu suspendare pentru complicitate la crima. Dar Oana Mujea are un simt al umorului aparte si e musai sa recunosc ca unele pasaje m-au facut sa rad cu pofta, mai ales cand apar unele dintre personajele construite pornind de la persoane reale.

Iolanda e cu totul alta in aceasta carte, a patra sau chiar a cincea daca numaram si "Sarutul mortii". Femeia nebuna a devenit umana. E drept, e si amnezica, dar tot umana se numeste: plange si simte frica de necunoscut si oarecum si de ea insasi, sau macar asta am inteles eu din anumite monologuri si amintiri. Are creierul usor amortit si gandeste mai incet, cu virgula intre subiect si predicat, dar banuiesc ca asa se intampla dupa ce esti impuscat in cap. Nu face diferenta intre zi si noapte, uneori incurca si anotimpurile, dar reuseste totusi sa rezolve o crima (atat de ciudata ca e greu de crezut ca s-ar fi putut intampla), sa traga in tavan si sa isi aminteasca cum a fost tradata. (Nu va spun de cine, e musai sa cititi). Exista personaje complicate, unele putin greu de inteles, mai ales pentru ca apar de nicaieri si par aparent fara insemnatate, dar rastoarna situatia cand ti-e lumea mai draga. E, cred, o provocare pentru Oana sa scrie cu personaje semi-reale, mi-ar placea insa sa le dezvolte putin mai mult, pentru ca multe dintre ele sunt foarte bine alese. Imi dau seama insa ca e greu pentru un autor atat de obisnuit cu personajele sale sa inteleaga ca cititorul nu le cunoaste la fel de bine si are nevoie de lamuriri.

La plusuri sunt, ca de obicei, dialogurile. Oana se pricepe sa scrie dialog, e clar. Pacat ca Lala e amnezica; daca si-ar fi amintit si doua injuraturi ar fi fost perfect. Sau or fi fost si nu le-am remarcat atenta fiind sa nu pierd firul povestii. Oricum compenseaza cu simtul umorului, cum spuneam si mai sus, plus niste politisti inteligenti, jocuri de carti, citate, mitologie, filosofie, pe scurt, de toate, pentru toti. A! Era sa uit: si politicieni, droguri, legaturi periculoase, plus ceva mai mult sex decat precedentele (dar banuiesc ca asta ii intereseaza doar pe obsedatii ca mine).

7/06/2015

Pana cand vom fi in pauza de tigara?

Nu o sa va povestesc cat de misto e la Expo, ca poate altora nu li se pare o chestie prea spectaculoasa, ci doar o mare cheltuiala inutila intr-o perioada grea din punct de vedere economic si nu vreau sa distrag atentia de la ideea principala. S-a scris despre pavilionul Romaniei ca e urat, ca e pustiu, ca a costat 3 milioane si ceva, ca nu sunt sarmalele bune si ca e prea multa mamaliga in farfurii. Si nu a mintit nimeni. DAR

Deschidem paranteza

Tema expozitiei e alimentatia si multe state iti povestesc care sunt solutiile lor pentru un viitor 2050 in care tarile lumii vor avea de hranit 9 miliarde de persoane. Tehnologii, prezentari SF, poze cu mancare, procese de preparare a hranei vechi de sute si mii de ani reinventate pentru a face fata unei provocari noi, pentru a rezolva o problema care, dupa calculele unora, nu va putea fi evitata. Pe toate le-am vazut in pavilioanele unor state despre care stiam ca nu se rezuma la prezent, precum Japonia, China, Franta sau SUA, dar si la unele state arabe sau la Korea de Sud. Si toate masurile sunt gandite pentru a ramane in armonie cu natura, cealalta tema importanta a expozitiei.

E clar ca nu toata lumea are astfel de proiecte, ca sunt popoare care nu-si pot masura fortele cu japonezii si cu chinezii, dar au fost state care au reusit sa imbine oarecum tema expozitiei cu o prezentare in scopuri turistice, in ideea ca n-avem mancare pentru toti, dar veniti pe la noi ca e soare, frumos si facem ciocolata buna sau avem apa curata.

Pana si statele africane despre care toata lumea stie ca nu au cum sa isi hraneasca populatia au reusit sa puna de-o expozitie tip Muzeu Judetean cu tot ce produc ei pe acolo prin batatura: cacao, condimente, faina de nume de cereala de care nu a auzit aproape nimeni, intr-un spatiu sarac (comparat cu vedetele enumerate mai devreme), dar bogat pentru ca exista inauntru un zambet frumos care te indeamna sa intri in pavilion si sa te lovesti de aroma condimentelor exotice (care iti da doi pumni in nas cateodata, dar nu inseamna ca si doare).

Nu am vazut decat o parte dintre pavilioane, dar daca am norocul sa ajung din nou revin cu update. Din cate am vazut, deci, doar doua state chiar nu au inteles nimic din ideea expozitiei. Romania si Moldova. E adevarat ca Moldova avea in fundul pavilionului celebrele-i vinuri expuse, dar nu erau nici de vanzare, nici pentru degustare (de parca te crede careva pe cuvant ca e vinul bun doar pentru ca e eticheta frumos colorata pe sticla), in rest expozitie de haine, ca e misto sa mori de foame atata vreme cat esti imbracat cu toale de firma. E viziunea lor, nu zic neaparat ca e gresita, oricum comparand cele doua pavilioane Moldova ne-a primit bine si nu mi-a fost rusine sa le vorbesc in romaneste.

Inchidem paranteza si revenim la DAR

Nu ma intereseaza ca nu erau iile originale, ca nici o alta tara nu si-a imbracat personalul in straie populare, nu era cazul. Expo e despre altceva, nu despre dansurile tale populare. E drept, si Uganda avea dansuri traditionale, dar pentru ca sarbatoreau Ziua Nationala, sau ceva asemanator. Si Argentina face workshop de tango in fiecare zi, dar apoi urci sa vezi cate campuri cu grau au, cum il prelucrau pe vremuri, cum il prelucreaza in prezent, chestii de-astea despre cat, cum si unde cultiva.

Romania nu produce nimic, doar turism, si ala facut ca sa nu stam acasa. Cel putin, asa reiese din pavilionul in care cresc zece fire de grau, doi capsuni si o zmeura (si mult pelin). Pavilionul plin de ecrane pe care se vad filme si poze fara cap si fara coada. Poze cu biserici si manastiri, cu obiective turistice si prea putin despre mancare, armonie cu natura, resurse sau alte cuvinte mari cu care si-au impodobit prezentarea online.

The pavilion will reflect a country with accessible and sustainable resources and potentials, a country that promotes the use of clean energies, varied biodiversity, healthy nutrition and, especially, keeps the cultural values of tradition and folklore alive.

Eu am fost acolo si nu am vazut nimic din ceea ce scrie pe site-ul asta. Am vazut in schimb multa nepasare. Intri si nu te saluta nimeni. Fetele stau cu spatele la usa si vorbesc intre ele. Domnisoara de la receptie te priveste cu ochi goi, de curca. Daca o saluti, raspunde, daca nu, nu. Ocolesti camera, mai vezi doi care stau la umbra intinsi pe niste scaune. Iesi si urci sa vezi ‘Culture and Tradition’, ‘Culinary Arts’, ‘Garden’, ‘Porch’ and ‘House’. Si te lovesti de cateva fire de iarba, de un restaurant pustiu, cu o usa tinuta deschisa cu traditionala bucatica de lemn adunata de pe undeva. Am privit din usa, ca nu era nimic de vazut inauntru. Se vedeau prin geamuri rafturile goale, vitrinele goale si ele, mesele pustii si lehamitea din privirile celor doi care zaceau la o masa rupti de plictiseala. Am furat un fir de pelin, ca imi place mirosul, si am coborat. Mi-am amintit apoi ca nu mi-am pus stampila pe pasaport si m-am intors. Am intrat pe o usa laterala, ca era mai aproape. Nu scria nicaieri ca nu am voie, dar au fost primele cuvinte pe care mi le-a adresat cineva: Nu trebuia sa folositi usa aceea. Am zambit ca proasta si am cerut stampila. Nu aveau tus. Asa ca am iesit pe aceeasi usa interzisa si mi-am vazut de drum. M-am dus la altii care aveau si tus, si activitati pentru copii, si povesti de spus adultilor, si mancare de vandut in cazul in care ti-era foame. Cu ultima privire aruncata in sila am vazut cum pe scarile din spate stateau doi la tigara. Oricum nu mai era nimeni de coborat. Pavilionul era gol.

Am inteles inca o data ca Romania n-are. Nu am inteles inca de ce o tara care importa aproape tot cand vine vorba de mancare merge le Expo. Pentru ce s-au cheltuit banii? Pentru ecrane care nu functioneaza (deasupra intrarii principale, de exemplu ecranul nu a functionat nici joi, nici vineri)? Pentru niste oameni care au inteles ca merg la Milano ca sa se plimbe gratis si sa viziteze Expo in zilele libere fara sa plateasca bilet? Pentru ce s-a construit pavilionul (sugestiv si frumos, din punctul meu de vedere) daca nu am avut cu ce sa il umplem? Ce cautam acolo daca nici macar nu am inteles despre ce se vorbeste?

Nu era despre folclor, decat daca stiam cum sa il legam de tema expozitiei, iar noi nu am stiut. Sau eu nu am inteles mesajul. Nu era despre manastiri, era despre armonia cu natura si alimentatie sanatoasa, despre hrana si nutritie pentru toti copiii lumii. Dar ce ar putea sa spuna Romania despre asta? O tara care si-a taiat padurile, si-a vandut pamanturile si alege sa importe in loc sa produca. Nu putea spune mare lucru si arata asta in fiecare zi. Pentru ca nu poti sa povestesti nimic daca nu faci nimic.

In loc de final, va spun ca in zilele cat am vizitat noi Expo, pavilionul Romaniei a gazduit o expozitie de pictura. A! Si am remarcat si Pe langa plopii fara sot tradusa in engleza si infipta pe un perete. O lucrare de portofoliu al unui elev de clasa a sasea, maxim a opta. Poze inauntru nu am facut, ca nu am gasit nimic interesant. Si chiar daca era, nu mi l-a prezentat nimeni. Nu cred ca ne-au vazut. Sau om fi fost prea prost imbracati si nu meritam efortul unei prezentari a ideilor romanesti revolutionare. Doar Europa ar muri de foame daca nu am fi noi!

1/29/2015

În numele Tatalui

Mă întreb de ce naiba mă apuc să scriu pe blog, în zilele astea în care cuvintele și-au pierdut rostul, pentru că s-au înmulțit peste măsură. Poate că a venit vremea să tăcem mai mult și mai des, să nu mai comentăm, să nu ne mai povestim unii altora banalități, să nu mai transmitem informația de la unii la alții, ca într-un lung joc Telefonul fără fir, doar că via Facebook.

Observ că oamenii își pun un gând pe Facebook nu pentru a fi dezbătut, discutat sau contrazis, ci doar pentru câteva like-uri, care să vină ca o confirmare că încă exiști, că încă ești valabil. Cu alte cuvinte, Facebook nu e loc pentru dezbateri, ci pentru confirmarea valorii individului. Și atunci, de ce mă lovesc zilnic aici de mici și mari dezbateri pe teme colosale, precum credința, Religia în școli, libertatea de exprimare sau parcul auto al BOR? Și am adus intenționat aceste teme împreună, pentru că țin agenda publică de ceva vreme, pentru că au toate în comun faptul că se fac în numele lui Dumnezeu și pentru că, deși nu le judecăm, putem să zicem și noi așa câte ceva despre ele.

Vrem, nu vrem, țipăm cât ne ține tastatura, indiferent dacă avem sau nu motiv. Uneori o fac mai mult decât alții, recunosc. E o slăbiciune de-a mea. Mă chinui să găsesc un echilibru cu mine însămi și, contrar tuturor eforturilor mele, mă trezesc într-un soi de ceartă pe tema Religiei în școli, un subiect care pe mine nu mă afectează în niciun fel. Și asta nu e un caz izolat. În numele liberății de exprimare, unii te numesc tâmpit, apoi te miros ei așa că nu ești ateu și sunt gata-gata să moară cu tine de gât că ești un primitiv care le face rasa de râs. Spune cineva că preoții au mai mult interese materiale decât spirituale și imediat sar pe el ca vulturii să povestească ei că nu s-a căutat suficient și că undeva, la marginea nu știu cărei comunități, există un preot care face și drege. Am înnebunit cu toții, ne ia valul și începem să ne vărsăm năduful și frustrările unii asupra altora pe teme care ar trebui să ne călăuzeasca, nu să ne dezbine. Care ar putea fi sursa acestei veșnice nemulțumiri?

La mine e aproape cronicizată nevoia de a mă revolta împotriva oricui împarte lumea în două și se așează într-una dintre cele două extreme. Nu aș putea să explic de ce vreau să mă revolt, pur și simplu o fac și uite așa mă trezesc în niște discuții care nici măcar nu sunt ale mele. Poate că pe mine asta mă mână în luptă, dar oare ce îi face pe ceilalți să aleagă o tabără? Mi-ar plăcea să înțeleg de unde vine toată forța asta și de ce nu o putem folosi în mod constructiv.

Cât despre temele expuse mai sus, formarea celor veșnice două tabere este cu atât mai greu de înțeles, pentru că vorbim despre credință, copii, viitor și modele de urmat. Câte puțin din tot ceea ce ne lipsește. Sunt creștin botezat, nepracticant am înțeles că mă numesc după normele moderne. Nu mă consider atee, dar am aflat de la niște oameni mai pricepuți decât mine în cuvinte că mă numesc agnostică. Mi-am botezat copilul, dar nu merg la Biserică, respect cele 10 porunci, nu înjur de Dumnezei și accept că există oameni care au alte convingeri religioase. Nu văd de ce ar trebui să umblu cu creștinismul tatuat pe frunte, nu înțeleg de ce ar trebui să fac eforturi suplimentare pentru a avea dreptul de a nu participa la niște ore de religie prost interpretate și nu pot sa înțeleg sub nici o formă de ce acceptăm că nu trebuie să facem ce zice popa, ci ce face popa. Nu sunt de acord cu nici un fel de război în numele Domnului, nici verbal, nici armat și sunt convinsă că am putea să găsim o soluție prin care copiii noștri să învețe că, deși gândim diferit, religiile noastre au multe lucruri în comun și că a crede sau nu în ceva e o alegere, nu o obligație.

Ne minunăm de calea pe care o aleg generațiile de după noi, fără să ne uităm puțin la cât de răi suntem noi înșine. Ne plângem de modelele lor, fără să ne dăm seama că, de fapt, noi suntem acele modele pe care le blamăm. Nici noi nu am prea avut de unde să ne inspirăm, e adevărat, dar am putea măcar să ne chinuim puțin și, dacă tot nu le putem oferi nimic generațiilor viitoare, măcar să nu le punem pe umeri povara judecații noastre subiective. Pentru că, în mândria noastră, le tăiem aripile, le interzicem visele și le refuzăm întrebările. Îl despicăm pe Dumnezeu, îl negociem pe masa părerologilor, îl transformăm și remodelăm ca să încapă în niște capete pe care le vrem pătrate sau seci. Pe Dumnezeu l-au modificat genetic și l-au transformat întâi în monstru care nu uită și nu iartă, apoi în marfă de vândut întru mântuire, apoi în bijuterie de pus la gât și arătat lumii. Ne mândrim cu credința noastră spoită pe garduri, uitând însă tot ce am învățat la școală, în amărâta aia de oră de religie care devine din ce în ce mai periculoasă.

Pe vremea când eram eu copil am învățat nu doar că există o mare posibilitate să ajung în Iad și că ar trebui să îmi fie frică de Dumnezeu, ci și că fariseismul, lăcomia și mândria te duc cam tot acolo. Dar toate astea le-am cernut mai târziu, că pe vremea aia nu prea înțelegeam ce și cum...

1/07/2015

Din cauza de nervi

Mă enervează textele despre femei, scrise de alte femei. Mă rog, asta nu e chiar adevărul, care ar suna cam așa: În vreme ce femeile sunt ocupate să își vadă de viața lor, niște individe scriu despre unele și despre altele, după care își promovează în online judecățile de valoare. Judecăți cu care, vorba aia, nu aș avea nimic, dacă nu s-ar perinda prin Facebook ca reluările de la Singur Acasă și de la Titanic pe ProTV.

Cu alte cuvinte, mă găsesc eu pe mine citind diferențele dintre o doamnă și o proastă. Nu, n-am ajuns rău, dar dacă trei prieteni împărtășesc asta cu lumea, ar putea avea o șansă să fie ceva de bine. Eroare. Așa că m-au apucat nervii. Din nou.

Deci, dragă autorule de text despre împărțirea femeilor în regnuri, clase și subclase,

1. femeile nu sunt proaste și bară sau doamne, ele se împart în multe multe categorii, categoriuțe șamd, după mii și milioane de criterii, așa că dacă nu ai încă în vocabular suficiente cuvinte pentru o clasificare ceva mai complexă, lasă-te de meserie. Nu mai spun că cele două noțiuni nu se completează, nu au înțelesuri opuse și nu pot împărți lumea în alb și negru. Deci, despre ce vorbim?

2. Eu nu sunt proastă, nu sunt doamnă, cu mine și cu alte milioane de femei ca mine ce faci? Da, da, știu, toate suntem proaste la un moment dat, dar ce să-i faci, așa e viața. Să fiu doamnă însă e o alegere, așa că îți interzic să mă jignești. Explicație: maică, are și cuvântul acesta "doamnă" rostul lui, nu e așa, pentru toată lumea să dai tu cu el de pământ. Mai pe înțelesul tău: doamnă e femeia aceea pe care deși o cunoști de o grămadă de ani, nu reușești să o strigi pe nume. Și ocolești vorba, și te dai după deget, și transpiri căutând o cale prin care să i te adresezi fără să îi trântești nici un doamnă, nici numele. E femeia care emană respect și când dă cu sapa, și când se duce la coafor să își facă buclele alea cu care își înnebunește amanții, și când intră în biserică să se roage. Înțelege într-un final că o doamnă nu se cunoaște nici după lungimea fustei, nici după culoarea rujului, nici după numărul de bărbați care i-au trecut pragul. Pentru că sunt altele lucrurile care o definesc, în general niște chestii pe care mintea ta le percepe, dar pe care nu e în stare să le emită în fraze coerente, că nu ți se par relevante.

3. Proastă e o noțiune atât de relativă că îmi e greu să cred că ai putea vreodată să înțelegi exact la ce se referă. Cu alte cuvinte, lungimea fustei nu are nimic în comun cu prostia, în general vorbind. Am putea dezbate subiectul zile întregi.

4. E mișto al dracului să pui etichete, dar nu atunci când ești limitat din punct de vedere intelectual și te rod invidia și frustrările. Iar dacă mai ești și femeie, clar ești cu un picior în prăpastie. Știu că nu e ușor, dar încearcă să nu te mai gândești doar la kilogramele în plus și la pantofii și florile pe care ți le cumperi tu singură din banii munciți de tine.

12/21/2014

Încă nu m-am făcut mare

Zi senină. Nu vă arăt pozele cu brăduții care mi-au mâncat fiecare oră liberă, că aici o să vă povestesc alte alea, dar am dovada muncii depuse și vă zic săptămâna viitoare ce și cum.

Peste câteva zile vor fi șapte ani de când am scris aici prima dată. Aproape opt de când Florin, zece de când Niță nu a venit la ziua mea și aproape 14 de când îl cunosc (tot de Niță vorbesc, el fiind cea mai longevivă prezență masculină constantă). Mai mult de 20 de când m-am apucat de școală, aproape 25 de când o cunosc pe soră-mea și cred că aș putea să continui lista la nesfârșit.

28. Și eu am impresia că sunt încă 18, poate doar câteva zile mai mult. Mă gândeam azi că, într-un fel, mi-ar plăcea să pot spune despre mine că m-am schimbat. Pe de altă parte, sunt mulțumită de mine așa cum sunt. Poate că ar fi trebuit să cresc mai mult, mai repede, mai frumos. Poate că ar fi trebuit să fi fost deja mare până acum. Dar nimic din toate astea nu s-a întâmplat, din fericire.

Am cărat și car cu mine un sac de lucruri care mă definesc. Din când în când mai arunc acolo câte o nouă experiență, o nouă dorință, câteva planuri, visuri noi, oameni noi. Dar eu, cea care cară sacul, am rămas la fel. Am învățat să mă ajut și să mă accept, iar uneori las sacul jos pentru a mă odihni. La urmă, însă, îmi iau traista și merg mai departe. Tot cu mine, la fel ca pe vremuri, când încă mai credeam că oamenii pot schimba lumea. Sunt fericită.

E frumos, e o vârstă cu adevărat deosebită și am norocul să fiu la locul potrivit. În ciuda câtorva mici nerealizări, consider că în momentul acesta nu am dreptul să cer mai mult, nici mie, nici norocului. Pentru că am posibilitatea să fac ceea ce îmi place, când îmi place, pentru că învăț lucruri noi și în sfârșit am timp să am timp. Am câteva planuri pe termen scurt, câteva vise despre care nu știu nici măcar dacă sunt realizabile, dar nici nu îmi vine să renunț la ele, chef de toate și pentru toate și multe zâmbete de împărțit. Și sunt recunoscătoare pentru toate astea.

28. Nu sunt departe, nu am ajuns atât de sus pe cât se așteptau unii, nu m-am prăbușit, în ciuda previziunilor altora. Îmi caut în permanență echilibrul și mă bucur când îl găsesc, iar asta se întâmplă tot mai des. Îmi plac în continuare aceleași lucruri, aceleași cărți (probabil nu o să depășesc niciodată stadiul literaturii pentru adolescenți), aceleași filme, și, spre invidia unora, încap dacă vreau în aceleași haine (nu, nu mai am fusta aia roz din liceu, deși am purtat-o acum doi ani). Am învățat însă între timp că nu e niciodată târziu să visezi și am rămas la fel de optimistă ca pe vremea când încă mai credeam în Moș Crăciun.

Că tot veni vorba, mai sunt patru zile până la Crăciun. Și am un tort de terminat. Deci, La Mulți Ani, mie. Bravo, fata!

12/04/2014

Diario românesc cu brăduți și torturi

Eheee, decembrie mi-a adus în sfârșit câte ceva de făcut. Și o răceală, că m-a prins ploaia sâmbăta trecută pe afară. Gata cu plictiseala! Cursuri de cofetărie, ornamente sub formă de brăduți pentru târgul de Crăciun de la școală, cursuri de italiană. În sfârșit mai fac și eu câte ceva.

Așa, deci:

1. Cursul de cofetărie și panificație e super și încă ceva. Deocamdată am făcut doar două ședințe (dintre care la cea de azi am fost aproximatix drogată cu o mie și una de pastile care să mă țină vie), dar am învățat deja să fac două tipuri de aluat pentru prăjituri, biscuiți, cremă de tort. Sunt extrem de mândră de mine și abia aștept să ne dea și nouă ingredientele pe mână. Trebuia să începem de azi, dar ne-a făcut profesorul un tort. Execuția a durat ceva vreme, iar apoi am profitat de ocazie ca să ne premiem cu câte o felie și nu a mai rămas timp să facem și noi câte un aluat.

2. Ornamentele pentru Crăciun le fac pentru târg, unde le vom vinde pentru a strânge bani pentru școală. Clasa noastră face bentițe și agrafe pentru fetițe și ornamente sub formă de brăduți, la care lucrez cu multă plăcere - a fost ideea mea și, bineînțeles, execuția o fac tot eu. Deocamdată mi se pare foarte interesant, dar nu am făcut decât ieri două minunate mostre de artă naivă. Azi am avut rolul de murindă, așa că de cusut nu putea fi vorba cu dureri de cap și de ochi.

3. Cursurile de italiană sunt aproape la fel de interesante. Cunosc tot mai multe persoane noi, din toate colțurile lumii. Ultima apariție: o colegă din Australia!!! Nu-i așa că devine pe zi ce trece tot mai interesant? Cât despre italiană, ce să vă spun, conjunctivul mă pune la încercare. Îmi dau seama când trebuie să îl folosesc, dar nu am învățat încă prea bine cum să îl construiesc. Studiez, studiez.

4. Pe acasă nu mai gătesc lucruri spectaculoase. Azi am făcut o pâine cu lapte care de data asta a și crescut cum trebuie, iar în rest mă răsfăț cu brânzeturi. Multe, bune și diverse.

5. În câteva zile demarăm operațiunea Împodebește, mamă, bradul. Sâmbătă dăm o fugă până la Berna, la Târgul de Crăciun, să casc gura pe acolo, poate să cumpăr și vreo două globulețe, sau măcar unul dacă nu mă încadrez în buget. În rest, păstrez ideea bradului alb de anul trecut. Roberto mi-a făcut deja o surpriză, vom avea doi brăduți anul acesta (câte unul pentru fiecare casă), cu explicația ca aici, la Dueville, vom face un brăduț din acela mic de câțiva centimetri, doar ca să marcăm momentul.

Pe scurt, agitație, ploaie, răceală. Pastilată, dar bine.