Zi senină. Nu vă arăt pozele cu brăduții care mi-au mâncat fiecare oră liberă, că aici o să vă povestesc alte alea, dar am dovada muncii depuse și vă zic săptămâna viitoare ce și cum.
Peste câteva zile vor fi șapte ani de când am scris aici prima dată. Aproape opt de când Florin, zece de când Niță nu a venit la ziua mea și aproape 14 de când îl cunosc (tot de Niță vorbesc, el fiind cea mai longevivă prezență masculină constantă). Mai mult de 20 de când m-am apucat de școală, aproape 25 de când o cunosc pe soră-mea și cred că aș putea să continui lista la nesfârșit.
28. Și eu am impresia că sunt încă 18, poate doar câteva zile mai mult. Mă gândeam azi că, într-un fel, mi-ar plăcea să pot spune despre mine că m-am schimbat. Pe de altă parte, sunt mulțumită de mine așa cum sunt. Poate că ar fi trebuit să cresc mai mult, mai repede, mai frumos. Poate că ar fi trebuit să fi fost deja mare până acum. Dar nimic din toate astea nu s-a întâmplat, din fericire.
Am cărat și car cu mine un sac de lucruri care mă definesc. Din când în când mai arunc acolo câte o nouă experiență, o nouă dorință, câteva planuri, visuri noi, oameni noi. Dar eu, cea care cară sacul, am rămas la fel. Am învățat să mă ajut și să mă accept, iar uneori las sacul jos pentru a mă odihni. La urmă, însă, îmi iau traista și merg mai departe. Tot cu mine, la fel ca pe vremuri, când încă mai credeam că oamenii pot schimba lumea. Sunt fericită.
E frumos, e o vârstă cu adevărat deosebită și am norocul să fiu la locul potrivit. În ciuda câtorva mici nerealizări, consider că în momentul acesta nu am dreptul să cer mai mult, nici mie, nici norocului. Pentru că am posibilitatea să fac ceea ce îmi place, când îmi place, pentru că învăț lucruri noi și în sfârșit am timp să am timp. Am câteva planuri pe termen scurt, câteva vise despre care nu știu nici măcar dacă sunt realizabile, dar nici nu îmi vine să renunț la ele, chef de toate și pentru toate și multe zâmbete de împărțit. Și sunt recunoscătoare pentru toate astea.
28. Nu sunt departe, nu am ajuns atât de sus pe cât se așteptau unii, nu m-am prăbușit, în ciuda previziunilor altora. Îmi caut în permanență echilibrul și mă bucur când îl găsesc, iar asta se întâmplă tot mai des. Îmi plac în continuare aceleași lucruri, aceleași cărți (probabil nu o să depășesc niciodată stadiul literaturii pentru adolescenți), aceleași filme, și, spre invidia unora, încap dacă vreau în aceleași haine (nu, nu mai am fusta aia roz din liceu, deși am purtat-o acum doi ani). Am învățat însă între timp că nu e niciodată târziu să visezi și am rămas la fel de optimistă ca pe vremea când încă mai credeam în Moș Crăciun.
Că tot veni vorba, mai sunt patru zile până la Crăciun. Și am un tort de terminat. Deci, La Mulți Ani, mie. Bravo, fata!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu